Interviu cu directorul Teatrului “Nottara”, Maestrul Mircea DIACONU

Interviu cu directorul Teatrului ,,Nottara” Maestrul Mircea  DIACONU

Autor: Adalbert Gyuris (Augsburg, Germania)

M-am întâlnit cu maestrul DIACONU la Augsburg, unde a susţinut un spectacol pentru comunitatea românească. Cu această ocazie am solicitat un interviu maestrului şi iată ce am aflat:

– S-a născut la 24 decembrie 1949, în comuna Vlădeşti Muscel;                                                                   

– Şcoala generală, şapte clase în localitatea natală;                                                                             

– În 1967 absolvă Liceul sportiv nr.2 din Câmpulung Muscel                                                                                                   

– Între 1967-1971 – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Bucureşti;                                                                                

Activitate profesională:                                                                                               

-1970 – Debut teatral la Teatrul de Comedie (anul IV);                                           

-1971 – Debut cinematografic în “Nunta de Piatră” şi tot în acest an angajat la Teatrul Bulandra;                                                                                    

– Din 1990 – carieră didactică la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UATC), Bucureşti, cursul de Actorie Film;                         

– Din 1995 – profesor universitar la UATC;                                                                             

În prezent:

– Membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului;                                                                                                                                                                               

– A jucat în peste cincizeci de filme de lung metraj, între care: „Actorul şi sălbaticii”, „Mere roşii”, „Asfalt tango”;                                                                                                      

– Aceste prestaţii au fost marcate de numeroase cronici de specialitate ca şi de premii naţionale şi internaţionale.                                                                                                                 

Activitate jurnalistică

– Rubrică în revista „Cinema”;

– Volumul „Scaunul de pânză al actorului” (1985);

– Numeroase articole în diferite reviste şi ziare;

– Volumul de proză: „Sugubina” (1977);

– „La noi când vine iarna” (1980).

Primele două volume au fost traduse în rusă şi germană.                                                           

Afilieri

– 1990 – membru fondator al Alianţei Civice, membru în Comitetul Director şi în 1992 vicepreşedinte;

– 1995 – iniţiator al Fundaţiei D’ale Bucureştilor, care are o bogată activitate culturală şi civică, bazată pe mari manifestări de stradă, expoziţii, mese rotunde, menite să refacă identitatea locuitorului din Bucureşti.

***

„Meseria de actor este fascinantă”

Adalbert GYURIS: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs?

Mircea DIACONU: Nici nu ştiu cum a fost, am fost destul de tânăr, a fost un cumul de senzaţii. În nici un caz n-a fost de la început; la mine a fost ceva întâmplător. În ultimul an de liceu s-a format un cerc literar şi au avut nevoie de încă un băiat. Era un grup de fete şi aveau nevoie de doi băieţi de aceeaşi înălţime, scunzi. Băieţii erau aşezaţi unul în stânga iar celălalt în dreapta fetelor. Eram îmbrăcaţi în costume naţionale. Am fost obligat să învăţ o poezie. Apoi a urmat un concurs între liceele din oraş. Eu am învăţat poezia ca o datorie şcolărească. La sfârşitul concursului am primit premiul întâi împreună cu o fată care era deja o vedetă a oraşului.

            Premiul acesta m-a zăpăcit, m-a făcut să… leşin. Un profesor de sport, mai târziu mi-a sugerat să mă fac actor. Eu am urmat liceul real, jucam handbal şi în aceea perioadă s-a întâmplat ceva deosebit, eram îndrăgostit de o fată, aproape fără speranţă. A fost o încărcătură emoţională şi în toamna aceea plecau băieţii la facultate.

Am văzut fata aceea la braţ cu un băiat, eu m-am simţit atunci un băiat al nimănui.

A.G.: Şi atunci v-aţi spus „am să-ţi arăt ţie”?

M.D: Da. Atunci am îndrăznit să-i spun lui taică-meu că voi da la teatru. El a înjurat de câteva ori, însă eu am insistat. Am pus totuşi capul în pământ şi l-am rugat să mă lase să dau la teatru.

