Curentul International

Curentul International Magazine

Redescoperirea scriitorului Petru Popescu – diasporeanul

19 min read

Redescoperirea scriitorului Petru Popescu – diasporeanul

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Moto: „Viața e cuvinte” (P. Popescu)

 

Petru Popescu, prozatorul care ne cucerise prin anii ’70 cu romanele sale, a dispărut cu totul de pe ecranul literaturii române câțiva ani mai târziu și așa a rămas aproape patru decenii. El se impusese atenției odată cu schimbul de generație, ce primenise exuberant peisajul prozei cu nume precum Augustin Buzura și Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Constantin Țoiu, D. R. Popescu și Nicolae Velea, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Dumitru Țepeneag și Alexandru Ivasiuc. Abia devenit romancierul tinerei generații în anii ’68-’75 din secolul trecut, prozatorul Petru Popescu s-a văzut extirpat, ca o măsea stricată din ordin ceaușist, odată cu plecare lui din țară.

Acum, în 19 februarie 2022, la inițiativa Cenaclului „Destine Literare” de la Montréal, Canada, scriitorul a răspuns invitației de a participa prin zoom la o reuniune internațională la care în jur de 60 de participanți de pe diferitele meridiane ale românismului s-au arătat emoționați să revadă sau să cunoască pe autorul romanelor Prins, Dulce ca mierea e glonțul patriei, cărora le-a urmat un bogat palmares, cu prea numeroase titluri, ca să continuăm enumerarea aici. Trebuie menționat adevărul că perdeaua de tăcere așezată ca o pâslă pe toată devenirea lui urma să se ridice în anotimpul postdecembrist, dar sunt mulți cei care nu au citit nici sporadicele interviuri date de autor și nici traducerile la operele pe care el le publicase harnic în străinătate și aproape instantaneu ținuse să le pună în circulație și în țară la noi.

Fiind de același leat cu scriitorul, (ne despart exact 8 zile ca dată a nașțerii)  am simțit o datorie, în acea a 33-a reuniune literară online a Cenaclului „Destine Literare”, să refac traiectul ascensiunii sale  existențiale și scriitoricești cu totul exemplare. Petru Popescu este fiul istoricului literar și cronicar dramatic Radu Popescu, cel ce activase între 1969 și 1973  ca redactor-șef al revistei „Teatru”. Mama lui, nu mai puțin celebra actriță de la Teatrul Nottara, Nelly Cutava, la 1 februarie 1944 naște pe gemenii Petru și Pavel. Băieții au crescut nedespărțiți, au mers împreună la școală, dar Pavel a murit de poliomielită în anul 1958. Petru trăiește tragedia familiei ca pe o dispariție a jumătății sale, iar mama pierdea un al doilea copil al ei. Divorțul părinților îi întunecă și mai mult adolescența liceanului rămas stingher în lipsa fratelui său. Deși tristețea a tulburat atmosfera anilor formării sale, ea nu-l va abate din drum. Dimpotrivă, durerea aceasta declanșează în Petru scrisul „ca o terapie personală”, cum avea să o califice el, amintindu-ne versurile sapiențiale ale lui Panait Cerna „Un suflet tânăr ne străbate/ Și ne îndeamnă către cer-/ Din suferinți abia-ndurate/ Ne-am făurit armuri de fier.“( În peșteră)

Viitorul scriitor, cineast și publicist  a absolvit Liceul „Spiru Haret”, spre finele căruia deja debutează în 1961 cu poezii trimise la „Gazeta Literară”, de unde primește răspuns la rubrica Poșta redacției de la cunoscuta poetă Nina Cassian. Era un semn bun, care i-a dat curaj să continue. Urmează Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Engleză, din capitală, absolvită în 1967. Se angajează la Biblioteca Centrală de Stat și apoi redactor la revista „România Literară” proaspăt înființată. O prezență tonică  a fost în viață tatăl său, despre care în interviul dat lui Marius Tucă afirmă: „A fost nu numai scriitor, ci și mentorul meu… prietenul meu cel mai bun.” Chiar dacă Radu Popescu nu a fost membru al Partidului Comunist Român, el avea o orientare de stânga. Nu puține au fost momentele dramatice în întunecatul deceniu, întrucât în familia lor „închisoarea și lagărul de prizonieri au fost întâmplări frecvente.”

