Curentul International

Curentul International Magazine

Prima monografie despre românii din municipiul Sfântu Gheorghe și instituțiile lor identitare

27 min read

Prima monografie despre românii din municipiul Sfântu Gheorghe și instituțiile lor identitare

Autor: dr. Magdalena Albu (Bucureşti)

 

Volumul lui Ioan Lăcătușu, intitulat „În centru la Sân-Georgiu. Românii din Sfântu Gheorghe, județul Covasna”, apărut, în anul 2021, la Editura Eurocarpatica, din Sfântu Gheorghe, a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, cu bineccuvântarea Preasfințitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și al Harghitei, și cu sprijinul financiar al Secretariatului General al Guvernului României (prin Serviciul Dezvoltare Comunitară, condus de pr. prof. dr. Nicolae Brânzea), reprezintă prima lucrare monografică despre românii din municipiul Sfântu Gheorghe și instituțiile lor identitare, un fapt salutar și binevenit în peisajul publicistic românesc, rodul unei munci de documentare-cercetare de peste trei decenii, așa cum menționează, în prefața cărții, autorul însuși.

Structurată pe zece capitole, monografia tratează istoria comunității românești din municipiu, de asemenea, stâlpii fundamentali ai dăinuirii românilor în aceste locuri – Biserica Ortodoxă, Școala, instituțiile culturale, administrația, entitățile comerciale de stat și private -, trece în revistă personalitățile și viața sportivă a localității și realizează o amplă prezentare a scrierilor memorialistice și relatărilor de presă, ce fac referire la zona analizată.

Riguros în activitatea de cercetare-documentare a tuturor izvoarelor istorice zonale, autorul acestui volum amplu a plecat de la evidența palpabilă cum că, până în anul 2021, absolut nicio lucrare științifică din peisajul istoriografiei contemporane nu a fost consacrată istoriei românilor din municipiul Sfântu Gheorghe și nici „celorlalte orașe etnic mixte din fostele scaune secuiești”, unde, ne spune Ioan Lăcătușu în deschiderea cărții sale, „românii, nici în trecut și nici astăzi nu au avut și nici nu au condiții prea confortabile pentru menținerea identității lor cultural-naționale”. Practic, tema aleasă pentru această monografie este una complexă, mergând pe mai multe paliere interpretative, tratând subiectul interdisciplinar, din perspective multiple: geopolitice, antropologice, sociologice și etnologice, reflectând, astfel, cât se poate de generos istoria cultural-social-politică, ecleziastică, administrativă, demografică a zonei, ”mai ales că soarta românilor din Secuime a fost una deosebit de ingrată” (Ioan Bolovan), de-a lungul timpului.

Dr. Ioan Lăcătușu vede redactarea acestui volum „ca pe o datorie de conștiință și ca un imperativ moral cu valoare în primul rând reparatorie, pe o tematică marcată de polemici vechi între istoriografiile interesate de subiect și (…) de presiunea constantă a unor condiționări de ordin politic”, sprijinindu-se pe o bibliografie solidă, ce cuprinde denumirile multor fonduri arhivistice explorate de autor în cadrul Arhivelor Naționale Covasna și Arhivei Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, ale manuscriselor, studiilor și articolelor privitoare la istoria și cultura românilor din Sfântu Gheorghe și județele Covasna și Harghita, precum și ale autorilor parcurși.

Trăitor de aproape o jumătate de secol în orașul Sfântu Gheorghe, dr. Ioan Lăcătușu pleacă, în alcătuirea lucrării sale monografice, de la conturarea radiografiei istorice a vieții românilor din municipiu de-a lungul timpului, subliniind, în capitolul prim al cărții, intitulat „File din istoria comunității românești din Sfântu Gheorghe”, etapele elocvente ale parcursului istoric din vremuri străvechi. Autorul amintește, astfel, de vestigiile arheologice din Epoca bronzului și din Evul Mediu timpuriu, de materialele arheologice din epoca dacică (sec. I î.Hr. – I d. Hr.), monedele romane, așezările de după retragerea aureliană, o siliqua de la Constantius II, morminte aparținând culturii Precucuteni sau sfârșitului epocii La Téne, tetradrahme („imitații dacice după monedele lui Alexandru Macedon și după cele emise de Filip al II-lea”), un tezaur de monede de argint republicane și imperiale până la Vespasian, vestigii din Hallstatt A., Hallstatt B. și cultura Noua, construcții romane cu ziduri de piatră și mortar, ceramică romană, unelte de os și de aramă, așezări aparținând culturii Ariușd-Cucuteni, „cu elemente precucuteniene și cucuteniene”, precum și culturilor Wietenberg, Cerneahov – Sântana de Mureș, Coțofeni, Schneckenberg și halllstattiene timpurii ș.a. Aflăm din datele prezentate, faptul că prima atestare documentară a municipiului Sfântu Gheorghe, situat la intersecția drumurilor ce fac legătura dintre Moldova și Transilvania, este din anul 1332 – „sacerdos Sancto Georgio”. Ulterior, pe parcursul secolelor, localitatea a fost ridicată la rang de oraș-târg în 1461 (opidum), apare, în documentele de arhivă, sub diferite forme toponimice: Breaza (1767), Szingyors (1787), Szint George (1850), Sepsi-Sin-Jiorz (1854). Din secolul al XV-lea, este cunoscut sigiliul târgului, cu bustul Sfântului Gheorghe și inscripția „Cristus spes mea”, iar, în anul 1600, istoria consemnează „lianța orășenilor din Sfântu Gheorghe cu domnitorul Mihai Viteazu”.