El a citit în „Admiterea în învăţământul superior” că la teatru se dă examen înainte de celelalte facultăţi şi atunci mi-a îngăduit să încerc, ca să mă liniştesc şi apoi vom vedea noi.

M-am dus la teatru, nu m-am pregatit în nici un fel, că nu ştiam procedeul. Am dat prima probă, am reuşit. Am continuat şi la sfârşit am intrat ultimul pe listă. Tatăl meu a fost cu mine, când i-am spus că am intrat i s-a făcut rău. Nu se aştepta. Ceilalţi părinţi erau supăraţi şi necăjiţi că nu le-au intrat copiii, iar tatăl meu era disperat că fiul său a reuşit.

M-a întrebat: „ce ne facem acum?” Sigur că apoi a realizat ce s-a întâmplat şi a fost bucuros ca nimeni altul. Era încântat şi era mândru că fiul său a intrat la o şcoală aşa importantă.

Primii doi ani de institut au fost grei pentru mine, m-am adaptat greu, un provincial devenit peste noapte bucureştean. Eram considerat altfel ca ei, eram privit totdeauna ca un inferior, se uitau la mine ca la o altă specie. Mă ţineau la distanţă, nu vorbeau cu mine şi a trebuit să muncesc mult ca să le arăt că sunt ca ei şi să le dovedesc că sunt chiar mai bun.

Mă blocasem, nu puteam lucra, eram speriat şi nu răspundeam cerinţelor. S-a ajuns acolo că aproape am fost să fiu dat afară.

A.G: Poate faptul că aţi fost din provincie v-a ajutat?

M.D.: Sigur, eu veneam dintr-o lume în care eram integrat, eram una cu natura, asta m-a educat într-un fel, m-a făcut să ştiu să lupt şi să fiu mai puternic.

Ca provincial văzându-te în gara de nord poţi să fii competitiv şi nu poţi să pierzi.

A.G: Poate toate acestea v-au ajutat să învingeţi toate greutăţile care au apărut la Teatrul „Nottara” cu reparaţiile pentru consolidare.

M.D.: Da, toate acestea vin de acolo de acasă, din natură: mirosul, simţul, absolut totul.

A.G.: Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră Diana Lupescu?

M.D.: Ne-am cunoscut întâmplător, simplu, fără zgomot. Am vorbit într-o seară la Costineşti, eu sunt mai în vârstă şi eram actor cunoscut deja cu câteva filme. Ea atunci a terminat în acel an institutul. Atunci vorbind poate mai mult ca de obicei cu cineva, mi-am dat seama, ne-am dat seama că avem biografii simetrice, avem multe lucruri în comun. Tatăl meu a fost învăţător, am trăit într-o familie de intelectuali de ţară, la ea taică-su era medic, maică-sa învăţătoare. Vorbeam aceaşi limbă.

A trecut vara, apoi toamna. Într-o seară mergeam pe stradă, ploua şi eu mi-am adus aminte de ea. Era în capul meu şi mi-am spus că trebuie să vorbesc cu ea. M-am întâlnit atunci cu o colegă de-a ei care mi-a dat numărul de telefon şi am sunat-o în acea seară. Stătea la Bacău, unde se născuse şi era actriţă la teatrul din oraş. I-am spus că a doua zi urma să trec prin Bacău şi doresc să mă întâlnesc cu ea. Mi-a spus că mă aşteaptă şi că e bucuroasă şi ea de întâlnirea cu mine.

Dimineaţa am fost în tren şi după câteva ore am sunat la ea. M-a întrebat cum am găsit-o. Era singură acasă, părinţii erau la lucru. În bucătărie ne-a pregătit două cafele, pentru mine şi pentru ea, apoi ne-am dus în sufragerie şi am vorbit de una de alta. La un moment dat fără nici o intenţie am întrebat-o ce spune dacă o cer de nevastă?

După masă m-a condus la aeroport şi acolo am repetat întrebarea cu vrei să fii soţia mea?

După o lună ne-am căsătorit.