Debutul lui Petru Popescu e promițător, în 1966, cu volumul Zeu printre blocuri, apărut în colecția Luceafărul la Editura pentru Literatură. Scria la masa biroului folosit de tatăl său, ca simbolică preluare a ștafetei și creștere a potențialului creator al familiei. Tânărul scriitor își încerca fără teamă condeiul  în genuri diferite și avea acces la cele mai reputate  publicații și edituri  ale momentului. În anul următor, el publică la Editura pentru Literatură volumul de nuvele Moartea din fereastră, care nu trece neobservat. I se dă premiul revistei „Amfiteatru” pentru nuvela omonimă. Traduce din engleză Aspects of the Novel, de E.M. Forster, cartea apărând la aceeași editură. Fronturile de afirmare vor fi permanent traducerea unor lucrări  bine selectate, activitate bazată pe o subtilă cunoaștere a limbii engleze, și creația originală, care sporește exponențial.

Tot la Editura pentru Literatură  apare în 1969 romanul Prins, având pe copertă imaginea unui tânăr privind printre zăbrele, socotite a avea o simbolistică în plan existențial, de nu cumva și una social-politică, dacă ținem cont de cele ce vor urma peste numai câțiva ani. „N-am cunoscut prețul vieții până când n-am fost amenințat cu moartea.” este ideea-axă pe care am primit-o noi, cititorii primei ediții, șocați de o poveste cutremurător de tristă. Un roman curat citadin, bine scris și linear structurat, pe tema extincției cauzate de maladia cancerului a unui tânăr inginer. În carte protagonistul nici nu primește un nume individualizant, spre a nu-și pierde funcția categorială. Pentru debutul unui romancier de 25 de ani, tema aleasă putea să pară surprinzătoare, ea solicitând o reală maturitate în tratarea psihologică. Cartea se bucură de un succes excepțional la public. Critica literară l-a aplaudat prin comentariile lui Cornel Regman și Ion Negoițescu, Adrian Marino, Virgil Ardeleanu, Constantin Cubleșan, Dan Cristea și alții.  În 1970, Uniunea Scriitorilor din România îi oferă tânărului scriitor un Premiu pentru debut. El îl refuză printr-o scrisoare apărută în „România Literară”, prin care președintelui de juriu i se atrage atenția că autorul este la al patrulea volum de literatură și încă acesta este un roman de excepție.

Realitatea socialistă îi provoacă vii nemulțumiri, ceea ce îl va determina să mărturisească: „Mă testam prin a lupta împotriva spaimei de fiecare zi.” Pentru că făceam parte din aceeași generație, privisem și eu Berlinul de Vest, urcând în Turnul Televiziunii din Alexander Platz, ca in debutul romanului Supleantul, unde autorul asistă la concertul  formației Led  Zepelin, cu celebrul Robert Plant ca solist.  Priveau prin niște oglinjoare, „tolăniți pe moloz” de ruine.  Interdicția de a ne apropia de Occident era drama generațiilor noastre postbelice în lagărul socialist.  Tânărul scriitor, care era din mai multe puncte de vedere un  privilegiat, trăia „în Bucureștiul cu o treime din străzi nepavate”. Nemulțumiri erau multe,  dar el avea un buton de salvare în creier „La loc furia”. O supapă a revoltei sale era tocmai scrisul. Paralel cu activitate de traducător din limba engleză, Petru Popescu publică în 1971 romanul Dulce ca mierea este glonțul patriei la Editura Cartea Românească. Acțiunea se ramifică pe trei nuclee epice, iar confesiunea la persoana I-a alternează cu relatarea obiectivată la persoana a III-a. Bazată autobiografic pe experiența sa cazonă de la Unitatea de Transmisiuni din Măgurele-București, plutonul 5, cartea se bucură de un fulminant succes, astfel că Laurențiu Ulici recunoaște că Petru Popescu este “cel mai citit prozator al anilor 1968-1973.” O întâmplare atestată de autor ca autentică, este aceea când Marin Preda văzând-o pe actrița Nelly Cutava cu o geantă de voiaj, la Editura Cartea Românească, clădire situată în str. Nuferilor din capitală unde era pe atunci și Fondul Literar, a întrebat-o foarte curios unde pleacă. Ea îi răspunde că nu va călători, ci că a luat drepturile de autor ale fiului ei pentru noul roman. Câți bani și câte exemplare de roman vor fi fost acolo? Un pas înainte se face atunci când cele două romane se traduc în câteva limbi: polonă, cehă, maghiară și germană. Uluitor de prolific, acum publică o nouă carte, de data aceasta cu povestiri, intitulată Om în somn.