Un set foarte important și complet de date statistice sub raport economic, demografic, social, fiscal și administrativ din secolul al XVIII-lea îl reprezintă, pentru Sfântu Gheorghe, așa-numita conscripție a contribuabililor transilvăneni, de la 1750, dată de Curtea vieneză, în vederea „reașezării sistemului fiscal pe baze moderne”, aflăm de la autorul volumului de față, set de date care a constituit, practic, baza fiscalității principatului până la momentul Revoluției de la 1848. De asemenea, întâlnim  menționat un fenomen extrem de dinamic în perioada 1764-1798, anume, fuga iobagilor români de pe meleagurile transilvane în Țara Românească, motiv pentru care, spre a stopa acest lucru, s-a emis, în luna iulie 1758, un ordin gubernial de reținere a fugarilor și a agitatorilor, iar, trei ani mai târziu, în 1761, se solicită „Scaunului Treiscaune să ia măsuri împotriva românilor revoltați”. Un fapt important îl reprezintă ceremonia de sfințire, la data de 10 decembrie 1763, a steagurilor și depunerea jurământului „primului regiment de graniță secuiesc în care au fost înrolați 11.200 soldați din scaunele Ciuc și Trei Scaune, cu centrele la Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc”, printre care se aflau și tineri români.

Ofițerii români se aflau, la început de secol XIX, între anii 1804-1848, și în componența Regimentului de cavalerie (husari) nr. 11 Sfântu Gheorghe. De altfel,  românii sunt prezenți peste tot în viața publică, exercitând meserii precum aceea de comerciant, funcționar public, consilier silvic, consultant privind cultivarea legumelor, cancelist la Fiscul Regal, morar, croitor, dulgher ș.a., unii dintre ei devenind cetățeni de onoare ai orașului, prima jumătate a veacului al XIX-lea fiind perioada în care au fost puse bazele unor bresle noi, iar cea de-a doua jumătate a fost caracterizată de o dezvoltare semnificativă la Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, unde „numărul meșteșugarilor rurali crește simțitor și în satele de aici”, dar și la Târgu Secuiesc, au luat naștere breslele croitorilor, pălărierilor, tâmplarilor, căldărarilor și fierarilor. Autorul amintește și de legăturile românilor din Sfântu Gheorghe cu românii de peste Carpați, dovezile fiind dintre cele mai diverse: de la scrisoare de mărturie, din anul 1704, privind o serie de proprietăți revendicate din afara hotarelor transilvane, la scrisoare de mărturie, din 1838, „prin care se confirmă faptul că locuitori din orașul Sfântu Gheorghe sunt trimiși la București pentru a învăța meserie, pe timp de trei ani”. Un lucru semnificativ, pe care Ioan Lăcătușu îl specifică la un moment dat, este corespondența din perioada 1880-1881, aflată în cadrul Arhivelor Naționale Covasna, „referitoare la pretențiile familiei Nagy din Sfântul Gheorghe asupra averii domnitorului Constantin Brâncoveanu”.

Tot din capitolul I al cărții, intitulat „File din istoria comunității românești din Sfântu Gheorghe”, subcapitolul I.1 „Până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, ni se dezvăluie că, la 1839, o parte din teritoriul târgului Sfântu Gheorghe (vizitat, în 1852, de către împăratul Franz Joseph) se numea, conform austriacului Ignaz Lenk von Treuenfeld, „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsi Szint Gyorgy), în funcție de biserica din zonă („în memoria colectivă a locuitorilor orașului, vechea stradă Borviz se numea ,,Șcheii românilor din Sf. Gheorghe,,”). Mitropolitul Andrei Șaguna, într-o circulară din anul 1870, pentru a creiona cu exactitate radiografia concretă a istoriei locului, menționa: „știm cu toții iubiților, între ce împrejurări critice au trăit confrații noștri din ținutul Secuimii și trăiesc încă și până în ziua de astăzi. Cu toții simțim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influența timpului de mai înainte asupra creștinilot noștri din Secuime. Nicăieri nu este atât de amenințată naționalitatea și confesiunea noastră ca acolo.”

Un moment plin de emoție asupra căruia a insistat autorul a fost cel al mărturisirii, pe care a făcut-o Mitropolitul Nicolae Colan, mare personalitate a României, despre faptul că, în anul școlar 1906-1907, a urmat cursurile Colegiului „Székely Mikó” din Sfântu Gheorghe. Iată cele descrise, mai târziu, de teologul și membrul Academiei Române, născut la 1893, în Araciul Covasnei, N. Colan, cel care avea să fie coleg, ulterior, la Liceul ortodox „Andrei Șaguna” din Brașov, cu Lucian Blaga, Andrei Oțetea, D.D. Roșca: „Se apropia sfârșitul anului școlar, când într-o zi de primăvară, tata se înfățoșă la direcțiune pentru a achita jumătate din taxa de întreținere în internat (de cealaltă jumătate eram scutit). (…) M-a luat de mână și după câțiva pași făcuți în tăcere mi-a spus cu oarecare gravitate: Domnul director m-a asigurat că anul viitor  n-o să mai am nicio cheltuială. Eu am izbucnit în plâns (…).”

