March 17, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Amintiri din fragedă hirotonie

7 min read

Amintiri din fragedă hirotonie

Autor: pr.dr. Cătălin Lungu (Montreal, Canada)

 

Eram în zorii preoției mele. Fusesem hirotonit în vremea studenției, destul de fraged, când încă mai aveam apucăturile tinereții, de a bate mingea pe maidan și de a călări caii lăsați liberi pe câmpul verde. În vremea aceea, absolvenții seminariilor teologice şi studenții teologi care erau căsătoriți și aveau de susținut examenul de capacitate, puteau candida la hirotonie pe seama unei parohii, necesară fiindu-le și recomandarea părintelui decan al facultății. Cele două hirotonii ale mele au fost săvârșite de către regretatul Arhiepiscop Eftimie Luca al Romanului și Bacăului. Întru diacon am fost hirotonit la slujba de târnosire a bisericii din Ciobănuș-Straja, de pe valea Asăului, o zonă montană de la picioarele Munților Tarcăului și Ciucului, care umbresc întregul peisaj montan. Îmi aduc aminte că întreaga natură era verde, iar pe alocuri se vedeau fermecătoarele palete colorate de liliac bordo, violet, albastru, roz și alb, toate emanând un parfum îmbătătător.

Hirotonia întru preot a avut loc în următoarea duminică, la slujba de sfințire a clopotniței şi a pridvorului de la mănăstirea de maici Parincea. Mânăstirea se află la o distanță de 25 km de Bacău și este situată pe un frumos platou de pe Valea Răcătăului. Acum, după ani de zile, o iau ca un semn de profeție cum că avea să fiu preot și de parohie și de mănăstire cu maici. Fiecare nou hirotonit trebuie să urmeze o perioadă scurtă de practică zilnică la catedrala episcopiei, urmând ca apoi să ia în primire noua parohie încredințată. În cazul meu, pentru că începusem sesiunea de vară, mi s-a permis să slujesc doar la sfârșit de săptămână, așa că practica mea s-a prelungit până la mijlocul lunii iulie, aproape de Sf. Ilie Tesviteanul. Astfel, aflându-mă la sesiune și fiind cazat la căminul facultății, după finalizarea examenelor, am fost invitat de un fost coleg de facultate, să petrecem sfârșitul de săptămână şi să slujesc la parohia lui.

Bunul meu coleg și amic fusese hirotonit de aproximativ un an, așa că am putut sluji împreună, având și dreptul de a-mi elibera o adeverință (dovadă) precum că am liturghisit în respectiva duminică Sf. Liturghie. Ce-i drept, aici mai slujisem odată, la începutul lunii iunie, înainte de examene, așa că devenisem cunoscut de creștinii practicanți. Parohia fostului coleg era un sat tipic de munte, parcă ascuns intenționat între două coline, la poalele Munților Carpați. Biserica și celelalte instituții: primăria, poliția, centrul medical, școala generală se aflau în centrul satului. Distinsul meu coleg a avut grijă să petrecem frumos timpul scurt de câteva zile al week-end-ului respectiv. Ajunsesem seara, iar a doua zi, sâmbată dimineața, după ce am servit câte o cafea și o mică gustare pregătită frumos de distinsa coană preoteasă, părintele coleg îmi dă și vestea programului surpriză al zilei respective.

