Curentul International

Curentul International Magazine

Neîmplinirea împlinitului – Jurnal de emigrant

12 min read

Neîmplinirea împlinitului – Jurnal de emigrant

Autor: Marius Ghinescu (Perth, Australia)

(fragment)

 

Altă viață, altă poveste cu happy end

 

Iulian Cârceag este un tip înalt, brunet, cu ochii verzi, plăcut la înfățișare, pictat pe brațe, ca să nu spun tatuat, cu simbolistica rockerului american. Molcom la vorbă, precum bănățenii, a-nceput să-mi spună, secondat uneori de soția sa Mariana, o maramureșeancă cu ochi migdalați, picior frumos și grai dulce: „De mult timp cochetam cu gândul de a pleca în străinătate. După Revoluție, când aveam doar zece ani, am luat contact cu limba engleză prin Cartoon Network, iar apoi urmărind cu nesaț filmele difuzate pe micul ecran. Mai târziu Am început să mă familiarizez și cu versurile și cu muzica rock tot uitându-mă la televizor unde am prins câte o melodie, după ureche, ca țiganu cu scripca. N-am fost unic, zic eu, mulți din generația mea crescuți în Caransebeș au procedat la fel. În liceu am studiat franceza și germana și deși aveam cunoștințele de bază, îmi era totuși greu să susțin o conversație elevată, în nici una din ele. Eram focusat atunci pe materiile de real, matematică, fizică, chimie. Am înlăturat gândul de a pleca, am lăsat-o baltă, considerând prioritară cariera. După absolvirea facultății am lucrat ca inginer constructor pe șantierele patriei, cea mai mare parte în Timișoara. Am avut noroc, pentru că am învățat și am  făcut ceea ce-mi place să fac și astăzi și așa au venit și satisfacțiile profesionale, cu trimitere directă și-n domeniu social, „umanizând” relațiile cu omenii pe care-i îndrumam. Din punct de vedere pecuniar, remunerația era decentă, ceea ce mi-a permis să-mi iau un apartament în rate, fără prea mare presiune financiară. Nu pot să spun că-mi lipsea mare lucru.

Tânjeam totuși după un sistem social mai bun, cu mai puțină frustrare, cu mai puțină răutate-n jur. În loc să-ncerc să-i schimb pe cei din jur, am ales să plec undeva unde cei din jur erau mai altfel decât cei de Acasă, altă mentalitate, altă abordare. Este corect să menționez, că am vrut să plec de la bine la mai bine, pentru că după zece ani de muncă în țara mea, tentația din liceu revenise. Ce țară vorbitoare de limbă engleză se pliază pentru mine? Anglia, prea „gri”, Scoția, Irlanda, accente ciudate. Am ajuns la concluzia că Europa nu mai este o opțiune, cu atât mai mult cu cât noi românii chiar dacă suntem harnici, onești, la grămadă suntem etichetați așa cum nu merităm, din cauza minorității de șatră. Nu vreau să intru în detalii deja cunoscute, care nu fac bine nimănui. Alte țări înscrise pe listă care primeau emigranți au fost SUA, greu de ajuns, Loteria Vizelor, e ca Lozu-n plic, nu mă tentează. Au mai rămas Canada, brr… prea frig, Noua Zeelandă prea umed, Australia, mda, Australia să fie îmi îndeplinește aspirațiile. Acum, pentru că am știut unde vreau să ajung am folosit Internetul ca să adun informație de la sursă cum ar veni. M-am documentat cu râvnă,  nelăsând nimic să-mi scape, tocmai pentru a-mi spori șansele de reușită. Pentru facilitarea procesului am apelat la un agent de emigrări din București. A fost un mic-mare risc să-l angajez, ca să fiu sincer, pentru că toate operațiunile s-au petrecut online, putea să fie o țeapă, sau exista și riscul ca aplicația să fie respinsă, chiar dacă am plătit câteva mii de dolari.

Nimic nu-ți este garantat. Mi-am asumat riscul și pot să spun acum, că mi-a fost de un real ajutor.