Un moment astral pentru populația românească din sud-estul Transilvaniei, ca, de altfel, pentru întreaga țară, l-a reprezentat apelul de convocare a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, publicat la 20 noiembrie 1918, moment când s-au format Consilii Naționale Comunale, care și-au ales reprezentanții, pentru marele eveniment istoric al Unirii de la 1 Decembrie 1918, din trei cercuri electorale – Sfântu Gheorghe, Covasna și Aita Mare. Așa cum specifica autorul cărții, citându-l pe istoricul Corneliu-Mihail Lungu, „La marile evenimente și proiecte identitare românești derulate în Transilvania în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea și începutul secolului XX, au participat și reprezentanții românilor din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune”. Realizarea Marii Uniri și recunoașterea acesteia la nivel internațional au semnificat, pentru românii din județul Trei Scaune, nu numai „o adevărată renaștere” pe plan cultural, socio-economic, politic și spiritual, ci și „crearea instituțiilor statului”: prefectură, primării, poliție, jandarmerie, unități militare ș.a.m.d. Ioan Lăcătușu surprinde foarte bine cele două paliere caracteristice ale comunității românești din Sfântu Gheorghe și comitatul Trei Scaune, în anul 1918, din punct de vedere demografic și organizațional. Pe de o parte, ca puncte tari, exista „o rată a natalității populației peste media pe cele trei comitate; o bună organizare comunitară, în jurul bisericii; (…) menținerea unor strânse legături cu românii de peste Carpați”,  iar, pe de alta, ca puncte slabe, „mediul ostil pentru viața lor națională, socială și culturală datorat politicii de maghiarizare coordonată de statul ungar; starea economică precară (deținerea unor proprietăți funciare reduse, numărul mic de întreprinzători și meseriași români); accesul limitat la conducerea treburilor publice; numeroase discriminări pe baze etnice; slaba rezistență în fața presiunilor de maghiarizare etc.”.

Perioada interbelică (1919-1940) a constituit o etapă importantă în viața orașului Sfântu Gheorghe, ne spune autorul, de structurare a unei vieți românești, „formate cu precădere din funcționari și intelectuali”, care au avut roluri decisive la nivelul comunității, legislația vremii înlesnind alegerea ca primari, precum și numirile în funcția de „președinte al Comisiei  interimare” a unor personalități românești apreciate la nivel societal și, de asemenea, profesionalizând gestionarea administrației și a patrimoniului cultural național. Aflăm, de asemenea, din radiografia istorică pe care o realizează Ioan Lăcătușu, un fapt de o însemnătate deosebită legat de activitatea socială a „Societății Invalizilor, Orfanilor și Văduvelor de Război” (I.O.V.R.), reprezentată, inițial, de către filiala din Brașov, care susținea și interesele județelor Treiscaune și Ciuc.

Perioada stăpânirii horthyste, care a durat din anul 1940 și până la restaurarea administrației românești, în 1944, s-a definit prin măsuri drastice împotriva românilor din Sfântu Gheorghe, astfel că, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, „toate școlile în limba română au fost desființate, majoritatea elevilor și profesorilor fiind nevoiți să părăsească orașul, împreună cu familiile lor”, de asemenea, limba română a fost interzisă, prin intermediul Ordonanței nr. 2 a Comandamentului Militar horthyst ocupant, declarație unde stăteau scrise următoarele: „Înștiințare: În termen de 8 zile, toate denumirile românești din oraș să fie înlocuite cu denumiri maghiare. Colonel baron Gaudernack Emil, comandant militar al orașului Sf. Gheorghe, 14 septembrie 1940.” În carte, autorul face precizarea că a fost confiscată toată averea parohiei, bibliotecii și arhivei, vândute materialele de construcție pentru ridicarea catedralei ortodoxe din oraș și doborâtă troița înălțată, în parcul din fața bisericii, în anul 1924, subsolul catedralei devenind adăpost antiaerian. Intelectualii, învățătorii, preoții au fost arestați și condamnați doar pentru motivul că aveau etnie română, iar cetățenii, „obligați să treacă la cultele maghiare, erau „chemați la primării de notari aproape cu de-a sila”. Cu alte cuvinte, teroarea, pe care au instituit-o trupele horthyste asupra întregii comunități românești din zonă, a determinat ca din cei 2119 credincioși români, care trăiau în Sfântu Gheorghe în anul 1940, să rămână, patru ani mai târziu, numai 102.

Sfântu Gheorghe a fost primul oraș eliberat de către Armata Română împreună cu cea sovietică, din teritoriul Transilvaniei de Nord ocupat de trupele hortyste, la data de 8 septembrie 1944, bravii ostași din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „1 Munte” acționând pe linia Ilieni-Sf. Gheorghe-Malnaș. Onoarea de a arbora steagul țării noastre pe Primăria orașului, ne spune Ioan Lăcătușu, i-a revenit caporalului Ambrașa din divizia „Tudor Vladimirescu”. Bucuria nestăvilită a românilor din județul Treiscaune privind eliberarea lor de sub jugul horthyst s-a concretizat în actul cu numărul 1 al Administrației locale, datat 10 septembrie 1944, act ce reprezintă, de fapt, „scrisoarea adresată de primarul orașului, Sima Ilie, comandantului Diviziei Munte, Generalul Bedicianu”, unde menționează ca acesta să primească titlul de „Cetățean de onoare”, iar numele a trei străzi să fie înlocuite cu simbolurile sacre, ce au definit momentul eliberării urbei, anume: Sfânta Maria, 8 septembrie 1944 și Vânătorilor (batalionul 2 Vânători).

