De ce nu sunt fericiți românii?

De ce nu sunt fericiți românii?

Autor: Marin Gherman

Ziaristul Marin Gherman s-a născut și a trăit 35 de ani în Ucraina, la Cernăuți. Când războiul a început, a venit în România, împreună cu familia, și lucrează pentru redacția “Libertatea”. După „5 luni de România” a avut ideea să descrie cum arată viața în noua lui țară, pe care aproape că a idolatrizat-o decenii la rând, pe când era un român din Cernăuți.

*

Pentru că vin din Cernăuți, eu vin dintr-un prezent non-european pe care, din fericire, românii l-au evitat. Și da, mă gândesc că va suna ca un truism: România văzută din afară, cu ochii mei de român din Ucraina, și din interior – după 5 luni de activitate jurnalistică la București și Suceava – nu este aceeași țară, dar nici nu este una absolut diferită de ceea ce știam. Și în bine, și în rău. Românii din Cernăuți își pun mari speranțe în România ca stat. Încrederea începe cu diplomații români, de la consulatul general de acolo, și se extinde în aproape tot ceea ce înseamnă interacțiunea cu Patria istorică.

Cernăuțiul este și una dintre capitalele dorului și respectului pentru România

Sute de monumente istorice, locuri ale memoriei și personalități din trecut, chiar și micile străzi pe care pășea la Cernăuți elevul Mihai Eminescu îți aduc aminte de cultura și trecutul poporului român. Setea de cultură, de mai multă limbă maternă în jur cauzată de deconectarea totală sau parțială de la viața culturală și informațională din România, vrând-nevrând te face să idealizezi această țară.

Pentru mulți români din nordul Bucovinei, și nici eu nu am fost o excepție, a vorbi urât despre România era considerat o blasfemie. Probabil că nu e o atitudine cetățenească-model, dar e adevărul a ceea ce trăim noi, românii rămași în afara granițelor după 1940 și care am urmat un traseu sinuos inclusiv în ultimii 30 de ani, când românii din țară s-au dus într-o direcție pe care o invidiem cu afecțiune.

Foto. Universitatea din Cernăuţi

Idealizarea României, a orașelor, primarilor, oamenilor politici români este o normalitate a vieții noastre cotidiene din Cernăuți. Micile sau marile carențe ale statului român sunt considerate în nordul Bucovinei ca fiind acceptabile, or, sunt „ale noastre” sunt „despre noi”.

Opt minute pe zi de știri în română la televiziunea din Cernăuți

Pentru mine, întotdeauna România a fost țara oamenilor fericiți de la sine. De ce? Pentru că are mii de școli cu predare în limba română, pentru că are sute de posturi de televiziune, ziare, librării, agenții de știri, asociații culturale, universități și chiar o academie – ceea nu au românii din Ucraina, din Serbia, Ungaria sau din alte state. Mă gândesc și la românii din Spania, Italia, Germania, Canada și SUA.

Dacă românii din Cernăuți urmăresc de luni până vineri doar 8 minute de știri zilnic la televizor în limba maternă, cei din țară se plâng că sunt înconjurați de prea multă informație nesistematizată și solicită granturi de alfabetizare media.

Când mă aflam la Cernăuți consideram, că românii trebuie să fie, aprioric, fericiți și foarte mândri că au străzi ce poartă numele eroilor lor naționali, scrise în alfabetul latin, și nu chirilic, au teatre cu piese românești zilnic.

Rămânând un pic la teatru: cam o dată la 2 ani vine, în nordul Bucovinei, câte o instituție a statului român și aduce în fața publicului un actor mai mult sau mai puțin cunoscut.

Mecanismul prin care observ că oamenii se extrag din responsabilitate

După cele 5 luni de aflare în România observ că de toate acestea eu mă bucur mai mult decât cei din jurul meu. Toți sunt obișnuiți cu faptul că așa trebuie să fie.

Este o normalitate că peste tot scrie în limba română, că nimeni nu poate să ți-o fure sau să ți-o interzică. Că nu poți fi atacat de dușmani fără ca să li se dea o ripostă imediată din partea celei mai puternice alianțe a lumii.

În plus, am observat la București sau la Suceava, oraș unde copiii mei studiază acum, că orice ai face greșit, poți să te plângi de guvern sau să dai vina pe mentalitate și tu rămâi în afara responsabilității!

În timpul discuțiilor cu prietenii din România îi întreb deseori de ce atâția români pleacă în alte state la muncă sau se mută cu traiul acolo pe totdeauna, își învață copiii în alte limbi. Asta în timp ce românii au o țară a lor pentru care au murit atâția eroi, tot așa cum își dau viața acum pentru statul lor militarii ucraineni. E o formulă simplificată și romanțioasă prin care mă raportez la realitate, de acord, dar e o parte a experienței mele personale. Sunt conștient că-mi scapă multe. Și nu judec alegerile noilor mei compatrioți. Poate articolul meu de peste altă jumătate de an va arăta diferit.

La Cernăuți consideram că România este o țară frumoasă, acum mi se pare că este cea mai frumoasă, dar și puțin cunoscută ca destinație turistică. Este atât de frumoasă, dar și atât de neadaptată pentru turiștii din afară, care ar lăsa mulți bani aici. Dar asta este o altă discuție.

