Curentul International

Curentul International Magazine

Interviu cu prof. Cristian Petru Bălan

57 min read

Interviu cu prof. Cristian Petru Bălan

Autor: Culiță Ioan Ușurelu (Vrancea)

 

Culiță Ioan Ușurelu: Domnule profesor Cristian Petru Bălan, precum am convenit, v-aș ruga să răspundeți la câteva întrebări! Până în 1985 ați avut, în România, o viață obișnuită de profesor… cu ajunsurile și neajunsurile ei. Cine,  ce v-a dat curajul, puterea, să fugiți în Occident? Cum v-a primit Lumea liberă?

Cristian Petru Bălan: Încă din anii de liceu, în familia mea exista un aparat de radio procurat cu greu de părinții mei, cadre didactice, prin anii ’50, într-o perioadă când foarte puțini români aveau  asemenea aparate. În multe localități, oamenii se mulțumeau să țină în casă difuzoare conectate prin abonamente la stațiile centrale de radioficare. Părinții mei au renunțat la un asemenea abonament și din ziua când am văzut pe masa noastră un radio, în timpul meu liber, ascultam muzică și multe posturi de radio notate pe tableta de sticlă sub care se vedea alunecând acul roșu indicator. Așa am descoperit că, în afară de Radio București și Radio România, limba română se mai auzea, pe unde medii și pe undele scurte de 13 m, 16 m, 19 m, 31 m , 41 m și 49 m, ca o limbă vorbită și de alte posturi străine de radio, precum Vocea Americii, Radio BBC Londra, Radio Paris, Radio Istanbul, Radio Madrid și chiar Radio Moscova (deloc interesant!). Emisiunile aveau loc seara și, inițial, se auzeau destul de bine. (Radio Europa Liberă s-a înființat mai târziu, în 1950, dar spre România emitea din 1960) Seară de seară, obișnuiam să ascult „Vocea Americii” care, după știri, critica cu exemple clare regimul stalinist cumplit din România, sărăcia de la noi, lipsa totală a libertăților din țările comuniste, teroarea de acolo, comparând toate acestea cu viața paradisiacă, fericită și liberă a statelor occidentale, mai cu seamă din America. Emisiunile acestea au constituit o adevărată școală pentru mine, determinându-mă să detest în totalitate regimul comunist, căci vedeam clar care este realitatea din jur și că toate comentariile străine erau juste.

Nu eram singurul tânăr cu aceste convinegeri, ci sute de mii, poate milioane de români, care gândeau la fel ca mine, fiecare dorindu-ne să trăim în mult visata Lume Liberă, într-o perioadă cănd nimeni nu avea voie să iasă din țară. Și nici nu se poate spune că acele  emisiunei ne-au spălat creierele, deoarece realitatea era chiar mai crudă decât o auzeam la radio, căci toate se vindeau pe cartele, alimentele și alte necesități erau strict raționalizate… Odată avusesem rara ocazie să văd și un magazin secret al ștabilor comuniști și acolo am rămas uimit să observ că se găseau de toate, ca și în magazinele occidentale. Deci vocile de peste ocean spuneau adevărul! Ulterior, toate posturile occidentale de radio au început să fie bruiate cu zgomote care reduceau mult posibilitatea de a le auzi clar. Când s-a înființat departamentul românesc al postului de radio „Europa Liberă”, cu emisiuni mai lungi, majoritatea românilor erau și mai bine informați, mai ales că emisiunile erau prezentate de mari politologi și specialiști de elită, unii fugiți din România. Ani de zile am fost bine informat de asemenea emisiuni, inclusiv în perioada studenției și în perioada când am devenit profesor.

Nici nu bănuiam atunci că și eu voi vorbi vreodată  la aceste posturi de radio, fiind corespondentul lor din Chicago. Între timp, citeam enorm de mult, voiam să știu orice din toate domeniile, scriam, pictam, învățam limbi străine și chiar publicam. Desigur, în discuțiile cu prietenii, cu colegii și intelectualii din jurul meu eram foarte prudent la ceea ce spun și, la fel ca imensa majoritate a românilor, mă manifestam cu o tipică duplicitate politică necesară supraviețuirii libere, dar nu totdeauna reușeam să-mi ascund perfect punctele mele politice de vedere și nu o dată, unii cunoscuți care credeau sincer în comunism, m-au suspectat și m-au filat. În plus, nu știam că telefoanele din casa mea erau ascultate de securitate, motiv pentru care aceștia m-au trecut pe lista suspecților. Mai mult decât atât: un fost coleg m-a pârât că posed cărți occidentale anticomuniste și, la o percheziție, mi le-au găsit, mi le-au confiscat, după care am fost chemat la sediul securității din Ploiești și interogat ore întregi, fiind amenințat că pot fi arestat. Am avut noroc că o rubedenie de-a mea aflată într-un post mare pe la Ministerul de Interne, a intervenit ferm pe lângă ștabii securității din Ploiești și aceștia s-au potolit și chiar mi-au aprobat să pot călători cu soția în Ungaria, unde cerusem să merg în căutarea unui medicament maghiar pentru boli de inimă, o prescripție de care aveam nevoie.

Odată ajunși la Budapesta, acolo am intrat în legătură cu niște disidenți maghiari – unul fiind scriitor și profesor universitar. Ei ne-au ajutat cu ceva bani-valută după care, am prins curaj și  am falsificat cu multă măiestrie ambele pașapoarte, al meu și al soției mele Dorina. În zilele următoare, având un singur geamantan, ne-am suit amândoi în trenul de Viena. Vameșii militari maghiari, inclusiv ofițerii lor securiști, nu au observat falsurile perfecte făcute de mine în pașapoarte (scena aceasta se petrecea în tren și este o poveste ceva mai lungă și mai palpitantă), după care oficialii unguri ne-au pus viza și am ajuns la Viena unde, în primele seri, am dormit în gara mare de acolo și prin parcuri, apoi ne-am predat poliției austriece care ne-a trimis în lagărul de refugiați de la Treiskirchen unde am stat aproape un an de zile, învățând binișor limba germană.

Și în Austria am întâlnit oameni extrem de minunați care ne-au ajutat mult (pastorul Miro de la o biserică luterană din Gloggnitz și enoriașii bisericii, inclusiv o bătrână cu suflet de aur, doamna Lamatch). În acel oraș atât eu, cât și Dorina, mai găseam câte ceva de lucru și mai strânseserăm ceva bani, dar lagărul ne-a găzduit la o vilă-restaurant unde aveam tot confortul, întreținerea oferindu-ni-se gratis, căci ne încadram statutului de refugiați politici.

Când timpul de lagăr ni s-a expirat, de acolo, un văr de al meu din Chicago ne-a făcut o chemare pentru America și când am ajuns peste ocean, am cerut azil și cetățenie americană. Deși eram considerat ca scriitor disident, nouă nu ni s-a oferit imediat azilul, ci am fost amândoi bine verificați, în final, de însuși ambasadorul american de la Viena, după care cererea noastră de azil a fost aprobată, ceea ce însemna că Lumea liberă, Occidentul, ne-a primit cu multă bunăvoință, acordându-ne din prima zi un ajutor financiar substanțial în baza căruia atât eu cât și soția mea am putut face studii superioare la cel mai mare colegiu din Chicago, „Truman College” unde, ulterior, am căpătat și o catedră, predând acolo engleza studenților străini veniți din Mexic și Asia. Tot ca profesor, aveam și o catedră la Institutul de limbi străine Berlitz unde predam limba română pentru studenții americani care urmau să fie trimiși ca diplomați din S.U.A. în România.

Din păcate, nu ne-am bucurat pe deplin de viața opulentă din Occident, deoarece acasă, în țară, în orașul prahovean Boldești-Scăieni, lăsaserăm pe micuțele noastre fetițe, Codrina (11 ani) și Ozana (10 ani), de care avea grijă bătrânul meu tată. Muream de dorul lor. Toate încercările și protestele noastre solicitate regimului ceaușist pentru aducerea copiilor au rămas fără răspuns. Atunci ne-am adresat personal președintelui american Ronald Reagan. El și soția dumnealui, Nancy Reagan, au intervenit direct la Nicolae Ceaușescu, iar acesta s-a conformat în scurt timp și atât fetițele cât și tatăl meu, profesorul Tănase Bălan, au primit viza de a veni la Chicago unde, în sfârșit, familia ne-a fost reîntregită.

Culiță Ioan Ușurelu: În articolul „Domnule Ceaușescu, nu rămâne decât să demisionați!”,  apărut la New York în 25 noiembrie 1989,  trimis și prin poștă fostului dictator, prin care conținutul îl avertiza limpede că va ajunge să fie judecat de un tribunal militar și condamnat la moarte, ați descris exact ce se va întâmpla peste o lună la noi în țară. Îi cereați demisia, avertizându-l că altfel va fi judecat și împușcat. Ați avut informații de la surse sigure sau a fost doar o premoniție de-a dvs.?

Cristian Petru Bălan: Cu mult mai înainte de articolul la care vă referiți,  cam cu vreo nouă luni înainte de Revoluție, mai precis în ziua de 17 aprilie 1989, în ziarul românesc „Micro Magazin” din New York, publicasem ca preambul, articolul de mare răsunet, reprodus ulterior și de alte publicații: „În România, condițiile pentru o revoluție populară sau pentru o schimbare deosebită sunt mai coapte ca oricând!”.  În contextul acestui articol, într-adevăr,  prezentam și descriam cu destulă exactitate revoluția, cu lupte de stradă urmate de victime umane, întocmai cum au avut loc în decembrie 1989, prevăzând și execuția la zid a dictatorilor. Nu pot spune că era o premoniție, deoarece dispariția lor o dorea majoritatea românilor, însă existau niște puncte de reper, descifrabile semnale venite atât din comentariile massmediei occidentale, cât și de la Kremlin, unde Mihail Gorbaciov a spart gheața dură a comunismului.