Eliberarea orașului Sfântu Gheorghe, în opinia lui Ioan Lăcătușu, moment deosebit de important, pentru care au căzut eroic, printre alții, generalul Grigore Bălan și locotenentul David Păiș, a reprezentat „un simbol al libertății redobândite pentru toți românii, și pentru cei rămași pe loc, dar și pentru cei ce se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu.” Publicația sibiană „Tribuna” relata, la 14 septembrie 1944, bucuria eliberării localității Sfântu Gheorghe, astfel: „Nu există răstignire fără înviere. Am văzut răstignirea neamului și a pământului transilvan. Cu inima strânsă de durere, Dumnezeu ne-a fost dat să vedem Învierea. Rară bucurie pentru viețuitorii aceleiași epoci. Niciodată, ca în zilele acestea de adevărată apoteoză românească, nu ne-am dat mai bine seama de cuvintele: nu există înviere fără răstignire. Da! Am văzut Învierea dreptății! Îndreptându-ne spre nedreptul hotar, inima bătea să ne spargă pieptul. Ne apropiam doar de altarul pătimirilor românești, de bisericile văduvite de crucea valahă, de preoți și de simțirea românească.”

Restaurarea administrației românești (8 septembrie – 13 noiembrie 1944) a determinat, în orașul Sfântu Gheorghe, la data de 20 septembrie 1944, apariția ziarului românesc din Ardealul eliberat, ce purta titlul sugestiv – „Dezrobirea”, din paginile căruia ni se prezintă un fragment extrem de relevant în carte, o radiografie fidelă a pătimirii românilor în cei patru ani de ocupație horthystă: „Viața lor [a românilor] (…) a fost un chin (…). O adevărată prigoană a fost îndreptată împotriva tuturor acelora care îndrăzneau să grăiască în „limba valahă” pe străzile orașului.”

Doar trei luni a durat activitatea administrației românești la Sfântu Gheorghe, de la mijlocul lunii noiembrie 1944, aceasta fiind obligată să se retragă la Prejmer, în județul Brașov. Intervalul acesta critic, 14 noiembrie 1944 – 6 martie 1945, a însemnat, de asemenea, și crearea unei zone autonome – „Republica nord-transilvăneană” -, formate din cele 11 județe eliberate de trupele românești și sovietice, în septembrie-octombrie 1944. Această entitate – una de tip „conglomerat de aparate administrative” ce au administrat, de-a lungul acelor luni, „afacerile regiunii cu sprijinul Armatei Roșii și al reprezentanților sovietici la București”, ne spune Ioan Lăcătușu – avea, drept organ director principal, Consiliul consultativ central al F.N.D. din nordul Transilvaniei, constituit la data de 1 decembrie 1944, în componența căruia intrau unsprezece ministere sau „comitate tehnice”, iar, din punctul de vedere al arhitecturii guvernamentale, un caracter maghiar (șase miniștri maghiari, patru români și unul evreu).

Perioada comunistă, care cuprinde segmentul temporal 1945-1989, este formată din două intervale extrem de diferite ca abordare politică, și anume: 1945-1968 și 1968-1989. Primul segment temporal coincide cu experimentul stalinist numit Regiunea Autonomă Maghiară, iar, cel de-al doilea, cu reorganizarea administrativ-teritorială, moment în care orașul Sfântu Gheorghe a devenit reședința județului Covasna. La 16 mai 1945, după instalarea guvernului Petru Groza (la 6 martie 1945), Mitropolitul Nicolae Bălan, „cel mai consecvent apărător al drepturilor credincioșilor săi din curbura interioară a Carpaților”, trimite o circulară protopopiatului din Sfântu Gheorghe, în care situează drept punct central activitatea misionară a preoților ortodocși: „Între împrejurările de azi, misiunea preoțimii noastre  din Secuime este una din cele mai însemnate pentru fiii neamului nostru (…). În cei patru ani (de ocupație horthystă, n.n.) s-a nimicit tot ce s-a realizat cu trudă în două decenii de stăpânire națională, și doar prin jertfă mai poate fi continuată lucrarea de înalt interes spiritual, național și cultural.”

Din luna octombrie 1945, au fost reactivate, așadar, oficiile protopopești din Sfântu Gheorghe, Odorhei și Târgu Secuiesc, după cum ne spune autorul cărții, și își începe activitatea Școala de perfecționare a pregătirii ofițerilor. Lupta mitropolitului Nicolae Bălan va continua și în anii următori, în 1946, trimițând nenumărate depeșe autorităților, precum specifică Ioan Lăcătușu, depeșe unde este prezentată, în mod concret, situația tragică a parohiilor ortodoxe românești: „Sfintele lăcașuri au fost dărâmate, jefuite și profanate, patrimoniul bisericesc răpit, iar credincioșii au trecut prin multe și grele suferințe. Suntem hotărâți să refacem viața bisericească cu orice jertfe și neîntârziat.” Tot în același an, respectul față de jerfa de sânge a generalului Grigore Bălan, comandant secund al Diviziei Munte, căzut în luptele din septembrie 1944, pentru eliberarea orașului Sfântu Gheorghe, a determinat autoritățile județului Treiscaune să ridice, în memoria acestuia, o troiță – simbolul credinței creștine milenare.