A.G.: Şi această dragoste reciprocă dăinuie peste timp. Aveţi o fată şi un băiat. Cum vă împăcaţi cu urmaşii dumneavoastră?

M.D.: Ne împăcăm bine. Cred că au înţeles amândoi cam care este rostul nostru… Mama lucrează mai mult cu fata, eu cu băiatul. Tragem amândoi la aceeaşi căruţă, eu şi soţia. Ne ajutăm şi la bucătărie, eu spăl vasele şi multe altele, cred că aşa este normal.

A.G.: Cum e să fii director de teatru într-o perioadă când lucrurile nu merg aşa cum ar trebui?

M.D.: Am observat că şi în lumea mea, a actorilor, există invidie, duşmănie, multe lucruri neplăcute din păcate.

În prima parte a vieţii mele de actor şi de om am ajutat pe multă lume şi am văzut totul în roz, apoi mi-am dat seama că oamenii sunt diferiţi de cum aş fi dorit să fie. Dădeam orice de la mine altora ca să fie bine.

Într-o bună zi am realizat că sunt unii care mă urăsc, mă detestă, alţii să-mi spună că n-am caracter.

Am crezut că dau socoteală doar celui de sus. Atunci m-am întrebat faţă de cine trebuie să fiu bun.

Ca să fiu director s-a întâmplat tot din cauza lor. La teatrul „Nottara” au fost la un moment dat mari probleme, colectivul a fost „zob”, se „mâncau” între ei.

În această perioadă am fost invitat să joc la acest teatru într-un spectacol. Atmosfera era cumplită. Atunci Emil Hossu mi-a spus că eu aş fi indicat pentru postul de director şi mi-a adus argumente că sunt echilibrat, calculat, calm, eu având o experienţă, fiind membru în C.N.A., gestionând sume mari de bani.

Cam asta a fost şi am acceptat.

A.G: E mare diferenţa dintre actorul de teatru şi de film?

M.D.: La fiecare e altfel. Eu detest, profesional vorbind, pe cei care fac doar un singur tip de personaj toată viaţa. Sunt unii care devin un… personaj. În mod normal un actor îşi gândeşte şi îşi exersează o altă „mască” ca apoi să o arunce şi mai târziu să lucreze la ceva nou, mereu altceva. De aceea meseria de actor este fascinantă.

A.G.: Filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi în România, acum e la „modă” televiziunea. Ce spuneţi de toate acestea?

M.D.: Consider că pe bună dreptate se spune că cinematografia e cea de a şapte artă. Televiziunea e o industrie, eficientă, facilă. Televiziunea pe mine nu mă interesează. Am avut contact cu televiziunea în zona civică, de opinie, unde se desbate o anumită temă, temă politică, socială, culturală.

A.G.: Cum aţi ajuns apărătorul lui Mihai Viteazul?

M.D.: Mi s-a propus, nu sunt istoric, însă am crezut că pot să apăr un astfel de erou. Din păcate au rămas mulţi pe dinafară. La emisiunea aceea m-am antrenat într-o polemică, din fericire constructivă şi educativă.

A.G.: Ştiu că şi scrieţi. Au apărut deja câteva romane semnate de dumneavoastră. Aveţi timp şi de aşa ceva?

M.D.: Da, însă din păcate am prea puţin timp şi încă multe manuscrise aşteaptă. Timpul este un duşman al nostru.

A.G.: Actorul român e mulţumit de banul primit pentru munca  sa?

M.D.: Cred că toată răsplata oamenilor vorbind în general şi sigur e valabil cu atât mai mult la actori nu o reprezintă banul. Sunt mult mai multe alte satisfacţii.

Când joci pe scenă şi dincolo în sală, în faţa ta vezi oameni care râd sau plâng de bucurie, satisfacţia e maximă.

Sigur că banii reprezintă un accesoriu necesar pentru supraveţuire.

A.G.: Maestre mă bucur că ne-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest interviu.

         Vă doresc dumneavoastră şi soţiei multe satisfacţii şi împliniri pe toate planurile.