Rând pe rând, liderii comuniști din preajma României se prăbușeau implacabil sub valul mișcărilor anticomuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și Bulgaria. Numai Ceaușescu, abia întors dintr-o vizită în Iran, se crampona puternic de putere, deși Gorbaciov nu numai că nu-l dorea, dar chiar se auzea că, la cererea lui Ion Iliescu și a gărzii lui, liderul sovietic era pregătit să intervină cu armata să-l schimbe cu forța,  exact  în momentul când scânteile revoluției se aprinseseră la Timișoara, luând amploare în toată țara și când militarii români începuseră să fraternizeze cu revoluționarii contra securității care îl proteja pe Ceaușescu. Decizia acestuia de a ține un mare miting în centrul Capitalei i-a fost fatală. Masele revoltate câștigaseră Revoluția, dar victoria lor a fost smulsă de neocomuniștii din jurul lui Iliescu care, sub o regie ca în filme, cu salve de împușcături reale, multe la nimereală, sau cu bubuitori de explozii înregistrate și amplificate, au produs minute întregi de spaimă și mare hărmălaie soldate cu victime nevinovate. Dar Ceaușescu fusese capturat de oamenii lui Iliescu, deși securitatea voia să-l salveze.

Procesul de învinuire a fostului dictator și al soției lui și executarea lor trebuiau accelerate, căci acaparatorii puterii încă se temeau mult de forța reală a securității care, văzând că nu mai are pe cine să apere, a cedat și a pactizat cu noii lideri. Cei doi tirani fuseseră executați la Târgoviște după un proces sumar când acuzatul a reproșat că a fost înlăturat printr-o lovitură de stat (idee ce persistă), însă Revoluția, care inițial era total anticomunistă, a căpătat o altă turnură, cu aspecte atenuate și inițial confuze, deși libertățile de bază fuseseră cucerite, chiar dacă unele nu-s lipsite de formalitate. Noua democrație nu semăna însă întru totul cu democrațiile occidentale, lăsând porți deschise pentru multe contradicții, reminiscențe și pentru apariția luptelor politice intestine care vedem că contină până în zilele noastre. În primul rând avem nevoie de politicieni culți, pricepuți, profund devotați poporului și deosebit de onești. Așteptăm în continuare destule perfecțiuni. Sunt convins însă că mulți alți români au avut previziuni similare cu ale mele, numai că ei nu și le-au făcut publice.

Culiță Ioan Ușurelu: Cred că odată cu plecarea din țară (1985) viața dvs. s-a schimbat total. Practic, a devenit o aventură cum rar găsim în marile romane cu acest profil. Poate fi descrisă transformarea aceasta atât de radicală și atât de brutală ivită la cincizeci de ani? Cât de puternic poate fi un om ca să poată suporta o „nouă naștere”? Traume fizice, sufletești pentru dvs., pentru toți cei care vă iubeau?

Cristian Petru Bălan: Pentru un om care a trăit sub teroarea comunistă patruzeci de ani, văzând în jurul lui numai constrângeri, amenințări, lipsuri, sărăcie și obligativitatea de a proslăvi pe liderii comuniști, transferul brusc într-o altă sferă luminoasă, într-o lume liberă și opulentă, poate deveni un șoc care îl uimesc și îl stimulează din multe puncte de vedere. Nu pot spune că acest contact cu occidentul nu m-a entuziasmat și pe mine, numai că eu, fiind născut în anul 1936, apucasem și vechiul regim (să-i zicem balcanic-capitalist) al României conduse de regele Mihai I și mareșalul Ion Antonescu; apucasem cel mai bun  an economic al țării noastre – anul 1939 – și în copilăria mea știu că nu ne lipsea nimic. Chiar și în anii celui de al doilea Război mondial, trăind la Ceptura de Jos (Prahova), îmi amintesc că o vreme aveam cam tot ce ne trebuia, trăind char mai bine decât sub comunismul lui Dej și Ceaușescu. De exemplu, la Ceptura, locuiam lângă o unitate militară germană unde, nu o dată, ofițerii germani, de dorul copiilor lor blonzi ca și mine, mă luau la popota lor și mă serveau cu tot ce aveau ei mai bun, deseori cu ciocolată… Mi se păreau oameni buni, civilizați.

Când au năvălit rușii, situația s-a schimbat brusc, iar după data de 6 martie 1946, când comuniștii l-au plantat pe Petru Groza care a pregătit venirea la putere a dictaturii lui Gheorghiu-Dej și, mai cu seamă după detronarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, economia țării a scăzut vertiginos și crizele alimentare s-au accentuat enorm de la un an la altul, familia mea fiind și ea afectată sensibil de acumularea a tot felul de lipsuri, precum majoritatea familiilor din România. Experimentasem, așadar, diferite faze ale schimbărilor socio-politice din țara noastră și căpătasem capacitatea de a le compara,  de a mă adapta și de a le defini de la o etapă la alta…

Dar odată cu plecarea din țară (1985), viața mea și a familiei mele s-a schimbat radical, bineînțeles, nu dintr-o dată, fiindcă dacă în trecut cunoscusem predominante faze descendente, după 1985 toate fazele au fost ascendente și rapide din toate punctele de vedere, factorul timp existând totuși. Am intrat atunci într-o Americă aflată în faza ei cea mai prosperă și înfloritoare, care ne-a stimulat dorința de a împlini  faimosul „vis american” din așa numita „Țară a tuturor posibilităților”, dar nu la modul contemplativ, ci la implicarea mea în cele mai necesare activități practice, concretizate în munca de zi cu zi, vizibil compensatoare. Mai întâi, am profitat de dreptul aproape gratuit de a studia, de a ne însuși bine limba engleză și de a ne pregăti pentru o activitate profesională demnă, care să ne ofere o viață materială onorabilă. Eu mi-am continuat meseria de profesor pentru studenții americani, dar am practicat și meserii noi, inedite pentru mine, precum aceea de editor la Societatea Misionară Română din Wheaton, Illinois, și de translator la două mari companii americane, lucrând la computere și ieșind la pensie la împlinirea vârstei de 65 de ani. Soția mea Dorina, după obținerea masteratului în  Beauty therapy („Master degree international” din Elveția), a ieșit și ea la pensie  la vârsta de  67 de ani.  Dar și fetele noastre, Codrina și Ozana, după terminarea Universității din Chicago au fost șefe de promoție și au avut servicii foarte onorabile.

Ne-am cumpărat o frumoasă casă cu tot necesarul într-o zonă liniștită. Nu cred că în România, am fi realizat atâtea dorințe într-o perioadă atât de scurtă, mai ales că eu am sosit în Lumea Nouă nu la 20 de ani, ci la 50 de ani (iar Dorina la etatea de 31 de ani). Desigur, cum era de așteptat, aceste eforturi au avut și reversul că, de-a lungul anilor, ca urmare a muncii intense, a eforturilor de adaptare într-un areal nou și trepidant, starea mea fizică s-a mai deteriorat, dar nu atât de grav încât să nu-mi pot continua serviciile și celelalte „hobby”-uri ale mele: scrisul, pictura, sculptura, călătoriile etc. În plus, anii își spun fără înduplecare cuvântul…

Culiță Ioan Ușurelu: În fond, a trebuit să luați totul de la zero… La 50 de ani. Cât a durat adaptarea la noile condiții de viață? Ați mai ținut, după această plecare, corespondența cu unele mari personalități din țară și din străinătate?

Cristian Petru Bălan: Da, foarte bine spus și foarte adevărat: aici am luat totul de la zero, dacă stăm să ne gândim că, din Austria, eu și soția am sosit la aeroportul din Chicago doar cu un singur geamantan mare și cu două valize mici în mână. Este drept că, în acea perioadă (nu și acum) refugiații politici au beneficiat o perioadă limitată de un suficient ajutor de stat și de învățământ gratuit, plus, în cazul nostru, de sprijinul acordat de niște rude amabile din America, dar din momentul când ne-am găsit servicii, posibilitățile noastre au evoluat sensibil de la un an la altul, încât, căutând locuri mai bune, cu chirii mai convenabile, ne-am mutat de vreo cinci ori, în locuri diferite și în orașe diferite, până am putut cumpăra o casă în rate, achitând-o integral.

Dacă la sosire toată averea noastră era un singur geamantan cu rotițe pe care îl târam obosiți după noi, cum vedem acum că târăsc bieții refugiați ucrainieni bagajele, fiind alungați de război, la ultima noastră mutare într-un domiciliu propriu, mobilele, rafturile pline cu cărți și multe, multe altele, de abia au încăput în două camionae arhipline. Asta spune totul… Oricum, adaptarea nu a durat mai mult de un an, dar nu este tot una să emigrezi la vârsta de 50 de ani, comparativ cu emigrarea la 18-20 de ani, căci la vârsta când ai cinci decenii de viață, trebuie să depui eforturi mai mari spre a învinge o serie întreagă de bariere, iar uzura și oboseala, în consecință, devin și ele mai palpabile.

Dar pe măsură ce ne-am desmeticit, noi ne-am mai liniștit și am mers înainte. Așa se explică faptul că nu mult după aceea, treptat-treptat, am putut înmulți relațiile cu noii prieteni americani și români, atât cu cei de aici, cu vecinii noștri noi, dar și cu prietenii rămași în țară. Nu este vorba numai de corespondența cu destule cunoștințe sau cu foști colegi de acolo, dar și cu personalități de vază. Mai mult decât atât: ne-am putut permite să invităm din România aici, acasă la noi, cel puțin zece prieteni buni din București, Ploiești și Boldești-Scăieni. Corespondența prin poștă, prin scrisori, cu amicii de acolo și de pretutindeni s-a diminuat treptat, fiind înlocuită cu cea electronică, prin computere, deci prin Facebook (peste 2000 de prieteni), prin Yahoo-mail, Messenger ș.a., unde, în prezent, discut uneori zilnic cu zeci de persoane și personalități, iar cu câțiva din această categorie chiar ne și vedem adesea pe monitoare. Și pentru că veni vorba, trebuie să amintesc că, alături de niște prieteni români, cu ani în urmă, am fondat prima emisiune de Televiziune Română din Chicago (Suflet românesc), la care eram prezentatorul principal, redactând, timp de trei ani, toate știrile. Cu acea ocazie, am luat mai multe interviuri unor personalități de seamă din România – politicieni, scriitori, sportivi, artiști celebri la noi etc. Neuitate vor rămâne interviurile și fotografiile făcute cu Regele Mihai I, ex-președintele Emil Constantinescu, preotul Gh. Calciu-Dumitreasa, Petrache Lupu, Mircea Geoană, Octavian Paler, Mia Braia, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Irina Loghin, Iurie Darie, Dem Rădulescu, Gheorghe Zamfir, Sofia Vicoveanca, Ștefan Hrușcă, Ștefan Tăpălagă, Gheorghe Turda, Dan Spătaru, Dumitru Farcaș, Nicolae Furdui Iancu, Benone Sinulescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu, Teodor Meleșcanu, Viorela Filip, și mulți, mulți alții.