Una dintre rănile deschise ale credincioșilor ortodocși, „în mijlocul orașului și în sufletul românesc”, o reprezenta, în anul 1949, construcția Catedralei din Sfântu Gheorghe, începută cu zece ani în urmă. „La raportul protopopului de Sf. Gheorghe, Vlădicul Nicolae, ne spune autorul cărții, prezintă demersurile întreprinse, recomandând credincioșilor săi să se adreseze inclusiv Prim Ministrului Dr. Petru Groza, care le-a promis sprijinul” pentru finalizarea locașului de cult al românilor: „Având în vedere importanța bisericească și națională a acelui monument, e cazul de a apela la Guvern pentru ajutor însemnat, ca lucrarea să poată fi terminată în condițiunile cele mai favorabile.”, scria mitropolitul la data de 11 mai 1950 și tot acesta, două luni mai târziu, pe 19 iulie 1950, menționa următoarele: „La raportul of. protopopesc Nr. 802/950 facem cunoscut că, întrucât Dl. Prim Ministru Dr. Petru Groza V-a promis sprijinul pemtru terminarea Bisericii în construcție, credem că nu ar fi rău ai reaminti și în scris cererea credincioșilor din Sf. Gheorghe.”

Anul 1950 aduce cu sine înființarea Sfatului Popular, a Judecătoriei Locale, a Notariatului de Stat al urbei Sfântu Gheorghe. Și tot în 1950, la data de 6 septembrie, Marea Adunare Națională votează Legea nr. 5 a organizării teritoriale a Republicii Populare Române, iar Sfântu Gheorghe este, astfel, integrat Regiunii Stalin, alături de Târgu Secuiesc, Ciuc, Odorhei, Stalin și Racoș, cu reședința în orașul Stalin (Brașov).

Data de 24 decembrie a anului 1960 semnifică o altă schimbare din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale a României, motiv pentru care orașul Sfântu Gheorghe devine reședința Raionului Sfântu Gheorghe din cadrul Regiunii Brașov (formte din: Sfântu Gheorghe, Sighișoara, Agnita, Rupea, Făgăraș, Mediaș, Târgu Secuiesc, Sibiu), până pe 17 februarie 1968. Finalul de an 1967, mai precis evenimentul din 5-6 octombrie 1967 – Plenara C.C. al P.C.R. – și cel din 6-8 decembrie 1967 – Conferința Națională a P.C.R. -, vor aduce o nouă modificare în același sens, desființându-se regiunea și raionul și rămânând drept unități administrative: județul, orașul și comuna, care se regăsesc și actualmente în arhitectura organizării teritoriale a țării noastre, Sfântu Gheorghe, cu cel mai mare număr de locuitori (20 759 locuitori, la nivelul anului 1967), devenind, din anul 1968, reședința județului Covasna (județ a cărui înființare a fost aprobată prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968).

Perioada 1968-1989 se caracterizează printr-un progres și o înflorire evidentă sub raport socio-cultural, urbanistic, economic, educațional, industrial, ceea ce a determinat și o creștere semnificativă a indicelui demografic, astfel încât orașul Sfântu Gheorghe avea, în anul 1992, o populație de 67 220 de locuitori, din care 16 049 erau români, adică, aproximativ 25% din cea totală. Mai presus de toate, însă, urbea, „pentru prima dată în istoria medievală, modernă și contemporană”, așa cum menționează Ioan Lăcătușu, dispunea de o elită intelectuală autentică, în alcătuirea acesteia intrând specialiști din toate domeniile de activitate – cultură, învățământ, justiție etc.

Anul 1968 a fost unul de bun augur pentru orașul Sfântu Gheorghe, când semnalăm apariția ziarului „Cuvântul Nou” (23 februarie 1968), sărbătorirea celor 120 de ani de la Revoluția din 1848 în Țările Române (23 iunie 1968), precum și marcarea semicentenarului Unirii cu România. De asemenea, alte câteva momente importante pentru istoria localității, din perioada 1968-1989, pe care le descoperim în cartea de față – inaugurarea Casei de Cultură a Sindicatelor (31 mai 1975), acordarea rangului de municipiu orașului Sfântu Gheorghe (1 iulie 1979) prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281/27.06.1979, dezvelirea grupului statuar Mihai Viteazul (29 septembrie 1982), sfințirea Catedralei Ortodoxe (15 mai 1983), înființarea Teatrului „Andrei Mureșanu” (12 aprilie 1987) -, vin să aducă, în intervalul 1968-1989, starea de normalitate firească și asigurarea unei oarecari protecții identitare, așa cum o definește autorul, etnicilor români: „În această perioadă au fost asigurate mii de locuri de muncă, apartamente, școli, grădinițe, internate școlare, lăcașuri de cultură, baze sportive etc.” În pofida acestor lucruri pozitive, subliniază Ioan Lăcătușu, mass-media maghiară perpetuează „prejudecata conform căreia în perioada „industrializării socialiste” pentru atragerea românilor în zonă, au fost acordate acestora „prime” și locuințe preferențiale, pe criterii etnice. Adevărul, menționează I. Lăcătușu, este că în perioada amintită se acordau prime pentru transfer în interesul serviciului și proritate la obținerea locuințelor, pentru specialiști, intelectuali ș.a., indiferent de etnia căreia îi aparțineau”.

