Poezii umoristice

Poezii umoristice
Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Alergie românească

Stau câteodat’ şi mă gândesc,
Făcându-mi cruci, lipsit de grai,
S-ajung eu teafăr, s-o mierlesc
Cu doctori, popi şi poliţai!

Acum… nu sufăr de nimic,
Să bat în lemn, oţel-beton!…
Pe un vecin şi-un bun amic,
O boală am, să fiu în ton,

Pilule, nu servesc, parol!
N-am treabă cu… rinichi, ficat,
Ori cu al meu colesterol,
Mereu obraznic, ridicat,

Dar asta, de anul trecut,
Că pân-atunci, dintr-un nimic,
De groază şi de necrezut,
Ce crize-aveam… nu vă mai zic;

De câte ori lumea-mi era
Mai dragă, nene, dintr-o dat’
Pământul se rostogolea,
Picând, cât sunt de lung eu, lat!

Imaginea îmi dispărea,
Vorbeam aiurea şi confuz,
Şi-odat’ cu conştiinţa mea,
Pierdeam şi-al raţiunii uz,

Dădeam din mâini, spărgeam pereţi,
Cu capul, bineînţeles,
Băgând şi soacra-n sperieţi,
„Ce dracu’, fii-sa şi-a ales!”

Îi înjuram pe toţi din jur,
Pe guvernanţi şi alţi mişei,
Săream prin curte-n sus de şnur,
Murind să văd „antena 3”!…

Şi-am fost la doctori renumiţi,
Ce-analizând, au constatat
C-ai mei părinţi n-au fost zmintiţi,
La doage când m-au numărat,

Veni şi Smurdul de trei ori,
Şi-n loc, măcar să-mi dea un hap,
Mă consolau plini de fiori,
Că numai popa-mi dă de cap,

Şi fui la el, sub patrafir,
Ca dup’un ceas de descântat,
Ţinând şi post, mai abitir
Acele crize m-au luat,

Descoperind tot eu, cu har,
C-aveam… nimic paranormal…
O simplă alergie doar,
De la lichide,-n special,

Ce m-apuca, şi cu dureri,
(De la poliţie o ştiu)
Când beam mai mult de zece beri,
Sau două sticle de rachiu!

*

Cucul meu

Dragii mei, v-o spun cinstit,
Ştiţi, nu umblu cu perdea,
Cucul meu s-a ramolit,
Martoră-i nevastă-mea;

Singurul cadou primit
De la tata, când mi-a spus,
„Fii, băiete, mulţumit
Că pe lume te-am adus!”;

Vin aseară prăfuit,
Cum vin eu de obicei
Dup-un şpriţ mai prelungit
Cu amicii buni ai mei,

Intru-n casă ca un fur
Pe fereastră, nu port chei,
Ce să vezi, aud, v-o jur,
Cântând cucu’ ora trei (!)

Că uitai ca să vă spui
Doar un amănunt, parol,
Cucu-l am la ceas, în cui,
Pe peretele din hol;

Pe moment, isteţ cum sînt
Şi de praf şi de sudori,
Mă apuc la fel şi cânt
Precum cucu’ de opt ori,

Că nevastă-mea, prin vis,
Cucu-l numară mereu,
Ştiind, mai mult ca precis
Când pe-arenă apar eu;

Nu cumva să vin târziu
Şi nici vorbă… afumat,
Pe la unşpe, mort sau viu,
Să mă aibă vrea în pat,

Însă azi, când m-am trezit,
Mă-ntrebă, să vezi belea,
Când aseară am venit?!
Sorbind dulce din cafea,

„Pe la unşpe, draga mea”
Îi zic io, nevinovat,
„Da, te cred “, confirmă ea,
„Cucu chiar l-am numărat,

Dar ceva este cu el,
Vreo rotiţă s-a slăbit,
De o vreme, nu mă-nşel,
Semne dă că-i ramolit,

Uite-aseară, a cântat
De trei ori, când ai venit,
S-a oprit şi-ncă o dat’,
A cântat cam răguşit,

Apoi, de vreo două ori
A zis „cucu”, a tuşit
Şi-ncă de vreo patru ori
A cântat şi-a râgâit,

Şi-n final, aşa, cu scârţ,
Greu de tot a cucuit,
După care-aud un pârţ
Foarte scurt şi gâtuit”…

Cucul meu, cadou primit
De la tata, când mi-a spus
„Fii, băiete, mulţumit
Că pe lume te-am adus!”

M-a adus, nu zic că nu,
Da’ al dracu’ cuc din hol
S-a prostit, auzi şi tu!…
Mă va da-ntr-o zi de gol!