În 1971-1972  Petru Popescu este bursier Herder la Viena, ceea ce dovedea încă o dată că tânărul scriitor avea o poziție înaltă în breasla mânuitorilor de condei din România socialistă, din moment ce un deținător al râvnitului titlu l-a recomandat. Ar fi putut să fie Zaharia Stancu, tocmai premiat în 1971. Tânărul Petru Popescu se bucura de un apreciabil prestigiu literar, din moment ce a fost  ales supleant al Comitetului Central UTC, așa cum va mărturisi în interviul său dat lui Marius Tucă: „eram un fel de young player pe scena politică cea mai înaltă”. Și aceasta fără să fi debitat pagini de adulare ceaușistă, la modă în acel timp.

Nimic nu-i poate ecrana preocupările literare. Pe scenariul său se creează în 1972 filmul Drum în penumbră în regia lui Lucian Bratu. Tânărul scriitor experimentează formule diverse, cochetând cu literatura și cu cinematografia, ținând departe de el orice inhibiție. În 1973 publică Sfârșit bahic la Editura Cartea Românească, ce va deveni un alt bestseller. Noul roman va fi tradus în limba engleză și suedeză în 1975. Își strânge articolele risipite în publicații, scoțând volumul Între Socrate și Xantipa la Editura Eminescu, unde apare și cartea Să crești într-un an cât alții într-o zi, șocantă prin chiar titlul ales. Exista în proza sa o anumită insurgență, care plăcea mai ales tinerilor. Vizitează America de Sud, călătorind ca ziarist  într-o delegație a lui Nicolae Ceaușescu și unele impresii vor fi valorificate în romanul Supleantul, o carte pe care o va purta în visul lui 30 de ani. Ajuns într-un asemenea anturaj, i se sugerează că ar trebui să scrie și romane istorice în care să evoce figuri luminoase ca Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, ajungând și la personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, cel care tocmai în acel moment avea pretenția că are puterea de a determina cu prestigiul lui internațional situația politică a unor state  din America de Sud. O asemenea falsă perspectivă îl descurajează pe tânărul scriitor, convins de acum că libertatea scrisului îi va fi tot mai îngrădită.

Petru Popescu era un prozator spontan în stil de scriere și ca  tematică tratată.  Așa cum va observa mai târziu și criticul literar Alex Ștefănescu, „tânărul scriitor se  afirmase impetuos”. Total necomplexat, dezinvolt peste măsură, prozatorul se dovedește de neînvins în orice competiție. „Subiectele și le lua de unde se nimerea, din cărți citite recent sau din viața de fiecare zi.”[1] O asemenea precocitate nu se mai întâlnise la un prozator, ceea ce va conduce la concluzia că el are “ un temperament artistic frenetic, rar întâlnit oriunde pe glob.”[2]

În 1974  publică la Editura Eminescu ultimul roman în limba română, Copiii Domnului – O legendă munteană. Era admirat de Zoe Ceaușescu, apărând zvonul că între ei s-a născut o idilă, ceea ce el nu confirmă nici astăzi, când evocând cele vreo 6 luni de apropiere ca activitate socială, ea nicio o singură clipă nu a fost părăsită de bodyguard. Așa cum avea să-i mărturisească lui Marius Tucă,  acest „supleant” în Uniunea Tineretului Comunist, și chiar pe lângă fiica dictatorului, avea toate motivele să se teamă de dictatorul Ceaușescu. În fapt, chiar Zoe îl îndemnase cu subtilitate să plece din țară, când l-a prevenit că nu va mai putea „să scrie cărți ștrengărești”, ca cele deja publicate. „În România am reușit pariul adevărului. – ne-a mărturisit autorul – Am fugit  ca să-mi deschid aripile. La un moment dat te plictisești să-ți fie frică.”