Deceniul ’80-’90 a fost unul efervescent, plin de evenimente culturale, sportive, educaționale, publicistico-editoriale. Evenimentele din Decembrie 1989 au reprezentat, însă, o nouă cotitură pentru istoria municipiului Sfântu Gheorghe. „Astfel, s-a încheiat o perioadă de 45 de ani (…). cu luminile și umbrele sale, scrie autorul volumului, cu dramele individuale și colective trăite de cetățenii orașului, mai ales în prima parte a perioadei, dar și cu realizările acestei perioade istorice care au schimbat radical aspectul urbanistic al orașului și destinul a mii de oameni.”

Perioada postdecembristă a adus în prim-plan alte aspecte ale reconstituirii elocvente ale istoriografiei zonale, care să reflecte fidel starea de lucruri existentă, dincolo de clișee prefabricate și incorecte, căci „trecutul nu trebuie uitat, ci se cuvine cunoscut, dar nu pentru a prevedea viitorul, ci pentru a vedea mai bine, pentru a înțelege mai bine rosturile” (Ioan Aurel Pop). Climatul conflictualizant, de intoleranță și insecuritate, seria de acte de intimidare a populației românești din partea anumitor etnici maghiari, toate acestea au determinat un adevărat exod, ne spune autorul, al intelectualilor și al unor categorii profesionale de români din Sfântu Gheorghe către diferite zone ale țării. În primele luni ale anului 1990, a fost înființată filiala Uniunii Culturale Vatra Românească, însă, se precizează în carte, „Această Asociație nu a putut să funcționeze normal, deoarece „organizațiile românești au fost considerate în bloc fasciste și legionare”, cerându-se, prin adunări publice, interzicerea lor”. În raportul său nr. 150/1990, protopopul Aurel Suciu informa Arhiepiscopia Sibiului despre „manifestările cu caracter șovin și antiromânesc din partea unor cercuri maghiare” contra „intelectualilor români, în special, cadre didactice, pentru a părăsi zona”, protopopul fiind nevoit el însuși, din cauza amenințărilor, să plece, în toamna anului 1990, la Brașov.

În Sfântu Gheorghe, acordarea de nume românești unor străzi (Armata Română, Piața Mihai Viteazul, 1 Decembrie 1918, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș ș.a.) s-a realizat „cu eforturi deosebite”, specifică autorul lucrării. Cu alte cuvinte, lupta românilor din mediul multietnic și pluriconfesional al municipiului, pentru a obține înființarea unor instituții și asociații, în vederea păstrării și afirmătii identității naționale, a fost acerbă. Diverse organizații și fundații au contribuit în mod deosebit la consolidarea vieții social-culturale în Sfântu Gheorghe, astfel că, după 1989, s-au înființat Fundația „Mihai Viteazul”, Colegiul Național „Mihai Viteazul” și Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna”, care a avut menirea de a contribui, în mod direct, la „înființarea, amenajarea și ridicarea unor instituții și monumente, și organizarea unor manifestări cultural-științifice”, precum: Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Muzeul Spiritualității Românești de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe (deschis, cu binecuvântarea mitropolitului Ardealului – Antonie Plămădeală -, la data de 6 decembrie 1993), Muzeul Carpaților Răsăriteni (înființat, prin Hotărârea Guvernului României, în noiembrie 1996), statuia mitropolitului Andrei Șaguna, bustul mitropolitului Nicolae Colan, editarea Foii de cuget și simțire românească „Oituzul”, în cuprinsul ziarului „Cuvântul Nou” și al „Buletinului Ligii Cultural-Creștine ”Andrei Șaguna”, ridicarea unor troițe ortodoxe pe locul bisericilor dărâmate în anul 1940, din Comolău și Căpeni, organizarea „Zilelor Andrei Șaguna” și a „Zilelor Nicolae Colan” ș.a.

Arhitectura amprentei cultural-spirituale românești pe plaiurile municipiului Sfântu Gheorghe s-a concretizat în câteva momente de mare încărcătură emoțională și istorică, în perioada 1994-2017, și anume: dezvelirea, de către Armata Română, la 8 septembrie 1994, când s-a împlinit o jumătate de veac de la eliberarea localității de sub ocupația străină, a unei plăci de marmură, pe fațada Primăriei municipale, care să ateste acest lucru; întronizarea, pe 25 septembrie 1994, a PS Ioan Selejan în scaunul arhieresc al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei; dezvelirea statuii mitropolitului Andrei Șaguna; inaugurarea, la data de 2 aprilie 1996, a sediului Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și a Secției Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, baza constituirii Muzeului Carpaților Răsăriteni; apariția primului număr al publicației „Angvstia”, în septembrie 1996, anuar al Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni și al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, și inaugurarea, în același an, în fața sediului Inspectoratului Județean de Poliție din Sfântu Gheorghe, în prezența PS Ioan Selejan, a monumentului închinat memoriei polițiștilor căzuți la datorie, precum și reactivarea Despărțământului ASTRA Covasna-Harghita; în septembrie 1999, se deschide Școala Generală „Nicolae Colan”, în urma demersurilor numeroase întreprinse de Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna”, iar, în octombrie, prin sentința civilă nr. 286 a Tribunalului Covasna, ia naștere Centrul European de Studii Covasna-Harghita, care, din 2017, funcționează sub auspiciile Academiei Române; inaugurarea, la 1 noiembrie 2002, a noului sediu al Arhivelor Naționale Covasna; înființarea Forumului Civic al Românilor din Harghita și Covasna, în anul 2005, cu binecuvântarea ÎPS Ioan Selejan, funcția de președinte al acestuia, în perioada 2005-2021, fiind îndeplinită de către Codrin Munteanu, Ioan Solomon, Ioan Lăcătușu și Marian Stiopu, iar cea de președinte de onoare de către ÎPS Ioan și PS Andrei.