Românii și refugiații din Ucraina

Din primele zile ale conflictului armat din Ucraina am rămas uimit de ospitalitatea, bunăvoința și dragostea demonstrată de români față de ucraineni. Am sprijinit și eu diverse asociații românești care au vrut să ajute. Sunt oameni care sosesc în România doar cu pașaportul în buzunar sau fără el. Ei nu cunosc nicio limbă în afară de ucraineană sau rusă, ei nu au nici un leu la ei, lăsând în Ucraina dărâmăturile caselor bombardate de Rusia, luând cu ei doar lacrimile.

Primele zile ale războiului din Ucraina au arătat că instituțiile statului român sunt inerte și greoaie în a lua decizii operative, nu reacționează prompt când trebuie să o facă. În schimb, au reacționat voluntarii, elementele societății civile, demonstrând că România nu este doar statul, ci și societatea, oamenii.

Când aproape că idolatrizam România, știam eu ce știam, chiar dacă subiectul iubirii se întâmplă să fie mai extins. România nu este doar statul, ci și societatea, oamenii.

Și acum văd prin orașele României cum cetățenii ucraineni care au fugit din calea războiului se bucură de sprijinul deplin al românilor. Ei sunt angajați la serviciu fără acte suplimentare, beneficiază gratuit de un medic de familie, de cazare și diverse ajutoare materiale. Am văzut taximetriști care nu luau bani de la refugiații ucraineni, ceea ce m-a impresionat. Dar am văzut și taximetriști care au luat dublu sau triplu, profitând de situație.

Bucovinenii sunt peste tot bucovineni

Acest text și celelalte publicate de redacția mea, Libertatea, sunt scrise la Suceava, unde mă aflu de la finele lui martie. Aici, în partea de jos a Bucovinei, am înțeles că bucovinenii au o solidaritate care trece dincolo de coloratura pașaportului. Chiar dacă sunt despărțiți de o graniță cu multă sârmă ghimpată, chiar dacă cei din nord au fost deportați, deznaționalizați și uciși, comunitățile bucovinene au trăsături gemene și ethos comun. Bucovinenii de aici, din partea românească, sunt foarte simpli așa cum era bunica mea. Sate foarte dezvoltate cu case îngrijite și cu primari care la marile sărbători apar în public înfășurați într-o panglică tricoloră care se vede de la un kilometru și ei se mândresc cu asta.

În Bucovina toate sărbătorile sunt mari, iar tinerii fac glume pe seama acestui fapt, spunând că nu au avut vreodată parte de o sărbătoare mică.

O cultură rurală peste tot, dar foarte caldă prin naivitatea ei, care confruntă teoriile sociologului german Ferdinand Tönnies despre comunitate și societate. El spunea că progresul unei țări depinde de transformarea comunității rurale într-o societate modernă. În estul Europei, în Bucovina, înțelegi însă că cultura rurală, spiritul de cooperare, chiar și lentoarea comunității au foarte multe avantaje.

Poate că va fi așa cum a spus Robert D. Kaplan în recentul său text pentru publicația unde lucrez, Libertatea. Poate că „istoria va eroda istoriile și culturile naționale, pe măsură ce globalizarea și cosmopolitismul care o însoțește se dovedesc a fi o forță de neoprit, deși treptată și acționând cu viteze diferite”.

Sau poate că are dreptate Emil Hurezeanu, atunci când observa că în toate comunitățile frământate ale acestor țări de graniță „rămâne un genius loci. Un spirit al locului”. Ceva ce dă farmec și vitalitate.

Nu mi se pare că discuția e despre naționalism, ci despre comunitate.

Iluzia că viața va fi la fel după război

Presa din Suceava a scris în ultimele luni despre coada de TIR-uri care se întinde pe kilometri de la vama Siret spre Suceava și a transformat drumul european într-un vast buncăr de gunoi revărsat. Șoferii nu au la dispoziție toalete și nici locuri unde să arunce gunoaiele.

Din senin, partea ucraineană a înțeles că are nevoie de alte puncte de trecere a frontierei cu România. Asta după ce nu din vina Bucureștiului au fost blocate inițiativele de redeschidere a vămilor dispărute de pe hartă acum 15 ani.

În același timp, prin localitățile din județul Suceava auzi tot mai des vorbindu-se în rusă sau ucraineană. Sunt refugiați din Harkov, Herson, Nicolaev și alte regiuni. Total dezorientați, ei sunt în așteptarea terminării războiului și reluării vieții așa cum a fost. Nu asta ne imaginăm cu toții, că lumea va fi la fel, ca înainte de pandemie și de război? După câteva săptămâni ei înțeleg că așteptarea nu poate dura veșnic și încep să caute cursuri de limba română sau un serviciu.

România se schimbă foarte repede în urma războiului din Ucraina. În plus, au crescut și prețurile, iar tot mai mulți români din jurul meu se plâng că a fost mult mai bine din punct de vedere economic până la invadarea Ucrainei de către Putin.

Foto. Marin Gherman