Singura dată când solicită o întrevedere cu Nicolae Ceaușescu este atunci când cere pașaport și astfel pleacă la Universitatea Iowa din SUA ca bursier la programul International Writing Workshop. Acolo este îndemnat de romancierul american John Cheever, cu care s-a împrietenit, să rămână în America. Decizia se ia cu mare greutate. El însuși ne-a mărturisit: „Ideea că am plecat cu ușurință e falsă.” Schimbarea destinului „presupunea pierderi colosale: pierderea limbii în care scriam, a publicului căruia îi eram fidel, a generației al cărei portret îl făcusem în romanele vulcanice din anii ’68-’73. Cu alte cuvinte, pierderea aproape integrală a celui care eram, așa cum mă  știam de la primele mele încercări literare, consemnate în caiete de școală în care scriam poezii și nuvele, de mână, înghesuit, timid și totuși pasionat și cu speranța unui viitor literar strălucit.”[3] Așa se face că în 1975 Petru Popescu cere azil politic în Marea Britanie. A urmat un an de nevroză în Anglia, unde primea vizitele unor funcționari de la Ambasada  României care i se adresau cu amenințări gen „Dacă nu-ți ții gura, avem noi mijloace să ți-o închidem.” I-a asigurat că nu a rămas în străinătate „ca să latre”, ci ca să scrie mai liber. Cert este că fuga generalului Pacepa s-a proiectat și asupra  tânărului scriitor în perioada când sabia s-a stabilit în SUA.

În România Socialistă de la bun început este judecat în contumacie și cărțile lui sunt scoase din librării și biblioteci. Era un scriitor interzis. Numele lui nu apare nici în Dicționar de literatură română contemporană din 1977[4] și nici în Scriitori Români din 1978[5], ca să menționăm primele apariții de după fuga autorului, din care el lipsea cu totul  semnificativ. Alungat din literatura română, acest scriitor al generațiilor noastre  nu va fi prezentat nici de Eugen Simion  în Scriitori români de azi (I-IV, 1974-1989), fiind omis ca și Petru Dumitriu, „despre care atunci și mai târziu nu s-a mai permis niciun cuvânt”[6], cum sună explicația dată de autorul Bibliografiei dedicate lui Eugen Simion.

După stabilirea în străinătate, „În chip straniu, libertatea îmi cerea să încui înăuntrul meu și să țin în captivitate exact acea ființă intimă care își dorise libertatea.”[7] (Supleantul, -Prefață)  La rândul lui, Petru Dumitriu era convinsă că „Să pleci în exil este aproape o sinucidere”. Adaptarea la o altă societate nu a fost defel simplă, dar tenacitatea îl ajută pe Petru Popescu să supraviețuiască. În 1975 este publicat primul volum de versuri în limba engleză Boxes, Stairs and Whistle Time. Urmează în 1977 romanul The Last Wave, apărut la Editura Arrow Books, UK, după care se va realiza scenariul filmului omonim, în regia lui Peter Weir, având în rolul principal pe Richard Chamberlain.