Dacă ar fi să cuantific, pot spune că au fost trei faze importante de parcurs. Prima fază se consumă cu „Testul de limba engleză”. Cunoașterea graiului țării în care vrei să te așezi, este foarte important, nu numai pentru a purta o conversație cu cei din preajmă, ci și pentru a le înțelege cutumele, legile, modul de gândire. Am luat ore de engleză, gramatica cu toate acoladele ei constituia pentru mine călcâiul lui Ahile. Am învățat disciplinat, zilnic câte o oră, două pe zi și după doi ani am avut rezultatele scontate de profesor. Cu toate astea lucrurile s-au înrăutățit în mijlocul procesului, întrucât am împlinit 33 de ani. Pentru că pierdusem din punctajul pe care trebuia să-l obțin, datorită vârstei, aveam nevoie de o notă mare la testul de limbă, ținut la British Council („listening, writing, reading, interview” (ascultat, scris, citit, interviu). A doua fază a constat în echivalarea de către statul australian și „Engineers Australia” a studiilor și evaluarea experienței de muncă prestată în România. Faza a treia s-a consumat cu prezentarea tuturor documentelor solicitate. Iar dă-i cu adunatul actelor începând de la Adam și Eva, tot, certificat de naștere, de căsătorie, buletin de identitate, contracte de muncă, referințe de la cine vrei și nu vrei, cazier judiciar, toate traduse, legalizate și apostilate la notar, atât pentru mine ca aplicant principal, cât și pentru soție care a trecut la rându-i prin aceleași furci caudine. Au urmat apoi de completat formularele australiene începând, culmea, cu adresa unde am făcut grădinița și până de câte ori am ieșit din țară, unde, când și de ce.

Terminând cu toată hârțogăria, în dublu, pentru că și soția făcea parte din „pachet”, nu ne-a mai rămas altceva decât să așteptăm. A trecut greu timpul și după câteva luni am primit și viza permanentă, atât de mult dorită. Toată distracția ne-a costat peste 10.000 (zece mii) de euro. Am cheltuit ceva bani cu emigrarea asta și am mai și așteptat trei ani. Desigur ar fi durat mai puțin tevatura dacă aș fi stăpânit engleza, dar în sfârșit, bine că s-a terminat așa cum mi-am dorit.

În timpul procesării vizei, împreună cu jumătatea ne-am gândit și la orașul pe care să-l alegem ca destinație și din cele cinci metropole australiene cu o populație de peste un milion de locuitori am ales Perth-ul. În alegere a contat și faptul că  un unchi al soției locuia acolo. E de mare ajutor să ai pe cineva în preajmă la începuturi, nu ești chiar singur,  știi că ai un sprijin, un suport la nevoie. Pe forumul de emigrare am legat câteva prietenii, dintre care doua s-au dovedit de-a dreptul fericite și de durată, una fiind cu chiar fiul tău, cu care am devenit prieten la cataramă, intrând într-o gașcă multinațională (români, australieni, italieni, nemți, francezi…).

Ne-am împachetat viața în două valize și un portofel cu bani, evident, pentru  traiul de început. Nu poți să iei cu tine prea multe, ceva haine, încălțăminte și niște lucruri cu valoare sentimentală, dar important de știut este, că trebuie să te înarmezi cu mult curaj și să-ți induci mereu o atitudine pozitivă, să nu te lași doborât de emoții. Așadar ne-am luat zborul din țară în toamna lui 2015 și după trei zile am ajuns la destinație în anotimpul de primăvară (pentru că ne aflam în emisfera sudică).

Unchiul soției ne-a pescuit de la aeroport și ne-a oferit sprijinul necesar, casă, masă pentru începutul noii vieți pe continentul australian. Încă din primele zile ne-am îndreptat pașii prin diferite zone ale metropolei încercând să prindem din zbor câte ceva din mentalitatea oamenilor, să le înțelegem stilul de viață și nu în ultimul rând să ne familiarizăm cu modul de comunicare (nu mai vorbeam românește, ci-n engleză). Apoi am început să căutăm de lucru, atât eu cât și soția. Încă de când ne aflam în România am depus o grămadă de aplicații pentru a găsi un job la diferite companii și n-am primit nici un răspuns. Și-n Australia s-a întâmplat aproape la fel, la câteva sute de e-mailuri au venit câteva adnotări la fel de stereotipe: Ne pare rău dar nu ați fost selectat… După câteva săptămâni am decis să bat din poartă-n poartă, de dimineața până seara și să iau la rând șantierele din oraș. Norocul mi-a zâmbit și așa am fost angajat pe o poziție de operator la o stație de preparare a laptelui de ciment (ciment amestecat cu apă). Eram bucuros că aveam un servici, chiar dacă nu prestam munca de inginer, era un început.