Culiță Ioan UșureluSunteți un artist total, un artist care a abordat toate genurile literare, dar și muzicologia, scenariile de film, sculptura etc. Aceste mari talente cu care v-a hărăzit Cel de Sus v-au adus bucurii, tristeți sau suferințe? Cât la sută din viața dvs. este în romanele scrise, în proză (în general)?

Cristian Petru Bălan: Dacă vă uitați atent la numele contemporane de artiști și oameni creativi din zilele noastre, veți putea constata că s-au cam dus demult timpurile marilor realizatori de genuri multiple, de „artiști totali”, de genii universale cum erau Leonardo da Vinci și Michelangelo, deoarece, în zilele noastre, în toate domeniile, accentul se pune acum pe specializări stricte într-un singur domeniu, pentru atingerea gradului maxim de precizie, de perfecțiune și utilitate, încât americanii spun în glumă că, în medicina de aici, există…. „medici de urechea dreaptă” și „medici de urechea stângă”.

Desigur, nu contestă nimeni că nu există și creatori ambițioși care și acum încearcă să abordeze simultan mai multe domenii, elaborând din fiecare câte ceva frumos și valoros, numai că acum, din principiu, doar pe unul din talente se aplică efortul pincipal și productiv, celelalte intrând în categoria pasiunilor colaterale, amatoricești, a unor plăcute „hobby”-uri. Se știe, de pildă, că George Enescu era un foarte talentat pictor și desenator, că Nichita Stănescu, colegul meu de liceu, un bun pianist, că Albert Einstein se considera un bun violonist iar Winston Churchill și Adolf Hitler știau să picteze foarte frumos, dar conștienți că au intrat deja în domeniul altor specialiști, nu au persistat deloc în aceste pasiuni colaterale. Ei nu au devenit nicidecum profesioniști în aceste pasiuni suplimentare, din motivele știute. Într-un fel, distribuindu-ți energia pe mai multe planuri deodată, există riscul să nu excelezi în niciunul, deoarece împărțindu-ți-o în atâtea domenii, riști ca și rezultatele să fie banale, comune, minore și de serie, fără vreo valoare deosebită. Știind acest adevăr simplu, pot spune că activitatea mea de bază, în prima parte a vieții, s-a concentrat în primul rând asupra meseriei mele de profesor de limba română și istorie, uneori cu necesare completări de catedră, cele mai dese fiind unele ore de limba latină, de limba franceză și limba rusă, dar în câțiva ani mi-am completat  programul predând chiar fizica și matematica.

Cinci ani la rând, am fost și directorul celei mai vechi școli din municipiul Ploiești, Școala generală cu clasele I-VIII Nr. 3. Tot ca ore suplimentare, am predat limba engleză la Liceul „Teodor Diamant” din orașul Boldești-Scăieni, localitate unde, mai înainte, fusesem profesor la un alt liceu seral din oraș. așa că nu prea am avut timp de a mă dedica întru totul scrisului sau artelor plastice, decât în concedii și vacanțe. Pe la vârsta de 35 de ani mă pasiona astronomia și de aici procupările mele de ufologie – cercetarea fenomenului OZN, De aceea, pe lângă Casa sindicatelor din Ploiești, am înființat un „Univers Club” care nici nu bănuiam cât de important și activ va ajunge prin racolarea unui număr  mare de specialiști, savanți, astronomi, profesori universitari, cercetări pe teren, scriitori, prin realizări de filme, comunicări științifice și simpozioane cu un numeros public. Pe cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu îl numisem ca președinte de onoare, căci colabora cu noi și mă ajutase foarte mult. Pe atunci eu publicam prin ziare și reviste articole pe teme ufologice.

Abia după emigrarea în America m-am apucat serios de scris, de pictură și de sculptură. După zisa Revoluție, veneam în fiecare an în țară în orașul prahovean Boldești-Scăieni, de unde am emigrat, și unde am postat prin piețe lucrări mari de sculpură făcute de mine: prima copie din România a Statuii Libertății, busturile lui Mihai Eminescu și Veronica Micle, un monument de oțel intitulat „Rupătorul de geam”, de peste o tonă, îngerii și un vultur de pe Monumentul eroilor, cele mai mari portrete din România expuse afară reprezentându-i pe Mihai Eminescu și George Enescu, picturi bisericești pe frontonul capelei cimitirului din oraș – și altele. Străzile orașului de unde am emigrat au fost toate botezate de mine, iar mie mi s-a acordat titlul de Cetățean de noare al localității. Numai câteva cărți le-am tipărit la edituri americane, restul în România. Dar în America am scris majoritatea celor 30 de cărți – romane, nuvele, teatru, poezii, maxime, diferite dicționare, traduceri ș.a.  Am publicat diferite materiale în multe reviste din România, din Europa, din America și Australia. Sunt autorul unei mari enciclopedii muzicale intitulată „Enciclopedia imnurilor de stat al tuturor țărilor din lume”, carte însoțită de un CD, cu prefața scrisă de celebrul Gheorge Zamfir, unde  am tradus în românește toate imnurile din toate țările, cu multe explicații, la ora când apăruse fiind prima lucrare de acest gen din lume. Unele cărți s-au vândut prin librăriile din țară, altele le-am dăruit unor biblioteci publice, unor școli și prieteni. Multe din ele au fost prezentate și analizate de cunoscuți critici literari de seamă, printre care și Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius.

În romanul religios „Dincolo de curcubeu” mi-am descris – cam 25% – și o parte din viața mea, spre deosebire de scenariul de film despre Mihai Eminescu, contractat oficial cu Studiourile Cinematografice Buftea, unde viața Luceafărului nostru este prezentată într-un procentaj de peste 90% (mă refer la scenariul „Geniu sublim”, pentru care am semnat un contract bine remunerat cu Centrul Cinematografic de atunci), deși nici până astăzi nu s-a turnat niciun film după el, în pofida faptului că se începuseră niște pregătiri în acest sens. Dar ele au fost sistate imediat când s-a auzit că scenaristul a fugit din țară…. Desigur, nu mă pot plânge că nu mi s-a recunoscut munca și aceasta m-a bucurat mult, întrucât de peste 30 de ani am fost ales membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, pentru întreaga activitate a mea, Academia Româno-Americană de Științe și Arte (ARA) și Academia Româno-Australiană m-au ales ca membru titular.

Culiță Ioan Ușurelu: Ați luat interviuri la artiști, la mari personalități, la sportivi de pretutindeni… Credeți în viitorul interviului? Poate el satisface orice pretențios? Ce calități sunt necesare intervievatului, dar intervievatorului?

Cristian Petru Bălan: Precum ați văzut, m-am grăbit și am vorbit mai înainte despre aceste interviuri, majoritatea luate în perioada când activam la TVR Chicago. La fel, la rândul meu, am dat și  am luat unele interviuri la posturile de radio „Vocea Americii”, la „Europa Liberă” precum și la două televiziuni din România, cel mai important luându-mi-l regretatul scriitor și reporter Aristide Buhoiu, la OTV, și altul la o Televiziune Creștină din America. Desigur, cred în viitorul intervurilor, mai ales în cele cu caracter economic, cultural și politic. De ce? Pentru motivul că, în timp, înregistrările respective (mai ales dacă sunt însoțite și de imagini explicative) pot fi folosite cândva ca documente istorice prețioase, imperisabile și oricând comparative cu situațiile din prezent, trecut și din orice viitor. Obligatoriu, toate interviurile trebuie înregistrate și, dacă se poate, bine păstrate. Este o adevărată măestrie atât să iei interviuri, cât și să răspunzi la întrebările primite din partea reporterilor. Pentru toate, trebuie însă o pregătire specială, ceea ce ne duce la concluzia că luarea unui interviu este o adevărată artă, fără tărăgăneli supărătoare în timpul discuțiilor și fără pauze mari între cuvinte, folosind o dicțiune cursivă, bună și clară, iar tematica întrebărilor trebuie dinainte bine gândită și bazată pe adevăruri, exemplificări și fapte reale, originale, incontestabile, bine verificate, și dacă se poate deosebit de captivante și cât mai inedite.

Pentru reușita unui interviu de înalt nivel profesional, totdeauna trebuie ales un subiect important care să atragă spontan pe toată lumea, dacă se poate o temă de actualitate stringentă. De asemenea, trebuie ales și cel mai potrivit interlocutor, persoane sau personalități simpatice, bine informate de la care toți putem afla ceva interesant, ceva util, de acceptabil interes public. Interviurile luate prin întrebări scrise și trimise persoanei care trebuie să răspundă la ele tot în scris, se practică și ele, având chiar avantajul că pot fi și mai bine redactate, cu documentări bine verificate, părând întru totul convingătoare. Mai nou, cei intervievați, ca să poată răspunde cu precizie și fără bâlbâieni, aceștia pot citi răspunsurile dinainte pregătite și proiectate pe un teleprompter aflat lângă reporter. Se obișnuiește, deși acest tip de interviuri poate pierde deseori din spontaneitate.

Culiță Ioan Ușurelu: Sunteți un mare călător, așa cum rezultă din anumite declarații, dar, mai ales, din cartea „vagabond pe mapamond”… cum privește românul lumea și cum este el privit de lume?