Aspectele dezvoltării urbanistice reprezintă un subcapitol extrem de bine documentat și de atractiv al monografiei municipiului Sfântu Gheorghe alcătuite de către dr. Ioan Lăcătușu. Reședință a județului Covasna, orașul a început să cunoască o dinamică semnificativă în acest sens, începând cu secolul al XIX-lea, pentru ca apogeul acestei stări pozitive de lucruri să fie atins după anul 1968. Astfel, printre multe altele, aflăm de existența unui plan de dezvoltare a urbei, din 1928, Delegația permanentă a Consiliului local, în sedința din data de 19 septembrie 1928, aprobând așa-numitul „program general de lucrări pe timp de 8 ani”, ce includea o serie de măsuri deosebit de importante pentru Sfântu Gheorghe, precum realizarea planului de sistematizare a orașului, execuția canalizării și „pardosirea” străzilor principale, dezvoltarea rețelei de alimentare cu apă potabilă, construirea unei școli și a noului edificiu pentru primărie ș.a., lucrări ce au fost duse la bun sfârșit, o parte dintre ele, până în anul 1940, foarte puține în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și majoritatea acestora, așa cum menționam anterior, după 1968.

Din punct de vedere sociologic, după 1989, aspectele conviețuirii interetnice româno-maghiare din Sfântu Gheorghe, menționează Ioan Lăcătușu în volum, au constituit obiectul unor varii cercetări și analize. Un Ilie Bădescu, un Radu Baltasiu, un Vasile Dâncu, un Dan Tanasă sau  Maria Cobianu-Băcanu, Ovidiana Bulumac și mulți alții și-au axat temele de radiografiere profesională asupra conviețuiețuirii interetnice din localitățile etnic mixte ale județelor Harghita și Covasna. De asemenea, acest lucru s-a reflectat și în Raportul Comisiei parlamentare, care a analizat fenomenul plecării postdecembriste a românilor din cele două județe mai sus amintite, dar și în moțiuni dezbătute în cadrul Parlamentului României, interpelări ale deputaților și senatorilor și demersuri din partea societății civile. „În Harghita și Covasna, românii, ca oameni, nu o duc rău. O duc bine. Chiar foarte bine, că sunt harnici și muncitori și mai ales dacă cunosc și limba maghiară. Dar este amenințată obștea națională în ansamblul ei, adică școala românească, biserica ortodoxă, limba română și cultura română, așadar este amenințată ROMÂNITATEA ca REALITATE ETNICĂ DISTINCTIVĂ, ca STARE CULTURALĂ specifică purtătorilor ei, ca MOD SPECIFIC DE MANIFESTARE PE PALIERUL VIEȚII, MUNCII ȘI CREAȚIEI”, concluzionează cercetătoarea Maria Cobianu-Băcanu, citată de Ioan Lăcătușu. Tot în această dimensiune a analizei sociologice este încadrată și familia etnic mixtă, căsătoriile interconfesionale și interetnice, precizează autorul, fiind echivalente cu un „mecanism sociologic de schimbare a volumului demografic al unei comunități”.

Ceea ce este fascinant, însă, pe acest teritoriu al relațiilor interetnice româno-maghiare, reprezentând un pilon solid de consolidare a acestora pe parcursul vremurilor, face referire la marile prietenii născute între oamenii de știință și de cultură ale celor două etnii. Amintim, așadar, în acest context, relația de prietenie cordială dintre compozitorul și pianistul maghiar, născut lângă Arad, la Sânnicolau Mare, Béla Bartók, creator, printre altele, al „Dansurilor românești” – o suită de șase piese scurte, pentru pian, create în anul 1915 și având ca punct de pornire șase melodii transilvănene pentru vioară -, și medicul român Miron Crețu, originar din localitatea Hăghig, județul Covasna, care i-a fost recomandat lui Bartók, de către Societatea academică „Petru Maior”, spre a-l ajuta să aprofundeze învățarea limbii române. Trebuie neapărat spus și faptul că Béla Bartók, un împătimit, de altfel, al folclorului românesc, și-a interpretat, în 1924, împreună George Enescu, propria lucrare – „Sonata a II-a pentru vioară și pian” -, într-un concert organizat, special, de Societatea Compozitorilor Români, pentru compozitorul maghiar și valoarea deosebită a creațiilor sale.