În 1978 se stabilește în SUA la Los Angeles. Se căsătorește cu Iris Friedman, evreică originară din Cehia, cu care va avea doi copii, un băiat Adam (n. 1985), care acum este jurnalist la un important ziar american,  și o fetiță Chloe (n. 1989). Apare primul roman în limba engleză Before and after Edith, un thriller erotic și crepuscular, în care este narată o poveste de dragoste  petrecută în timpul Primului Război Mondial. Va fi tradus de Antoneta Ralian în românește și publicat la Editura Fundației Culturale Române cu titlul Înainte și după Edith. În recenzia sa  la carte, Nicolae Manolescu aprecia cu un justificat optimism că „fanii de altădată ai lui Petru Popescu nu vor fi dezamăgiţi. Romancierul şi-a păstrat capacitatea de a ţine treaz interesul cititorului, narând repede, eficient, creând surpriză, introducând elemente picante, şi, în plus, el şi-a pus acum la punct o tehnică, necesară, pe care cărţile lui româneşti doar o promiteau.” Aplaudând genul literar comercial, pe care în perioada interbelică l-au ilustrat Camil Petrescu în Patul lui Procust, M. Sebastian, autorul romanului Femei, Cezar Petrescu în cele mai multe titluri ale sale, O. Șuluțiu, M. Eliade etc, autorul recenziei  observă că el  își face intrare și în literatura noastră contemporană, în mod cu totul necesar. De ce? Pentru că din mulțimea romanelor comerciale, care satisfac gustul unui public larg, printr-o cernere  valorică, se vor ivi și unele realizate artistic în mod exemplar. Criticul nu ezită să pună în cântar nu doar calitățile, ci și părțile mai puțin meritorii vădite de tehnica romanescă a scriitorului româno-american: „Petru Popescu este un incontestabil meseriaş. Singurul reproş pe care i l-aş adresa (evident, ţinând cont de însăşi natura artei lui ) este insistenţa mai mare decât ar fi fost necesar pe detaliul scabros. El are o vădită predilecţie pentru fetid şi fiziologic, pentru sânge, puroi ori infecţie. Acestea n-au cum lipsi din spectacolul grotesc la care asistăm, fireşte, dar e, în aproape toate cazurile, ceva în plus, ceva inutil, o întârziere ori o repetare, care împing descrierea în insuportabil.” Nota pozitivă a recenziei din 1993, tocmai menționate,  nu-l va motiva pe Nicolae Manolescu să-l încadreze pe scriitorul Petru Popescu în Istoria critică a literaturii române, așa cum, cu totul explicabil, în schimb,  o va face Alex Ștefănescu în Istoria literaturii române contemporane .[8] Dă de gândit modul cum se încheie comentariul său cu referire la raportul dintre factura populară a scrierilor  lui Petru Popescu și valoarea artistică intrinsecă a lor: „Literatura comercială scrisă de Petru Popescu este în general mai inteligentă și mai inventivă stilistic decât bestseller-urile autorilor din Statele Unite și din Europa de Vest. Totuși ea nu își depășește atât de mult condiția încât să poată fi considerată o mare literatură. Triumful lui Petru Popescu în Occident-triumf real, certificat prin multe sute de mii de dolari și printr-o vilă în Beverly Hills- are și ceva trist.” [9]

După ce urmează Institutul American de Film din Los Angeles, în 1984, scrie împreună cu Iris scenariul filmului Obsesive Love și în anul următor lansează filmul Death of an Angel, distribuit de studioul Fox. După doi ani,  publică In Hot Blood: A Vampire Novel la Medallion Books din  Los Angeles.

Dacă trece norocul pe lângă tine, trebuie să-l poți opri, spune o vorbă populară înțeleaptă. Așa s-a întâmplat în 1987, când Petru Popescu  întâlnește pe Mc Intyre din Seattle, fotograf care a descoperit adevăratul izvor al Amazonului, căruia îi cumpără drepturile pentru povestea vieții lui, ca să scrie o carte pe o asemenea temă. După 3 ani de documentare pe Amazon, în 1991 apare romanul de non-ficțiune Amazon beaming/ Revelație pe Amazon, la Editura Viking Penguin. Aceasta a intrat în licitație cu alte  5 edituri și a biruit. Lansarea acestui bestseller american s-a făcut la Washington, eveniment marcat și printr- o recepție la Ambasada României din SUA. Oferte de publicare vin din Germania, Anglia și Italia, Olanda, Spania, Mexic și Brazilia. Autorul este considerat un bun stilist al limbii engleze, prestigiu, care amintește pe Emil Cioran stabilit în Franța. O performanță uimitoare este faptul că despre carte se scriu 500 de recenzii în SUA.[10] Un succes remarcabil, fără îndoială, din moment ce faimoasele publicații centrale din America scriu despre bestsellerul românului Petru Popescu. După cartea aceasta s-a realizat o piesă care s-a jucat pe Broadway cu succes. În România volumul apare în traducerea lui Radu Paraschivescu  în 1993 la Editura Cartea Românească.