Cristian Petru Bălan: Aș vrea să mă numesc cu adevărat un mare călător, dar după ce doi elevi de-ai mei emigrați în Canada, soț și soție, relativ tineri, el inginer petrolist și ea ingineră electronistă, mi-au spus că au vizitat peste 50 de țări (chiar și acum se află pe undeva, prin Africa), când mi-au spus numele țărilor vizitate, mi-am dat seama că, de fapt, ei sunt cu adevărat marii „vagabonzi” tereștri și nu eu… Nu-i gelozesc, nu-i invidiez ci îi admir, deși le-am reproșat franc în față că întregul lor mare periplu suferă de ceva egocentrism și vedetism, căci le place să le spună tuturor că ochii lor au văzut toate meridianele și paralelele lumii cu tot ce este pe ele, pe spinarea Terrei, cum muritorii comuni nu au mai văzut… Ei s-au justificat cu sute de fotografii și videoclipuri pe care le-au realizat, pentru a se lăuda cu ele prietenilor, ceea ce pare firesc și de înțeles, dar eu le-am spus că și mai mult ar avea de câștigat toți auditorii și prietenii lor, dacă ar face un lung montaj cu toate aceste imagini pozate și filmate, însoțite și de o carte, nu în genul romanului „Ocolul Pământului în 80 de zile” scrisă de Jules Verne, ci de un util, pentru noi toți, de un necesar manual explicativ al locurilor pe unde au trecut, nicidecum mai mult, însă ei mi-au replicat că nu au timp de așa ceva… Păcat!

Desigur eu aș fi scris-o destul de amplu dacă aș fi fost în locul lor, dar pentru că, din lumea largă, eu am văzut mult mai puțin decât ei, atunci și cartea mea „Vagabond pe mapamond” are  pagini mai puține. Totuși, în ele am descris amănunțit fiecare locușor pe unde am trecut, însoțind paginile și de inedite imagini, adăugate la urmă unde nu am uitat să adaug că țara noastră are mai multe frumuseți naturale decât toate țările lumii luate la un loc. Ajunsesem și eu departe de România și de America – prin China, prin Australia și prin Noua Zeelandă – însă pe unde am trecut nu m-am lăudat cu cetățenia mea americană ci, în primul rând, cu aceea de cetățean român… Interesant mi s-a părut când vreo câțiva localnici de prin acele locuri îmi spuneau că văd țara noastră ca pe un tărâm exotic, îndepărtat (cum, de fapt, la fel îl vedem și noi pe al lor).

Toți cu care am vorbit ne-au primit frumos, onorabil, arătându-se prietenoși, cu zâmbetul pe buze, dar, din păcate, numai câțiva auziseră de România, trebuind să le dau câteva explicații geografice și istorice. Asta m-a întristat oarecum, dar nu m-a mirat prea mult de vreme ce și în America am întâlnit destui oameni care nu auziseră deloc de România sau dacă știau totuși că este vorba de o țară, o credeau situată pe undeva prin Asia sau Africa… Nu i-am învinuit deloc, deoarece știam că în școlile americane nu prea se predă geografia, decât unele date locale geografice, prin clasele primare. Deci în SUA nu ai să auzi de profesori de geografie, iar cultura generală a americanului de rând se spune că nu este atât de strălucită precum în alte țări; în schimb, cetățenii americani compensează această lipsă prin faptul că ei sunt foarte practici, părând deosebit de ambițioși și activi de a prospera financiar mai repede ca în multe alte părți. La fel am văzut că se înâmplă și în Canada. Totuși, undeva, într-o insulă din Noua Zeelandă, lângă orașul Auckland, unde principala cultură din insulă era vița de vie, o doamnă care poseda o mare cramă, atunci când ne-a servit cu un vin de prima clasă, când a auzit că suntem din România, m-a întrebat cum sunt viile din… „Valea Călugărească”, întrebare care, inițial, m-a surprins, însă mi-a explicat că tatăl ei, originar din Germania, a adus în Noua Zeelandă câțiva butași de viță nobilă din România, chiar din Valea Călugărească. Deci iată că, uneori, lumea pare totuși mică…

Culiță Ioan Ușurelu: Cât de importante sunt premiile literare sau în alt domeniu în SUA? Ridică ele, într-un fel sau altul, premiantul pe scara marilor valori? Și acest salt, dacă există, poate mulțumi material și spiritual?

Cristian Petru Bălan: Mi-ați pus o întrebare la care, să vă spun sincer, nu sunt deloc calificat să vă răspund cu exactitate și iată de ce: spre deosebire de România unde absolut oricine poate publica orice carte în numai câteva zile sau săptămâni la una din numeroasele edituri existente în toate județele țării, edituri care, în general, după ce le-ai plătit, execută rapid chiar și comenzi de 50 de tiraje sau orice alt număr de tiraje, aici, în America, cam toate editurile nu acceptă decât comenzi serioase, cu conținuturi serioase, bine verificate, și le acceptă să fie tipărite în număr foarte mare, de la cel puțin cinci mii sau zece mii de tiraje în sus. iar scriitorii consacrați se știe că, de obicei, comandă și tiraje de 200.000 de volume sau mai multe, prețul fiecărei cărți fiind relativ ridicat, însă, de obicei, aceste edituri se obligă să le și vândă prin librării sau prin alte căi (amintesc că și în România editura „Humanitas” și alte câteva edituri procedează cam la fel), dar acele cărți comandate, oricum, au șanse destul de bune să se vândă, ceea ce face ca titlurile volumelor, împreună cu autorii lor,  să devină repede niște nume cunoscute, mai ales atunci când televiziunile și massmedia le fac mare reclamă. Astfel numele autorilor se impune convingător, iar acești autori devin repede cunoscuți – nu ca în România unde chiar și autori buni pot rămâne anonimi. Ecoul reclamelor și al autorii cărților cu mare vânzare, de obicei, se concretizează printr-un premiu acordat de o instituție cu renume, de vreo universitate ori de vreo organizație statală, dar în afară de o diplomă oficială, de o eventuală apariție la vreun post de televiziune, nu am ideie de ce fel de remunerație financiară primește. Desigur, o asemenea onoare este deosebit de importantă pentru autorul respectiv, consacrându-l și mulțumindu-l atât pe plan material cât și spiritual, fiindcă îi ridică prestigiul și-l stimulează pentru alte creații superioare în viitor, situând premiantul pe scara marilor valori, care-i pot deschide unele porți spre funcții politice. Se înțelege că asemenea succese comparabile cu premiile literare sunt valabile și în alte domenii din S.U.A.

Culiță Ioan Ușurelu: După unii, mai ales cei care scriu greu și prost, a scrie mult înseamnă grafomanie. Confundă voit grafomania cu prolificitatea… Punctul dvs. de vedere în acest sens?

Cristian Petru Bălan: Principiul latin „non multa sed multum” ar trebui să fie deviza fiecărui scriitor de oriunde, deoarece în toate domeniile vieții todeauna calitatea este necesar să prevalează cantitatea. Ar fi regretabil că – mai ales în zilele noastre și mai cu seamă în România, unde numărul celor care scriu și tipăresc cărți a crescut repede în ultimele trei decenii – mulți dintre ei condeieri tineri – ar fi chiar o eroare să-i prețuim numai după prolificitatea cu care se mândresc să-și dubleze maldărele de volume tipărite și etalate la nesfârșit pe tarabele de pe trotuare… Și mai regretabil ar fi dacă o fac pentru bani.

Nu prea demult, într-o librărie din București, am rămas consternat să aud o discuție prietenească între doi scriitori din noua generație, când unul îl întreba pe celălalt: „Tu câte cărți ai publicat, căci eu sper ca anul viitor să ating deja numărul de o sută…”  „Să fiu sincer – i-a răspuns celălalt – eu nu știu exact căte am tipărit, dar puse una peste alta, să tot măsoare cam  vreun metru și optzeci de centimetri…” . M-am abținut, dar le-aș fi răspuns: „Dragii mei, să nu uitați totuși că există destui scriitori care, de-a lungul vieții lor, au devenit celebri scriind și publicând doar o singură carte… Cred că ați auzit de  „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell,  „Procesul”, de Franz Kafka, „În căutarea timpului pierdut”, de Marcel Proust,  „Călătorie la capătul nopţii”, de Louis Ferdinand Celine, „Fructele mâniei”, de John Steinbeck  – ca să nu mai vorbesc de poetul român Vasile Cârlova, dispărut  la vârsta de 22 de ani, și  care a devenit celebru scriind doar cinci poezii…”

Fără să-i condamn cu vehemență, pentru că nu aveam cum ști valoarea serialului de cărți scrise de acei doi autori anonimi, din felul haios cum se lăudau ei, ar merita să-i încadrez în categoria condeierilor grafomani, dar poate că aceștia glumeau. Iar dacă totuși spuneau un adevăr, atunci mă îndoiesc că scrierile lor, elaborate în viteză, ar fi  de mare valoare și că, prin ele, cei ce le-au dat la iveală vor ajunge vreodată autori cunoscuți. Cert este însă că în România există în prezent câteva mii de scriitori amatori. Unii și-au tipărit deja cu ușurință cărțile și dacă George Călinescu, printr-o minune, ar învia, nu cred că într-o nouă ediție a marii lui opere „Istoria literaturii române” ar mai adăuga măcar o sută din totalul lor. Dar asta nu înseamnă că nu există și condeieri posedați incurabil de grafomanie,  de comportamentul cărora ar trebui să se ocupe nu criticii literari ci medicii psihiatri.  Și, totuși, dacă îmi permiteți, aș adăuga aici doi autori români de excepție, cu adevărat prolifici, cu real succes la public și foarte lăudați de mulți critici literari pentru marele lor talent, amândoi cu peste o sută de cărți publicate, amândoi deosebit de apreciați și traduși în mai mute limbi, amândoi membri titulari ai Uniunii Scriitorilor din România. Este vorba de profesorul universitar Florentin Smarandache, de la Universitatea  New Mexico, Gallup,  din S.U.A., savant matematician și scriitor propus pentru Premiul Nobel pentru literatură și Cezarina Adamescu, scriitoare, poetă și critic literar din Galați, autoare de poezie, romane, teatru și câteva cărți de critică literară pentru care a primit mai multe premii. Desigur, nu sunt mulți creatori cu un asemenea potențial artistic, dar acești doi scriitori români dovedesc că pasiunea pentru literatură, munca asiduă de-a lungul multor ani și talentul, toate îmbinate la un loc și în mod inteligent dozate, ne pot eleva treptat pe scala unei utile și nobile prolificități necăutate.