Altă prietenie durabilă și demnă de consemnat a fost aceea dintre doi ierarhi cărturari de frunte ai Bisericilor Reformată, respectiv, Ortodoxă Română – Vásárhelyi János, preot în Bistrița, Dej, Cluj, deputat în Parlamentul României, și Nicolae Colan, profesor și rector al Academiei teologice „Andreene” din Sibiu, episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor, membru al Academiei Române, „apărător al graiului românesc și al Bisericii strămoșești în vremuri de restriște”, așa cum frumos îl definește Ioan Lăcătușu. Vásárhelyi János și Nicolae Colan – două personalități ale culturii și teologiei,  învestite, în același an, 1936, primul, ca episcop reformat,  al doilea, ca episcop ortodox, în Cluj – au adus o contribuție inestimabilă din punct de vedere publicistic, pedagogic, duhovnicesc spiritualității maghiare și celei române, de-a lungul timpului.

De asemenea, demne de menționat sunt legăturile de prietenie și întrajutorare dintre reprezentanții confesiunilor creștine existente în municipiul Sfântu Gheorghe – și-i amintim, aici, pe protopopii ortodox – Gheorghe Rățulea, romano-catolic – Szabó Lajos, reformat – Incze Ștefan, unitarian – Török Áron, precum și pe reprezentanta Bisericii Luterane – Fehér Katalin. Prieteniile dintre elitele culturale din urbe pot continua cu exemple sugestive de istorici și arheologi maghiari, care au funcționat în cadrul Muzeului Național Secuiesc și au primit sprijin neprețuit din partea confraților lor români, precum: Vilmos Csutak și Alexandru Tzigara-Samurcaș, Francisc László și Vasile Pârvan, Székely Zoltán și Ion Nestor, Cserey Zoltán și Nicolae Moldovan. Dar nu numai la nivel de elite a existat buna comunicare și vecinătate, la bine și la greu, ci și între membrii întregii comunități de români, maghiari/secui și de alte naționalități conlocuitoare ale municipiului Sfântu Gheorghe.

Construindu-și monografia prin metoda surprinderii celor mai fine detalii istoriografice, Ioan Lăcătușu, o dată cu al doilea capitol din amplul său volum, descrie stâlpii fundamentali ai dăinuirii românității în municipiul Sfântu Gheorghe, configurând radiografii vaste, în fiecare segment creat, Bisericii Ortodoxe din localitate, Școlii, ca factor funciar de promovare a limbii și culturii române, Culturii, Administrației publice și rolului românilor în cadrul acesteia, Mediului privat, Vieții sportive, Personalităților românești ale urbei, Relațiilor românilor de pretutindeni cu românii din sud-estul Transilvaniei, precum și Reflectării, în scrieri memorialistice și relatări de presă, a orașului Sfântu Gheorghe. La tot acest univers documentar-informațional concludent, autorul adaugă anexele, concluziile necesare, bibliografia extrem de consistentă și corpusul de ilutrații sugestive.

Dr. Ioan Lăcătușu a reușit să nască, pentru cultura și istoriografia românilor, în urma unei munci titanice de cercetare și după o îndelungată experiență de viață, prima și cea mai detaliată, până la exhaustivitate, monografie a orașului Sfântu Gheorghe. După o jumătate de secol ca trăitor pe aceste meleaguri de țară, autorul a ales drept metodologie de redactare a cărții cercetarea de tip tridimensional, desfășurată pe linie documentară, demografică, sociologică, dar și pe observație coparticipativă. Fondator al al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și al Bibliotecii cu peste 10 000 de volume, de asemeni, al bibliotecii digitale Eurocarpatica, dar și fost viceprimar al orașului, consilier județean independent, epitrop al Bisericii vechi din deal, lider al unor asociații cultural-științifice și civice, publicist în presa locală, autor al unui număr impresionant de articole pe teme de istorie, cultură și spiritualitate românească din fostele scaune secuiești, autor și coautor de volume, elaborator de studii introductive și postfețe, lector, consultant, director al Editurii Eurocarpatica, toate dimensiunile personalității complexe a lui Ioan Lăcătușu l-au condus către realizarea celui mai interesant și fundamentat tablou al istoriei tumultuoase a municipiului Sfântu Gheorghe, reședință a județului Covasna.

Prin volumul de față, un proiect realizat cu ajutorul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și a Harghitei, al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, dr. Ioan Lăcătușu lasă viitorimii cea mai vastă operă documentară despre biografia unui loc – Sfântu Gheorghe -, unde istoria, de-a lungul și de-a latul său, a avut aspecte dramatice. Completitudinea informațională și imagologică a acestei monografii absolut necesare pentru cultura română îi aparține unui autor, care, la rândul lui, a generat istorie locală. O istorie frumoasă, prolifică a spațiului multietnic și pluriconfesional analizat, datorită faptului că Ioan Lăcătușu a întruchipat, întotdeauna, și întruchipează și azi o voce serioasă, profesionistă, un model de intelectual autentic, apreciat, deopotrivă, atât de maghiari, cât și de români. Lucrarea sa – „În centru la Sân-Georgiu”. Românii din Sfântu Gheorghe, județul Covasna”-, prima în literatura de gen, o proiecție în viitor a trecutului, rezultat al unei munci de documentare de trei decenii, va rămâne, peste ani, un reper bibliografic exemplar, un referential de bază la care se vor raporta, întru alcătuirea materialelor științifice, viitorii oameni de cultură și cercetători în istorie, sociologie, imagologie ș.a.

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.