În septembrie 1993 autorul revine în țară ca reporter al cotidianului „Los Angeles Times”, împreună cu soția Iris Friedman, ziaristă și ea, și face un turneu de promovare a cărții. Grija cu care fiecare bestseller american al lui este oferit și publicului din România dă naștere ideii că scriitorul nu a uitat că este român și că cititorii lui din anii debutului pot fi recuperați. Și nu doar aceia. În ciuda tuturor obstrucțiilor politice, România nu l-a uitat cu totul pe acest vechi idol al publicului cititor. Petru Popescu declară cu o nereținută nostalgie: „Regret că nu am fost prezent la evenimente importante care au marcat România de astăzi.” Animat de însuflețire patriotică, între 1992 și 1995 face lobby pentru țara lui de obârșie la Washington. Va fi surprins să afle că avea să i se reproșeze că, în fapt, l-a ajutat pe președintele neocomunist Ion Iliescu. Este o idee de care el se dezice: « jobul era să vorbesc România  de bine 24/7 cum se zice în engleză-douăzeci și patru ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Dar, la obiect: l-a ajutat acel lobby pe Ion Iliescu?  Desigur. A ajutat și România, sau chiar România întâi? Desigur. România mai întâi. Mă simt curat la suflet că am făcut-o? Absolut.”( „Jurnalul Național”, 19 mai 2008.)  În 1994 realizează împreună cu soția sa  scenariul la filmul Nobody’s Children (Copiii nimănui), montat în SUA. Tema o constituie dificultățile birocratice întâmpinate de un cuplu de americani care dorește să înfieze un copil din România, practică stopată printr-o lege drastică.

În laboratorul de creație al prozatorului se lucrează la foc continuu. În 1996 apare romanul Almost Adam, un thriller editat la New York și vândut  în peste 1 milion de exemplare în SUA, ceea ce-i conferă calitatea de topseller.  O dovadă că Petru Popescu a luat pulsul pieței de carte, intuind gustul publicului american este faptul că Almost Adam devine number one la Târgul de carte de la Frankfurt, iar Studiourile Fox cumpără drepturile de filmare cu aproape 2 milioane de dolari. Cartea  este tradusă în 23 de limbi. Romanul  va avea  vreo 2000 recenzii în SUA, conform sursei deja citate. O cifră astronomică în accepția clasică a cuvântului. Radu Paraschivescu traduce cartea în românește și În coasta lui Adam apare la Editura Nemira în 2003, spre a sta la dispoziția iubitorilor genului din țara noastră.

Despre creațiile sale se scriu recenzii și eseuri  în cele mai reputate reviste literare. Autorul dă interviuri la fiecare nouă  descindere în  țară și este contactat de cunoscuți oameni din presă.  Se proiectează lucrări de licență și de doctorat la universitățile din țară[11], ceea ce dovedește o creștere constantă a cotei de interes față de opera autorului româno-american. Mânuind o busolă perfect orientată spre recuperarea deceniilor de sincopă românească ai anilor socialismului, Petru Popescu termină romanul-jurnal  The Return, care apare în 1997  la New York. El va fi tradus în limba română de Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian, autorul publicându-l la Editura Nemira în 2001 cu titlul Întorcerea.

Familia de evrei plecați din Cehia a soției sale își avea istoria ei dramatică, pe care Petru o aude neîncetat.  În 2001 din povestea de dragoste a socrilor săi Blanka și Mirek Friedman ia naștere cartea The Oasis: A Memoir of Love and Survival in a Concentration Camp,  ilustrând neoautenticitismul. Ea va fi tradusă în românește de Florin Sicoe cu titlul Oaza: amintiri despre dragoste și supraviețuire într-un lagăr de concentrare, carte apărută la Editura Mașina de Scris în 2002. În același  an, ea va ajunge finalistă la The National Jewish Book Award din America. Cultivând genul de succes la publicul american al romanelor populare, având ca țintă un public special, în 2007-2008 pe baza relatării fiicei sale despre puterile terapeutice descoperite la prietenele ei adolescente, scrie romanul  fantesy Weregirls: Birth of the Pack, publicat la Editura Tor Teen și continuat cu Weregirls: Through the Moon Glass.