Culiță Ioan Ușurelu: Credeți că literatura noastră, la care sunteți mereu conectat, are un viitor? Mare sau mic? S-ar mai putea-oare-naște un Eminescu, Creangă, Caragiale? Și dacă s-ar naște, n-ar fi tratați cu indiferență, cu invidie cum o facem mai mereu cu valorile? Nu sunt sigur că am dreptate, dar am impresia că privind România de departe, se pot observa mai bine imperfecțiunile, dar și realizările în toate domeniile…

Cristian Petru Bălan: Într-adevăr, privind cultura României  actuale de departe, teoretic ar fi posibil să distingem mai bine ceea ce este negativ și pozitiv în țara noastră, însă trebuie să devenim foarte atenți și prudenți când încercăm asemenea analize,  deoarece nu este prea  simplu și ușor să le facem. Din ce cauză? Pentru că trebuie să apelăm la niște surse care să ne informeze amplu, iar sursele însele trebuie să fie corecte. Desigur, cea mai bună sursă de informare este aceea de a merge tu în persoană să vezi cum se prezintă lucrurile, să stai de vorbă cu oamenii, inclusiv cu cei pasionații de literatură, spre a observa bine care este realitatea. Și nu este nicicum suficient să te documentezi într-un singur loc, ci să parcurgi spații largi în direcția tuturor punctelor cardinale, ceea ce, desigur,  nu este la îndemâna unui vizitator aflat într-o rapidă trecere. Personal, am vizitat România chiar și anul trecut, când am parcurs mai multe sute de kilometri. Am stat de vorbă cu mai mulți oameni, mai cu seamă cu respectați intelectuali și trebuie să vă mărturisesc că niciunul nu era optimist; mai toți se plângeau de multe. Atunci am apelat la sursele oficiale de informare, dar am constatat că ele se împart clar în două categorii: sincere (care luptă greu să se mențină) și nesincere (acestea sunt precumpănitoare). Subiectele principale gravitează mai mult în jurul evenimentelor politice, economice, sociale, sportive și cultural-artistice. Întreaga masmedia din România are caracteristici pretominant liberal-stângiste. Presa (ziarele), posturile de radio, televiziunea tratează, într-adevăr, subiecte multiple, inclusiv cele cu noutăți de senzație ale zilei sau informații preluate din sursele media occidentale, dar mai toate se feresc să deranjeze prea mult guvernul și prezidenția țării. Avem ziariști și comentatori politici talentați, dar opiniile lor libere le afișează mai mult pe monitoarele computerelor, pe Yahoo-mail, pe YouTube, pe Google, pe What’s up, pe Messenger ș.a., decât pe ecranele programelor de TV, spre a nu-i deranja pe cei de la putere sau pe partidele politice care continuă să se scarmene între ele. Pandemia a paralizat mult timp România, iar cultura a avut și ea foarte mult de suferit.

Învățământul a trăit tragice etape alternative când, practic, fusese aproape desființat prin introducerea sistemului educațional electronic școală-elev, la distanță… Programele școlare, la rândul lor, au suferit și ele mutații și simplificări ciudate care au amplificat semi-cultura, încât elevii și tineretul din generația aceasta vor fi categoric mai  puțin instruiți decât cei generațiile precedente. Va fi greu de recuperat aceste regretabile pierderi. O sursă benefică de salvare ar fi bibliotecile din țară, căci toate știm că sunt pline de cărți valoroase. Am vizitat câteva biblioteci din zonele apropiate, prin locuri cunoscute de mine și mai înainte, iar la întrebarea mea dacă numărul cititorilor a crescut și  dacă clasicii sunt citiți, răspunsul a fost că, în ciuda faptului că bibliotecile au desfășurat activități frumoase, atractive, cu premii, totuși, comparativ, cu anii trecuți, numărul cititorilor a scăzut vizibil, iar cititorii preferă mai mult cărțile de aventuri sau cele scrise pe teme științifice ori traducerile străine, decât pe marii noștri scriitori români.

Dacă așa stau lucrurile, cum se aude că se întâmplă și în multe alte locuri cu biblioteci, atunci Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu și ceilalți mari creatori, în mod tragic, ei și cultura noastră națională intră în periculoase penumbre impuse. Cred că ați văzut și dumneavoastră anchete făcute de o stație TV, când un reporter întreba, la întâmplare, pe trecătorii de pe stradă, dacă au auzit cine au fost Eminescu, Creangă, Caragiale și atunci noi ne-am mirat că nu toți au știut să răspundă, iar dacă s-a nimerit ca unii să știe că aceștia au fost scriitori mari, niciunul nu cunoștea măcat titlul vreune cărți scrise de ei. Cum să mai zicem atunci că literatura noastră are un viitor mare?

Desigur, dacă „românul e născut poet”, cum zicea Vasile Alecsandri, totdeauna în România vor exista o mulțime de poeți și prozatori, poate chiar mai mulți decât acum, dintre care câțiva vor fi extrem de talentați, lansând frumuseți cu totul inedite, scrise în stiluri noi, cu subiecte uimitor de originale și atrăgătoare, etalate prin volume minunat concepute și tipărite… Poate că, într-adevăr, unul din ei va avea chiar valoarea unui nou Eminescu, dar datorită avalanșelor de cărți ce se pot editate și în viitor cu coperte la fel de atrăgătoare sau chiar mai impunătoare, ca să producă concurență și confuzii sofisticate spre a obnubila, prin aspecte superficiale, adevăratele valori, atunci… din cauza pădurii – nu se mai văd arborii cei mai falnici (sau copacii cu fructele cele mai frumoase și gustoase din mijlocul acelei păduri). În asemenea situații delicate, salvarea și categorisirea ar trebui să vină din partea criticilor cei mai clarvăzători care, prin densitatea pădurii-simbol, ar putea construi o alee netedă și luminoasă, cu indicative care să ducă drept spre zona cu acei copaci-minune pentru a-i pune în evidență… Deși îmi exprim aici o sinceră dorință a mea ca totul să fie constructiv în viitor, pe  întregul areal bogat al literaturii române, trebuie să vă mărturisesc că, în rmomentul de față, eu nu mai sunt chiar atât de optimist, deoarece imperfecțiunile de acum știu că vor fi urmate mult timp de sechele serioase, cu urme de răni foarte greu de șters chiar și în viitorul îndepărtat. Cultura, desigur, nu va pieri, ci va căpăta aspecte noi, cu aspecte accenuate de libertinism, însă fenomenul acesta nu va fi specific numai culturii noastre, căci întreaga Planetă vedem bine că trece deja prin crize asemănătoare care se vor amplifica, afectând toate domeniile vieții pentru mult timp.

Culiță Ioan Ușurelu: După decembrie 1989, s-au făcut permanente operații pe „cordul deschis” al țării noastre fără ca guvernanții să sesizeze dacă trupul slăbit al României poate rezista la atâtea transplanturi, la atâtea „grefe” impuse, induse… Vedem acum „rezultatele” experimentului „România postrevoluționară, după ea”?

Cristian Petru Bălan: Spre deosebire de fostele state comuniste europene unde regimurile comuniste au dispărut „în liniște”, datorită forței securității care a intrat în mâna comunistului Ion Iliescu, acesta, a furat Revoluția maselor care voiau să instaleze un guvern anticomunist, demonstrând în Capitală și pretutindeni. Neocomunistul Petre Roman l-a ajutat mult. „România postrevoluționară” era slăbită, stoarsă de forțe. Pentru a-și consolida puterea și cu sprijinul securității, Iliescu a pus de o mineriadă care să zdrobească pe adevărații revoluționari și pe liderii ei. După pierderea puterii, noul președinte ales, Emil Constantinescu, a deschis porțile Ocultei de la Davos și guvernele care s-au succedat după el, cu orientări de stânga, au acceptat dezindustrializarea țării, cum propusese în ascuns Petre Roman, sub pretextul că industria era de tip vechi și că nu era eficientă… Au urmat vinderea teritoriilor românești companiilor străine. Bogățiile solului și subsolului – aurul, petrolul, cărbunele, pădurile etc – au fost acaparate de străinii care le-au plătit la prețuri derizorii, transformând treptat România într-o vastă colonie străină, supusă Uniunii Europene și tratatului NATO.

După data de 24 februarie 2022, când a început războiul ruso-ucrainian, am fost siliți să ne pregătim bărbații pentru a-i ajuta pe ucraineni să reziste rușilor, punând la dispoziție spațiul nostru pentru  baza de rachete americane de la Deveselu. Țara întreagă a devenit o largă piață de desfacere a produselor venite din import din occident și din China. Dintr-o mare țară exportatoare de produse, cu o superbă flotă comercială, România a devenit un stat care importă totul și fără vapoare de transportat mărfuri. Balanța comercială se arată asemănătoare țărilor africane. Neavînd unde să mai lucreze, peste cinci milioane de români au părăsit țara. Locurile lor au fost luate de chinezi, de asiatici islamici, africani și mai recent de aproape un milion de ucrainieni. Hoții fac ravagii. Leul s-a devalorizat și prețurile s-au dublat, iar la unele produse chiar s-au triplat. Criza economică și inflația sunt singurele care prosperă. Românii sunt extrem de nemulțumiți și revoltați. Tensiunile cresc. Se anunță vremuri și mai tulburi. Vai de noi!

Culiță Ioan Ușurelu: Cât de importantă este familia pentru un scriitor? Este el doar acea persoană care stă undeva, în turnul său de fildeș, rupt de realitate, „cu capul în nori”, cum ne-am obișnuit să spunem?

Cristian Petru Bălan: Dacă unii scriitori celebri și de mare succes au trăit izolați și fără de familie, simțind necesitatea să lucreze singuri, retrași de comunitate, cu multă liniște în jurul lor (precum Hemingway, Henry David Thoreau, George Orwell), alții poate nici nu ar fi ajuns să scrie operele lor de căpătâi fără ajutorul unei familii protectoare sau al unor soții devotate (citez câțiva creatori de la noi: Ion Creangă, I.L. Caragiale, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu și mulți alții). Cei mai mulți și cei mai buni scriitori din toată lumea s-au putut forma ca mari creatori grație unui mediu familial binecuvântat, plin de căldură, fără de care suntem convinși că nu ar fi putut crea operele lor magistrale, mai ales că unii mărturisesc deschis acest adevăr în operele lor. Viața intimă  familială, ambianța casei, figurile iubite ale părinților, bunicilor, soțiilor, copiilor, ale fraților și surorilor, au folosit adesea ca subiecte majore de inspirație.