Prima lucrare era să mergem la stâna de pe munte, pentru a săvârși o sfeștanie, așa că, puțin înainte de orele amiezii, ne-am pornit pe munte, de unde mi-am desfătat privirea cu frumosul peisaj paradisiac al muntelui, care, parcă, te încarcă de o sacralitate ancestrală. Datorită faptului că stâna era situată pe partea opusă și trebuia să înconjurăm muntele de-a lungul coastei, am sugerat colegului să folosim doi cai ai satului ce-i întâlnisem în drumul nostru. Că de! Popa-i popă să se roage și calu-i cal să fie călărit. Astfel, am ridicat poalele anteriului și, călare pe cai, mai la trap, mai la galop, am ajuns foarte repede la destinația noastră. Aici, baciul stânii, când ne-a văzut venind călare cu poalele sutanei fluturate-n vânt, și-a făcut o cruce mare, exprimându-se în dulcele grai ardelenesc: ,,Ioi, tulăi, Doamne, c-o văzui și pe asta!”. După ce am făcut o sfeștanie însoțită de rugăciunea Sf. Modest cel grabnic ajutător pentru vietățile bolnave, am poposit nițel. Nevasta baciului a insistat să luam masa împreună, părintele coleg se cam grăbea, însă eu am ținut mortiș că nu plec de la stână dacă nu mănânc urdă, caș dulce şi jintiță cu mămăligă. La plecare, am încălecat din nou caii cărora un oier le legase piedici la picioare, lăsându-i să pască în apropierea stânii. Foarte repede am ajuns pe coasta cu pășune de unde luasem caii. Se pare că un gospodar al satului își căuta calul, l-am văzut de departe cum se scărpina la ceafă şi bodogănea. Ne-o fi „blagoslovit” săracul, și el, după meritul nostru, rămânând părintelui sarcina de a-l ierta.

Când am ajuns acasă, eram așteptați de câțiva tineri. Părintele pregatise ca, pe seară, înainte de vecernie, să jucăm un fotbal, vorbise cu cei pe care îi știa mai tineri, câţiva profesori și învățătorii de la școala din sat, doi polițai, niște studenți veniți și ei acasă, ba chiar şi viceprimarul, toți eram tineri și vlăjgani. Prin prezența noastră, a celor doi preoți, a fost evitat și limbajul cu microbii microbistici, deci a fost folositor. În spatele școlii, era terenul de fotbal amenajat impecabil, îngrădit cu plasă înaltă de sârmă, având suprafața frumos finisată și marcată. Vizavi de școală, era și biserica parohială unde puteam observa dacă lumea a venit la slujba de seară. Într-adevăr, văzusem câteva femei în fața bisericii, dar plăcerea jocului ne-a făcut să uităm de această grijă. Două femei intraseră în curtea școlii și se îndreptau spre terenul de fotbal, iar colegul îmi spune să le transmit că zăbovim cinci minute și venim. Un jucător din echipa adversă făcuse corner, iar unul dintre noi trebuia să dea lovitura de colț. Femeia puțin mai tânără decât cealaltă ajunsese prima la gard și, ținându-se de plasă, strigă tot în dulcele grai ardelenesc:

– No, domn părinte, lăsați la boală beșâca aia și haideți să începem vecernia, că ne prinde noaptea p-aci și noi trebe să mulgem vacile.

Eu mă întorc către ea și-i zic:

– Mamaie, un gol să mai dăm și venim! În timp ce așezam mingea pentru a da lovitura de corner, o aud destul de bine și pe cealaltă bătrânică:

– No, ce-o zis, tu, popa moldoveanu?

– Cică să mai dea un gol și vine.

– Ioi, tulăi, Doamne, no, uită-i tu Adelă, să-ți spun că astăzi la amiază, vecinu’ Ghiță l-o văzut pe cinașu ăsta de popă moldovean și pe popa nostru cum călăreau caii satului.

– Păi nu ți-am spus io adineauri, când vorbeam de giner-tu, că moldovenii ăștia sunt plecați de-acasă?

La auzul acestor cuvinte, a trecut prin mine un nor uriaș de bucurie. Am așezat mingea și i-am dat un șut, încât am avut impresia că a zburat până la cer. Apoi nu mai știu cum s-a mai desfășurat jocul, căci, de fericire, am picat în agnozie. Nu mai știu nici dacă mingea a mai coborât pe pământ. O fi prins-o Dumnezeu și o fi dat-o Îngerilor să se joace în Rai cu ea.

Îți mulțumesc, Doamne, că atunci când Tu m-ai plămădit, ai presărat în mine și un pic de nebunie, căci, Doamne, uneori, tare frumoasă mi-a fost nebunia asta. Iar acum, te rog să mă ierți, Doamne, dacă am smintit pe careva, dar, de fapt, Doamne, pe cine aș mai putea sminti într-o lume plină de smintiți?

Foto. Cătălin Lungu 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.