Și jumătatea a găsit la rândul său un job în administrație, astfel ne-am câștigat pe deplin independența financiară reușind să ne mutăm din spațiul pe care-l ocupam la unchiul soției. Ne-am permis închirierea unui apartament micuț, dar cochet, aproape de centrul metropolei și nu departe de ocean. Timpul a trecut destul de greu pentru mine, pentru că după aproape un an mă aflam cu serviciul în același loc și pe aceeași poziție. Australia traversa o perioadă dificilă, era într-o scădere economică continuă, reflectată și prin numărul de job-uri existente. Se pare că în van căutam un serviciu în care să pot să-mi desfășor activitatea conform pregătirii mele, de inginer constructor. Culmea culmilor, în loc de mai bine am fost avansat la și mai bine, de la operator, la muncitor necalificat, adică la lopată și picamer, iar ca șef direct o aveam pe ex femeia de serviciu, avansată pentru că avea fundul mare și-l incita pe managerul de șantier. Un muncitor venit din Japonia ca dulgher îmi spunea mereu, trebuie să ai răbdare și-o să vezi, lucrurile se vor schimba. Degeaba, mândria a cedat prima. Am dat bir cu fugiții, am sărit în primul avion și am plecat Acasă.

Mi-am reîncărcat bateriile alături de cei dragi și după câteva săptămâni am revenit cu un alt psihic. La slujbă, am riscat, mi-am spus răspicat punctul de vedere și surprinzător, am fost trecut pe post de supervizor, adică șef de echipă, oricum era altceva. În acest timp a venit și la mine norocul. Am întâlnit un conațional venit din Sydney în delegație, inginer constructor și el, cu care m-am împrietenit la cataramă. La recomandarea lui, un colaborator al său implicat în businessul  construcțiilor m-a primit cu brațele deschise și astfel am intrat în sistem, ajungând să lucrez pe poziția corespunzătoare educației și experienței dobândite Acasă. A durat peste un an și jumătate experiența australiană cu munca brută, dar înarmat cu răbdare și o atitudine cât de cât pozitivă, cu noroc și încredere am reușit. Și pentru că tot am vorbit de noroc, pot spune că Cel de Sus a dorit să întâlnim oameni minunați, atât români cât și străini, să legăm prietenii frumoase.

Dacă ar fi să fac un rezumat al celor cinci ani, pot spune că am urcat continuu: de la statul în chirie am ajuns azi să locuiesc în propria-mi casă, am schimbat câteva mașini și mi-am cumpărat până și motocicleta mult visată; am fost în câteva excursii prin Asia și în statul în care locuiesc, WA. Pot să spun astăzi, că mă simt un om împlinit, sunt cetățean al acestei țări (am primit cetățenia australiană acum o lună de zile), am un serviciu care-mi place, bine plătit, mă bucur de clima perfectă, cu cel puțin nouă luni de soare, deci plajă și surf la ocean; nu mai vorbesc de civilizație și curățenie. La un magazin dacă sunt doi la casa de marcat, se invită unul pe altul, nimeni nu se grăbește, se circulă lent, poate prea lent și pe drumuri de neimaginat Acasă, linii, late, marcate, colorate și fără o denivelare. Pentru mine Perth-ul e cel mai frumos oraș din lume, curat, frumos ca aspect, civilizat. Spun asta, pentru că tot ce se face aici are ca destinație omul: complexe sportive cu tot feluri de terenuri de sport (gratuitate sau prețuri modice la intrare), parcuri utilate cu tot ce vrei și nu vrei, terenuri de joacă pentru copii, săli de cinema, biblioteci (electronice), muzee… nu mai vorbesc de magazine, restaurante, cafenele… În Țara Cangurilor trăiesc toate națiile pământului, unde libertatea e prețuită, chiar dacă votul este obligatoriu; legea e respectată, chiar dacă nu convine întotdeauna, apropos de restricțiile privind Covidul. Mă bucur de fiecare zi și nimic nu-mi lipsește în afară de părinți, rude și prieteni”.