Familia este ca un dulce cuib ori ca un ghiveci ornat în care lujerul florii crește extrăgându-și prin rădăcinile ei sevele hrănitoare din solul afânat – și atunci, în mod categoric, maeștrii condeielor nu se mai simt izolați într-un turn de fileș ori pe piscuri îndepărtate, cu  capul în nori… Eu atât am putut să vă spun, precizând că am o familie care mă ajută mult, în toate privințele, citind-mi adesea ceea ce am scris, atât soția mea, Dorina, cât și  fetele noastre, Codrina și Ozana, mari dovoratoare de literatură bună scrisă în mai multe limbi pe care ele le vorbesc. Nu o dată, înainte de a publica ceva, citesc Dorinei texte întregi, cum îi citea Creangă soției lui Tincuța, iar Dorina mă ascultă atentă și uneori se scuză că trebuie să mă corecteze când i se pare că am scris ceva exagerat și eronat, ceea ce consider că este un mare ajutor. Nu pot să închei fără a preciza că peste 80% din ce am creat eu în viața mea, au apărut numai după ce mi-am înjghebat o familie solidă în jurul meu.

Culiță Ioan Ușurelu: Sunt scriitori care au fost hăruiți de Dumnezeu cu un mare Talent și apoi cu un succes răsunător… În mândria lor fără limită, unii dintre aceștia cred că pot concura Divinitatea și că pot crea chiar „lumi paralele”. Au uitat, indivizii respectivi, de celebra maximă „Est modus in rebus” sau sunt nebuni de legat?

Cristian Petru Bălan: Da, „Este o măsură, este o limită în toate lucrurile”, cum a zis Horațiu al cărui „modus vivendi” al vieții și creației sale ne uimește și astăzi, însă Măsurătorul tuturor faptelor și lucrurilor din jurul nostru, și Cel ce le cântărește cu exacttate și fără părtinire este numai Tatăl ceresc, întrucât „Nimic nu este fără Dumnezeu!” („Nihil sine Deo”). Dumnezeu a dăruit oamenilor înțelepciune și capacitatea de a putea aprecia și ei valorile din jurul lor. Tuturor ne-a dăruit capacitatea de a evolua și de a ne dezvolta inteligența, iar unii din noi, dacă au avut norocul să se nască cu mai  multe posibilități materiale, au studiat mai mult decât alții, și-au cultivat spiritul și au devenit mai inteligenți și mai puternici. Biblia ne spune că, inițial, heruvimul Lucifer a fost creat de Dumnezeu ca un înger superior, cu multă înțelepciune și puteri uluitoare, încât, începuse să creadă că are aceeași forță ca și Creatorul lui. La un moment dat, fiind conștient că posedă asemenea forțe, s-a întrebat: „Nu cumva aș putea să-L înlătur pe Tatăl Ceresc și să-I iau locul?” Iar de la gând a trecut la fapte, căci și-a convins cohortelor de îngeri de sub conducerea lui să i se alăture spre a-L înlocui pe Dumnezeu, iar Cartea sfântă ne spune că, într-adevăr, s-a declanșat o asemenea luptă cu forțele angelice ale Creatorului, dar nu numai că au fost înfrânți, dar au fost aruncați jos din înălțimile Raiului, împreună cu liderul lor, că li s-au luat toate puterile pozitive și că au fost transformați în demoni… Singura putere care, ca o răzbunare, și-au dezvoltat-o este capacitatea de a înșela și de a face rău, în mod direct sau subtil…

Așadar, dacă unii scriitori simt că au în sângele lor celulele geniului și că pot lansa opere de mare valoare, nu trebuie să fie năpădiți de vreo mândrie bolnăvicioasă și să-și imagineze că sunt mici dumnezei, dorind să devină unici, originali, pretutindeni proslăviți, sau chiar să facă pact cu Diavolul pentru a primi forțe supreme creatoare care să-i transforme în celebrități (precum gurile rele spun că așa ar fi acceptat Nichita Stănescu și Adrian Păunescu), ci să procedeze invers și simplu: să mulțumeacă Cerului pentru harul primit și să fie modești ca oameni, ca mari intelectuali. Pe de altă partea, oare nu cumva, sub aceeași inspirație a forțelor răului, unii oameni inteligenți, printre care și unii critici, trăiesc cu impulsul de a-i demola pe cei superiori lor? Nu se poate nega nici acest lucru, pentru că realitatea, inclusiv istoriile literare, citează destule exemple de acest fel, iar cauzele nu sunt altele decât invidia, ura, gelozia și mândria, dar poate și unele traume psihice.

Tactica folosită, de obicei, de acești critici este hărțuiala și insinuările cu citate false ori fabricate. Sunt date destule exemple în literatura universală, dar și în literatura română. Cred că dvs. cunoașteți foarte bine cum Macedonski îl hărțuia pe Eminescu, după cum știți că I. L Caragiale a fost învinuit de C-tin Al Ionescu-Caion că piesa de teatru „Năpasta” ar fi fost furată după un scriitor maghiar inexistent, ceea ce l-a determinat pe marele dramaturg să părăsească definitiv țara în anul 1904. A existat și un faimos proces în acest sens, câștigat de Caragiale. Marele Nicolae Iorga fusese huiduit în Parlament, apoi a fost asasinat pentru ideile lui progresiste antifasciste pe care le-a scris, dar chiar și după moartea lui, a fost „demolat” de Zaharia Stancu prin aceste cuvine: „Citiți Istoria literaturii moderne a lui N. Iorga. Vă veți apuca cu mâinile de păr de atâta nepricepere, de atâta lipsă de bun gust”. Numirea lui în fruntea guvernului a părut „de necrezut, mai curând o glumă fără”, scria Stancu în 1945, în articolul „Iorga intim”.  Îmi permit să le răspund și eu acestor detractori: Să le fie rușine, inclusiv și acolo în mormânt unde azi au putrezit!

Există o carte intitulată „Cum te poți rata ca scriitor”, apărută la editura „Humanitas”, scrisă de criticul Alexandru Ștefănescu, din care atât cei ce scriu cât și cei care s-au angajat să fie critici literari au multe de învățat, dar în primul rând firescul, logicul, modestia și clariatea exprimării. Pe lângă ideea acestui studiu, că deseori pare mai ușor să critici o carte decât să o scrii, putem conchide că spre a fi un suflet cultivat, nu înseamnă doar metri cubi de cărţi citite, ci, mai degrabă, modul cum te foloseşti de ceea ce ai parcurs în timp… Este important ca aceste repere aflate din cărţi să le poţi vehicula în ansamblul vieţii tale.

Culiță Ioan Ușurelu: De când suntem mici, ni se inoculează ideea de a fi oameni cu măsură în toate…Și atunci de ce admirăm și vrem să fim ca eroii Mitologiei, ai Guiness Book-ului: Icar, Prometeu, Arahne, Hercule etc? Aceștia, clar, n-au avut măsură… 

Cristian Petru Bălan: Este în firea omenească simțământul de a evolua, de a ne contura fizicul spiritul și dorința de a ne construi o personalitate proprie, puternică și independentă, spre a ieși din tiparul factorului comun. Când suntem mici, nu prea depinde de noi așa ceva, căci suntem în grija părinților, după care, în a doua fază, când suntem la școală, învățăm nu numai să devenim culți și să ne descoperim niște capacități și limite, dar să ne și comparăm cu colegii noștri, dorim să fim la fel de apreciați ca și elevii cei mai buni din jurul nostru sau chiar să-i și întrecem. Atunci este vârsta când simțim mai bine ce putem și ceea nu putem. La vârsta copilăriei, copiii din România se delectează cu Basmele românilor povestite de Ispirescu și cu poveștile și Amintirile lui Creangă ori cu asemănătoare basme frumoase. Mai târziu, pot afla modele în alte opere literare, chiar și în eroii mitologiei din Grecia și Roma antică, unde aceștia par toți niște supraoameni și zei cu capacități imposibil de imitat. Interesant este că tineretul din Japonia și China au alte modele de imitat, dar nici în țările occidentale din zilele noastre eroii mitologici nu sunt aproape deloc cunoscuți – la fel nici numele celor din Guiness Book – căci televiziunile ne proiectează neîncetat figuri de eroi  contemporani mai accesibili, iar Hollywoodul s-a specializat prin crearea sutelor de figuri contemporane impunătoare care pretutindeni sunt mai credibili și mai ușor de imitat. Ei sunt modelele zilelor noastre, învățând pe urmașii noștri diferite modele practice cum să se îmbogățească și  cum să cucerească parteneri noi ori cum să parvină oriunde într-o lume dificilă, plină de multiple piedici, durități și contraste. Din fericire – ca o contrapondere – mai nou, au început să se răspândească și câteva cărți destinate copiilor și tineretului, cu subiecte creștine, cu frumoase povestiri creștine unde viața și patimile Mântuitorului nostru, viața lui  sfântă, sunt oferite ca model universal de urmat – de fapt, cel mai demn de urmat.

Culiță Ioan Ușurelu: Aveți o carte, o lucrare plastică de a dvs., de care credeți că ar trebui să se țină cont în literatura, în sculptura, în cultura lumii, în general vorbind? Mă refer atât la romane, la poezie, la teatru, cât și la acele două lucrări fundamentale („Enciclopedia Imnurilor de Stat ale țărilor lumii” și „Ghidul de conversație româno-latin”), dar și la unele grupuri statuare memorabile din România sau din America.