Întorcându-se în istorie până la liziera cu mitul biblic, în 2009 scriitorul publică romanul de mister religios Girl Mary, gândit ca trilogie. Deja s-a scris despre prima carte că este „o epică de calitate universală” (Deepak Chopra), „un triumf” (Dennis Palumbo, „o carte de neuitat”(Blake Bailey), „o carte plină de forță”(Radu Ioanid), o pagină „cu un grozav potențial filmic”, care se citește pe nerăsuflate” (Caldecot Chubb).[12]

Proscris în propria țară mai bine de trei lustri, Petru Popescu se dovedește la fel de impetuos când în străinătate se afirmă ca scriitor, regizor și scenarist de film.  Și nu oriunde, ci exact în S.U.A., unde scrie la Beverly Hills, instalat într-o familie solidă, făcând cu soția sa o echipă de lucrare literară și cinematografică deschisă rodirii perpetue. Romancierul unei generații, în tinerețea sa, cum îl caracterizase și Mircea Dinutz, Petru Popescu s-a afirmat la maturitate în formule epice care l-au făcut apreciat de cititorii săi de limbă engleză. „Sunt un om mândru de ceea ce am realizat, dar nu sunt neurotic ori încrezut.”[13], a mărturisit scriitorul româno-american.

În Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, (două ediții, a II-a -2010), Florin Manolescu prezintă cărțile sale traduse în engleză după 1975, și invers. Literatura sa se configurează ca un munte cu cei doi versanți, cel românesc și cel american, lăsați solidar la dispoziția cititorilor  de pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu gândul la țara lui de naștere, Petru Popescu mărturisea în 2008: „Într-un fel nu am plecat niciodată de aici”. În prezent, autorul din Beverly Hills  are în șantier o nouă carte în limba engleză, dar, așa cum ne-a mărturisit la cea de-a 33-a Reuniunea internațională de la Montreal, nu va vorbi despre ea „ca să nu o deoache”, conform superstiției sale. Între scriitorii de cert talent ai diasporei  noastre americane, Petru Popescu este un învingător, gata să devină o figură legendară a prezenței românești în rariștea ozonată a universalității. Dacă  istoriile literare și dicționarele  din trecut l-au ignorat la comandă politică, fără îndoială că cele ale viitorului îl vor consemna.

[1] Alex Ștefănescu, După patruzeci de ani, la  Petru Popescu, Prins, Editura Jurnalul Național, București, 2009, p. 15.

[2] Ibid., p. 18.

[3] Petru Popescu, Prefață la Supleantul,  Cartea Veche Publishing, Editura Jurnalul, 2009, p. 7.

[4] Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Albatros, 1977.

[5] Scriitori Români, coordonare Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

[6] Vezi Marin Diaconu, Eugen Simion. Profil spiritul, Editura Tracus Arte, București, p. 300.

[7] Petru Popescu, Prefața la  Supleantul,  Cartea Veche Publishing, Editura Jurnalul, 2009, p. 7.

[8] Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 666.

[9] Nicolae Manolescu, Basic Instinct, „România Literară”, an XXVI,  nr. 14,  15-21 aprilie 1993, p. 7.

[10] Apud Răzvan Năstase, Cronologie, la Petru Popescu, Prins, Editura  Jurnalul Național,  București, 2009, p. 11.

[11] Bălan, Dinu, Petru Popescu – studiu monografic, teză de doctorat, coordonator Constantin Cubleșan, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2009.

[12] Apud:  Răzvan Năstase, Cronologie, la Petru Popescu, Prins, Editura Jurnalul Național, București, 2009, p. 7-14.

[13] Vezi interviul dat lui Dinu Bălan, în suplimentul Claviaturi la revista “Tribuna”, Cluj-Napoca, an VII, nr. 137, 15-30 mi 2008 p. III-IV.

Foto. Anca Sîrghie 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.