 

Epilog cu meditație la informație

 

Am încercat  să angrenez în „dezvăluiri” și alte persoane din dorința de a întregi tabloul emigrantului, dar m-am lovit de acea neîncredere a celui plecat de Acasă în a-și reinterpreta trecutul cu frustrările și/sau bucuriile sale.

Englezilor ce sălășluiesc pe alte meleaguri li se spun la începuturi de către autohtoni POME, cu semnificația de Prisoner Of Mother England pentru că în comparație cu noua lor țară, tot ce vine de la ei de acasă e mai bun. În primele luni pline de frustrări în țara de adopție spuneam că mă aflu „in the midle of nowhere” (în mijlocul la nimic) numindu-mă POMS – „Prisoner Of My Stupidity”  dar timpul a trecut iar optica… optica mea nu mai e aceiași deși, ne place sau nu, toți trăim intenstrecutul aflat pe meleagurile în care am supt laptele la sânul mamei.

*

Atunci când am început să aștern pe hârtie crâmpeie din viața de emigrant, parcă nu eram încărcat cu defetismul celui de acum, ce privește cu oarecare îndoială înșiruirea de cuvinte ce se zbat înlănțuite în propoziții sau fraze. Recunosc, unele sunt mai domnești, cu reverențe „de curte”, iar altele desțelenite parcă din vocabularul grăjdarilor. „Mea culpa”.

*

Am considerat prioritară cunoașterea în profunzime a traiului „de afară” necosmetizat așa cum e el, cu bune și cu rele, în care am fost implicat sau simplu spectator și astfel s-a născut această scriere, un cumul de articole descântate, periate și adunate la un loc. Dincolo de cuvintele-mi dulci amare viața de emigrant e mai puțin cunoscută de cei de Acasă și mai puțin discutată de cei în cauză. De ce? Tocmai pentru că mulți dintre noi nu s-au lepădat de tarele cu care am plecat: oare ce vor zice prietenii, cunoștințele, neamurile?

Răspunsul mi l-a dat un hâtru, cică „În viață nu prea trebuie să dai explicații pentru că prietenii nu au nevoie de ele, dușmanii nu le cred, iar idioții nu le pricep.”  Asemenea dovezi de cinism n-ar trebui să ne marcheze existența, mai ales când e vorba de raportările noastre cu exteriorul. Emigrarea înseamnă „foame” la început, ești singur și tocmai de aceea trebuie să ai grijă de tine, pentru că vor mai apărea momente în care te ai doar pe tine, ca sinteză între ideogenie și viață. Și așa am ajuns de unde am plecat: „Emigrantul român între succes așa ș-așa și dezamăgire”.

Nu sunt eu în măsură să stabilesc etalonul succesului deși înclin să cred că reușita-n viață, oriunde te-ai afla constă în a-ți păstra familia unită și la bine și la rău, înseamnă să-ți faci prieteni și să-i prețuiești indiferent de pregătire și de munca pe care o prestează. Nici n-aș putea vorbi altfel cu atât mai mult cu cât eu însumi „ex șăibar cu ștaif” ce-i drept, făceam pe intelectualul scriind articole la „Tribuna” în pauzele de strâns șuruburi.

*

Sincera mea dorință exprimată în același stil de beotism elen mă duce cu gândul la cititorul care sper să fii parcurs și înțeles propria-mi defulare etalată-n cuvinte, propoziții sau fraze „un cuprins al scrisorii” și nu a pierdut timpul analizând semantic „timbrul de pe plic”, o formă de „creanță” venită din partea celor aflați în stări meditativ elucubrante.

 

Notă

 

Numele unor persoane din anturaj precum și numele unor firme nu sunt cele reale întrucât printre amicii spovediți sunt și unii care au pășit în „cealaltă lume”, iar o lege nescrisă a bunului simț m-a obligat la o minimă decență, cea de a nu divulga identitatea reală.

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.