Cristian Petru Bălan: Totdeauna am spus că, indiferent dacă am fost onorat de autorități de stat cu aprobări speciale să-mi expun public câteva din lucrări de artă plastică (sculpturi și picturi) în România, Austria și Satele Unite, asta nu înseamnă că, pe lângă operele literare lansate, eu aș fi altceva decât un pasionat pictor și sculptor amatort. Nici nu am urmat vreun curs special de arte plastice, decât câteva ore plătite la „Colegiul Truman” din Chicago unde eu am fost un simplu audient și asistent, mergând acolo de curiozotate.  Încă înainte de a emigra în America, acum 35 de ani, în localitatea de unde am plecat, orașul prahovean Boldești-Scăieni, lucrasem patru sculpturi frumoase: „un înger de  porțelan” (1,50 cm) postat pe frontonul capelei de la cimitirul localității și o copie după „Lupa capitolina” din Roma. Era celebra Lupoaica romană cu Romulus și Remus, postată pe o coloană înaltă de 10 m, de pe peronul gării locale – ambele sculpturi distruse la cutremurul din 1977. Tot atunci – făcusem și un bust al lui Teodor Diamant (distrus de autoritășile comuniste, fiindcă fugisem din țară, apoi mai lucrasem și o sculptură mare din oțel, de cca o tonă, intitulată „Rupătorul de geam”, care fusese postată la intrarea principală din curtea marii fabrici de sticlă de la Scăieni. Ceaușescu se fotografiase lângă ea când a vizitat fabrica. Această statuie a supraviețuit nedistrusă, deși s-a încercat. De asemenea, în acea perioadă, am pictat frontonul capelei cimitirului local.

În Austria, am pictat două icoane mari și frumoase, „Fecioara cu Pruncul” și „Mântuitorul Iisus Hristos”, pe fațada Muzeului Gustav Mahler din orașul Gloggnitz. În America am elaborat cele mai importante sculpturi ale mele: o copie înaltă de 3 m a Statuii Libertății din New York, busturile lui Mihai Eminescu și al Veronicăi Micle, puse amândouă pe același soclu, și  un vultur mare, alături de doi îngeri, pentru Monumentul eroilor din orașul de unde am plecat. Toate au fost trimise în România și ele au fost un cadou (gratuit), pentru care nu am solicitat niciodată vreun ban, familia mea suportând toate cheltuielile. Alte lucrări le păstrez în casa noastră din Glen Ellyn și nu cred că vreuna din ele ar merita vreun studiu  special, chiar dacă au primit destule laude și au fost prezentate de mai multe ori pe canalele de televiziune română, fiind văzute de zeci de mii de oameni. În pauzele dintre lucrările plastice, am putut scrie cărți de poezie, o carte de  teatru, cât și două lucrări fundamentale, unice în felul lor: „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale țărilor lumii” (prima de acet gen din întreaga lume, la ora apriției cărții) și „Ghidul de conversație româno-latin”, de asemenea, o premieră printre lucrări de acest gen. Am mai pomenit de ele.  Înclin să cred că, din toate aceste titluri menționate mai sus, doar Statuia Libertății și Enciclopedia cu imnurile ar merita să fie pomenite ca meritorii în cultura locală sau cea națională (mai puțin în cultura universală).

Culiță Ioan Ușurelu: Ca autor al „Ghidului de conversație româno-latin” și a peste patru mii de de maxime și cugetări, cunoașteți, desigur, celebra maximă a lui Cicero, care sună atât de interesant: „Oderint dum metuant!” (Urască-mă, dar să se teamă de mine!). Nu vi se pare că mulți critici literari de astăzi o transformă într-o realitate cruntă pentru creator?

Cristian Petru Bălan: Nu m-am gândit niciodată că cineva m-ar fi putut urî sau ca eu să urăsc pe cineva. Dacă stau să mă gândesc, nu cred că în viața mea m-am certat vreodată cu vreo persoană, fiind din firea mea o fire blândă, prietenoasă, agreabilă pentru mulți. Am primit multe laude pentru ceeace am făcut valoros, dar și câteva critici pe care le-am înțeles că sunt mai de grabă niște observații, poate îndreptățite. Iar dacă au fost juste, am căutat să le repar.

Despre mine s-au scris însă destule articole laudative care m-au bucurat și stimulat, dar nu prea multe, din cauză că toate cărțile mele, inclusiv cele mai lăudate,  nu au putut fi citite de prea multă lume, fiind editate doar în câteva sute de exemplare fiecare titlu. Acestea mi-au fost posibilitățile financiare. Și de unde să vină mai multe laude dacă asemenea cărți nu aveau nicicum o mare răspândire și nu erau cunoscute?

Cartea cu maxime  „Cioburi de cristal – 4000 de maxime” a fost lăudată de unul din cei mai mari critici literari ai noștri, Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius, cel care l-a lansat pe George Călinescu. Ce altă onoare aș mai dori? „Ghidul de conversație româno-latin” a fost lăudat de catedra de limbă latină de la Universitatea București. Chiar și unica enciclopedie din lume a imnurilor de stat, prefațată de celebrul Gheorghe Zamfir, unde am tradust în românește toate imnurile lumii, cu istoricul lor  (era premieră mondială în acei ani) nu s-a putut răspândi în toată țara (tiraj mic, limitat).  O excepție, totuși, a existat: atunci când romanul meu religios „Dincolo de curcubeu” a fost copiat ilegal de o editură pirat din România, rămasă neidentificată. El a apărând în mii de exemplare pe multe tarabe din toată țara, dar alții au făcut bani cu el…

Culiță Ioan Ușurelu: Când o carte a avut succes, credeți că ați fost personajul principal în conceperea ei sau ați fost un simplu martor, căruia i s-a transmis ceva și el a transcris? Care-i Marele Mister al Creației? Îl vom elucida vreodată?

Cristian Petru Bălan: La întrebarea aceasta voi încerca, în mod succint, să încep cu unele  referiri la câteva din cărțile mele. Deja amintisem că în romanul „Dincolo de curcubeu”, într-o manieră voalată, am infuzat mici segmente din viața mea, într-o proporție de aprox. 25%, substituindu-mă printr-un erou secundar, Codrin Elizeanu, eu nefiind acolo decât un simplu martor pasager, dar unele din peisajele, întâmplările și localizările pomenite în paginile cărții erau reale. Am căutat ca spusele mele să fie bine documentate și să se încadreze corect în timp. În romanul „Răzbunătorii”, publicat în anul 2010, am avut ca temă lupta împotriva corupției din România, unde mi-am imaginat că s-a înființat o organizație paramilitară, legalizată, ORDISCOR, care urmărea și pedepsea pe loc pe toți marii corupți, dezbătând amănunțit cum a fost furată și vândută străinilor marea noastră flotă comercială. Și aici doi din eroii cărții sunt foști funcționari reali cărora le-am schimbat numele.  În piesa de teatru „Neprihănitul Iov” am dramatizat paginile biblice din cartea lui Iov, ca să-mi verific capacitatea de transferare a unui monolog în  dialog, fără să forțez și să modific textul biblic și cred că am reușit, devreme ce un teatru din Tel Aviv mi-a acceptat lucrarea comunicându-mi că sunt posibilități reale să o pună în scenă.

Întru totul interesant li s-a părut criticilor romanul „Oaspeții din Elizeu” apărut la „Editura Eminescu” (Colecția Fantasy)  în anul 2004, o carte în care personajele principale sunt Mozart, Shakespeare, Napoleon, Albert Einstein, Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, Beethoven, Leonardo da Vinci și Eminescu – toți aceștia vorbind la persoana întâi ca și cum ar fi vii, contemporani cu  noi, un roma-experiment care s-a vândut repede din librării. Cât despre misterul Creației, ce să vă spun? Dacă este vorba despre Creația divină al cărei autor este Dumnezeu, am căutat să-i dau o definiție în cartea mea „Să  apropiem cerul de pământ” (Editura „Armonii Culturale”, 2012), care este un dialog pe teme religioase dintre mine și regretatul scriitor Ioan Dan, unde eu spun că fenomenul Creației biblice nu este deloc un mister, deoarece marea Creație a existat veșnic, precum Însuși  Creatorul, întrucât chiar înainte de a crea Dumnezeu universul material cu tot ceea ce este în  acest spațiul infinit, acest univers exista (virtual) în mintea lui Dumnezeu, iar la El nu există nicio diferență între „creat” și „increat”, între virtual și real, mai ales că la Dumnezeu toate sunt cu putinșă, cum ne asigură Sfânta Scriptură. Sunt, așadar, două noțiuni în aceeași ecuație. Dar dacă întrebarea dv. se referă la creație în sensul de o elaborare materială a operelor literare, muzicale etc., atunci, într-adevăr, răspunsul este mai greu de dat. S-a străduit, printr-un limbaj filosofic strălucit, să-l explice scriitorul filosof  Lucian Blaga în minunata sa lucrare filosofică „Trilogia Valorilor – Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare” – și pare că tot nu l-a putut lămuri pe deplin…

Culiță Ioan Ușurelu: Cuvântul este în umbra fiecărui obiect, acțiune… „Verba volant, scripta manent”, spunea antichitatea. Da, cuvântul scris incumbă ceva Sacerdotal. Ce condiții ar trebui să aibă acest cuvânt pentru a fi plin de sfințenie, de logică, de sensuri?

Cristian Petru Bălan: Precum știți, Evanghelia după Ioan începe așa: „La începul a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu (cu Dumnezeu – în alte traduceri, n.n.) și Dumnezeu era Cuvântul”. Evident, este ceva Sacerdotal, în măreția cuvintelor, însă Creatorul nostru, păstrându-i predominanta lui caracteristică spirituală, i-a mai adăugat și capacitatea de a se materializa, căci, rămânând în Trinitate, Cuvântul a putut lua și formă umană în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Spre deosebire de lumea animală, care poate și ea gândi elementar, grație instinctelor de supraviețuire și de conservare a speciei, ființa omenească gândește predominant numai în cuvinte (compozitorii susțin că ei pot să gândească și în sunete muzicale)…

Se presupune că societățile primitive se foloseau doar de câteva sute de cuvinte, pentru a deveni obiectele înconjurătoare. Doar atâtea. Le lipsea un vocabular evoluat care să numească substantive și verbe abstracte precum: evolție, presupunere, amintire, civilizație, genialitate, adjudecare, a calcula, a  generaliza etc. Există și astăzi triburi primitive, total izolate prin pădurile ecuatoriale din Africa ori din zona platoului sudamerican Mato Grosso, care confirmă acest adevăr.

Dacă pentru construirea unei case sunt necesare sute și mii de cărămizi, compozitorii au nevoie doar de șapte note muzicale pentru a compune o melodie simplă sau o simfonie complexă, însă succesul scriitorilor depinde de felul cum ei își îmbracă gândurile creatoare, îmbinându-le și  apelând la un vocabular de zeci de mii de cuvinte. Cu cât aceștia, stăpânind totalitatea lor, se pricep să-și îmbrace mai armonios și mai original ideile țesute cu deplină măestrie în subiectul abordat,  cu atât reușita lor va fi mai sigură. Nu este deloc simplu așa ceva și chiar aici se află unul din secretele talentului. În mod firesc, fiecare scriitor dorește ca opera lui să se impună cumva, ca numele să-i fie cunoscut și să rămână în literatura respectivă, întrebându-se de ce unii colegi de-ai lui se impun încă de la început, chiar și cu o singură carte, și sunt căutați și foarte elogiați, pe când alții care scriu zilnic și publică mereu, nu au același succes… În afară de faptul că un creator de cărți trebuie să se cufunde mereu în  tumultul vieții zilnice, spre a cunoaște bine lumea din jurul său, ar fi mai multe secrete ale succesului, dar, personal, cred că, mai întâi de toate, scriitorul trebuie să fie un intelectual destul de cult, cunoscând câte ceva din toate domeniile vieții, inclusiv filosofia, logica, limbi străine, iar pentru a fi atât de cult, orice scriitor trebuie ca totdeauna să mai fie și un pasionat cititor, să cunoască bine operele de  bază ale marilor clasici români și universali, precum și cărțile unor buni autori contemporani, dar să aibă și curiozitatea de a-și însuși perfect toate sensurile cuvintelor, întreaga gramatică, aprofundându-se cu mult iteres în lexicul și stilistica limbii în care scrie. Fără respectarea acestor condiții de bază, paginile celor care au ca pasiune scrisul riscă să pălească repede.

Culiță Ioan Ușurelu: După cum vedem, o spun cu mare durere, trăim astăzi într-o perioadă „subombilicală” a culturii, a civilizației noastre. Am ajuns în epoca „pornocrată”, cum a numit-o Eminescu. Practic, putem prevedea ieșirea din acest labirint al mizeriei morale și culturale?

Cristian Petru Bălan: Mai întâi de toate, trebuie să ne bucurăm că înainte de această perioadă „subombilicală” și „pornocrată”, precum o numise Eminescu, a existat o foarte bogată perioadă curată, pură, fără mizerii morale murdare și scandaloase. De asemenea, să ne bucurăm că ea încă mai supraviețuiește eroic, fiind în circulație și în zilele noastre, deși are o concurentă contagioasă astăzi. Să sperăm că realismul nu va sucomba niciodată, susținut de creatorii cei mai talentați. Nu trebuie să credem că pornocrația în creștere își are cumva rădăcinile în modernism, care, în căutarea noului, cum se știe, era o mișcare culturală ce cuprinde mai multe curente literare: simbolismul, avangardismul, expresionismul,  futurismul etc., începând cu finele sec. al XIX-lea, luând o amploare deosebită și în literaura română. Dar și înainte de modernism, în cercurile intime (mai rar la „Junimea”), când se adunau mai mulți scriitori, până să se discute diferite creații serioase, prietenii între ei își citeau reciproc scurte creații perisabile și haioase, în proză sau versuri, în jurul paharelor cu cele mai bune vinuri românești… Acolo și-a citit Ion Creangă „Povestea poveștilor”, după ce și Eminescu îi făcuse să râdă cu gurile până la urechi prezentându-le scurtele lui versuri pline de termeni populari pentru felul cum descria el misterele sexualității.

Dar maeștrii limbii române de aur nu au insistat nicicum în asemenea creații și nici nu le-au făcut publice vreodată, căci erau mici glumițe porno-erotice care păreau cu totul nevinovate în comparație cu ceea ce a năvălit peste noi mai târziu, în zilele noastre, din polivalentul Occident, de unde sosise și faimosul  modernism. Numai că, de data aceasta, furnizoarea principală a devenit America modernă unde studiourile de la Hollywood, după ce și-a terminat serialul filmelor strălucite, au descoperit că pot face și mai mulți bani cu filme de aventuri și erotism frivol, creații mai mult sau puțin voalate, însă destul de cuceritoare, căci pe nesimțite ele chiar au putut corupe cu succes noua generație insuflându-i atitudini libertine de comportament social nou, cu vocabular destul de frivol, unanim tolerat, cum nu fusese înainte. Barierele decenței se desființau una după alta… Urmările au avut ecou rapid în toată lumea și în toate aspectele vieții – în viața social-politică, în știință, în cultură – muzica și literatura fiind printre primele afectate.

Cultura din țara noastră a fost și ea receptivă. Dacă, la început, asemenea producții circulau mai mult pe internet, editurile noi răsărite ca ciupercile după ploaie, editează fără nicio opreliște literatură licențioasă. La noi, curentul acesta nou a reușit să atragă chiar și un poet mare cum a fost regretatul Emil Brumaru care a tipărit o asemenea carte epuizată în numai două zile din librării (este vorba despre volumul „Infernala comedie” – „un mănunchi de poeme pornolirice”, cum însuși autorul îl definește, unde autorul reușește, într-o viziune poetică inedită, să detabuizeze cuvintele care, deși deseori aflate pe buzele sau în mintea noastră, cu greu și-ar fi găsit locul în lirica românească de factură clasică). După succesul și modelul lansat  de Brumaru, au început și alți poeți să-l imite, sperând să obțină același succes.  După opinia mea, nu cred că putem prevedea și nici ieși atât de curând din acest „labirint al mizeriei morale și culturale”, ci dimpotrivă, el se va consolida și mai mult în anii ce vin, fără să poată fi oprit de vreo cenzură specială.

Culiță Ioan Ușurelu: Am întâlnit persoane care declarau că este un Blestem să fii român, iar pentru alții ar fi un Mare Noroc, un Dar de la Dumnezeu… Cred că dvs., cu experiența teribilă a vieții pe care ați trăit-o și o trăiți, sunteți cel mai în măsură să ne spuneți adevărul…

Cristian Petru Bălan: Păcat că există asemenea ipochimeni care se consideră blestemați că s-au născut români!  Să sperăm că nu sunt prea mulți din aceștia, iar dacă totuși există, acei care au afirmat așa ceva nu sunt neapărat trădători de neam și de țară, ci mai sigur niște indivizi disperați, cu probleme greu curabile, cu serioase traume psihice. Locul lor este la spitalul unde se tratează cei bolnavi la cap. Din fericire, nu am întâlnit prin țara noastră și nici prin alte țări vreo ființă umană care să-și renege patria. Și cum ar exista cineva la noi care să nu admire și să nu iubească România, atâta timp cât toți străinii care au văzut-o, au admirat-o cu multă simpatie și real entuziasm? Mulți ne iubesc sincer patria noastră primitoare, iar unii chiar s-au mutat definitiv la noi unde declară că aici se simt cu adevărat foarte liberi și fericiți, că nu numai pentru noi, dar și pentru ei existența Plaiurilor mioritice este „un Mare Noroc, un Dar de la Dumnezeu…”. Să fim mândri de patria noastră! De aceea, după ce și eu, care am văzut multe țări de pe toate continentele, mă alătur fără rezerve opiniei vizitatorilor străini și spun cu toată convingerea, la fel ca și dânșii, că România este cu adevărat una dintre cele mai frumoase țări de pe pământ. Oricâte necazuri și vremuri grele ar trece peste ea,  oricâte vijelii ar încerca-o, noi va trebui să o iubim  din adâncul inimii, cu multă  pasiune, pentru că, după cum spune și nemuritorul nostru Coșbuc: „Pământul nostru-i scump şi sfânt,/ Că el ni-e leagăn şi mormânt;/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Şi câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat (…)”.

Superb este și un alt mesaj patriotic al lui Aron Cotruş, despre jertfele aduse de strămoșii noștri pentrua apărarea acesti pământ sfânt râvnit de inamicii hrăpăreți. Iată ce spune el în celebrul poem „Ai noștri munți”: „Ai noştri sunt aceşti munţi/ pietroşi, mănoşi, cărunţi./ Căci noi ne-am căţărat pe ei spre Cer./ Noi le-am deschis adâncurile de aur şi de fier/ şi-am suferit cu ei prin ploi şi ger…/ Noi le-am spintecat uriaşele pântece,/ noi le-am proslăvit frumuseţi şi cântece/ Şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile/ mai bine ca oricine//”.

Acest pământ daco-roman este al nostru, al românilor, pentru că el găzduieşte mormintele eroilor, care au pierit apărându-l împotriva năvălitorilor. Trebuie să-l păstrăm, să ne jertfim pentru el, să-l iubim  cu adevărat chiar dacă suntem departe de  fruntariile lui. Trebuie să-l glorificăm și să-l ocrotim, nu cum procedează în prezent unii lideri politici care închid ochii nepăsători când trădătorii ni-l vând străinilor. Lor li se potrivește celebrul blestem al marelui nostru Eminescu: „Mânca-le-ar inima câinii/ Mânca-le-ar ţara pustia/ Şi neamul nemernicia/” (!)

Este o mare cinste pentru Patria noastră, pentru literatura română, pentru toți marii noștri poeți că i-au cântat cu pioșenie frumusețile și trecutul ei vitejesc, precum România întotdeauna a meritat! Este o cinste care ne onorează. Iar dacă, la început, am apelat la versurile patriotice ale  lui George Coșbuc, permiteți-mi acum să închei răspunsul la întrebarea dumneavoastră și la discuțiile noastre, tot cu niște frumoase versuri ale marelui poet patriot ardelean care, în poemul „Scumpă țară românească”, scria cu entuziasm și respect la sfârșitul vieții sale: „Scumpă Țară Românească,/ Cuib în care ne-am născut,/ Câmp pe care s-a văzut/ Vitejia romînească,/ Scumpă Țară Românească,/ Te salut!”.

(Culiță Ioan Ușurelu, Odobești, Vrancea, România – Glen Ellyn, Illinois, SUA, 31 martie 2022)

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.