*

Descoperirea secolului XX

Au apărut în astă lume, însă pretenţii eu nu am,
Şi nu îmi arde nici de glume, invenţii mii, la kilogram,
Dintr-o greşeală, accident, aiurea, sau cum vrei s-o iei,
De milioane, evident, mişcând planeta-n jurul ei,

Cum ar fi tocul la pantofi, ceasul de mână bărbătesc,
Şi-apoi, piureul de cartofi… de tirbuşon, nu mai vorbesc!
Dar una, în particular, şi-o recunoaşte orice snob,
A transformat în mod barbar, instinctul masculin pe glob:

Era prin secolul trecut, lâng-un cătun sub Pirinei,
O mirişte şi, la păscut, văcuţe mândre şi viţei,
Iar undeva, pe un imaş, se profila masiv, Cordell,
Un taur foc de nărăvaş, cum se vedea după şeptel,

Încât nici Jean, stăpânul său, n-avea nimic de obiectat
Despre Cordell, că n-ar fi rău, făcându-şi treaba regulat,
Având program săptămânal cu fiecare,-n mod expres,
De şapte ori, profesional, să fie sigur de succes;

Numai că dup’ un timp, parol, pe cât era el de activ
Cu tot haremul din ocol, a devenit mai selectiv! …
Se arăta a fi bărbat, când o codană îi pica,
De necrezut, numai o dat’, şi-a doua zi o refuza!

O mirosea strâmbând din bot, se comporta ca şi un bou,
Din ce motiv?… mare netot! avea dorinţi de ceva nou,
Nici cu Marìe, cu Fifi chiar, ce uger, nene, şold rotund!
De îl făcea şi pe-un măgar să treacă iazul pe la fund,

Nu a mai vrut a doua zi, privind la ele ca un chior,
Că Jean, aproape-a-nnebuni, îl pregătea de abator,
Şi-abia-nspre prânz când termină un kil jumate de Martell,
Ajunse de se lumină, găsind problema lui Cordell:

Jivina, cu instinct bovin, nu se uita la ce-i frumos,
Adulmecând locul divin, recunoştea după miros(!)
Aşa că Jean s-a scărpinat, descoperind fără de chin,
Soluţia de-anihilat instinctul lui Cordell, bovin:

Din briantină, flori de tei, piparcă verde, busuioc,
Lavandă, mentă, stânjenei, le-a pus tocate la un loc,
Le-a învârtit, le-a tot frecat, în sticla care s-a golit
Umplând cu ce a strecurat, satisfăcut, pompa de flit,

Şi-apoi, luă el pe Janette, cea mai nasoală din ocol,
Bălţată, şuie, şi discret, cu pompa, ca la protocol,
A primenit-o, jovial, prin părţi ştiute doar de el,
Unde era esenţial pentru năsucul lui Cordell,

Şi-a prezentat-o în pătul, unde Cordell tot fredona
Un pai în gură de sătul, să vadă ce s-o întâmpla…
Ei bine, prea detaliat de-aş povesti nu are rost,
Un pic doar ce-a adulmecat, nici lanţ, nici poartă n-au mai fost!

Şi-o lună au făcut duet, pân’ ce Cordell s-a răcorit,
Având, ca rezultat, Janette, un viteluş tac-su leit;
Aşa că Jean, văcar, pilit, fără de şcoală, doctorat,
Nici el nu şi-a închipuit pe-atunci ce treabă-a inventat!

Până ce s-a convins, cum spui, având, setoasă, berechet,
Madam Forêt, jumatea lui, testând produsul în secret,
Ştiind de leacul lui Cordell, pe care Jean l-a născocit
Şi mai ştia, în paralel, şi-unde era pompa de flit…

Dar, numai după cîţiva ani, când Jean, subit, a sucombat,
Fiind cu gândul şi la bani, madam Forêt la patentat,
Însă problemă ce-a avut, cu patentatul, când s-a dus,
Că n-a putut şi n-a ştiut cum să numească-acest produs,

Noroc a fost că-n mintea ei, nici vorbă google, internet!
Un clinchet vag de clopoţei i-a amintit-o pe Janette,
Şi nu pe ea, nici pe Cordell, ci pe micuţul viţeluş,
Ca tac-su, dar mai mititel, de vesel şi de jucăuş,

Încât ea a înregistrat acel patent dup-un viţel,
Pe care Jean l-a botezat, atââât de drăgălaş…Chanel!

*

Reproş

Cum, Doamne, nu Te-ai îndurat, ca omului, cel zămislit,
De la-nceput să îi fi dat să fi trăit la infinit,
Şi l-ai lăsat ca frunza-n vânt, calic, zgârcit, doar câţiva ani,
De parcă timpul pe Pământ, chiar şi la Tine costă bani!?

Şi-n plus, pân’ să ajungă lut, deasupra lui să crească flori,
În viaţă, Tu l-ai mai făcut să moară de atâtea ori
De ciudă, boală, de necaz, de oftică în mare chin,
Văzând pe altul că-i mai breaz, ori fată capra la vecin,

Moare de plâns, de of la fel, de râs mai tare când a dat
De-un fraier mai ceva ca el, ori este foarte gâdilat,
De gelozie,-ndrăgostit, cum am murit, de fapt, şi eu,
Pe câte-n viaţă am iubit, să am măcar de câte-un leu…

Dar multi, de bucurie mor, sărind în sus când, negreşit,
Cel mai bengos duşman al lor a dat de dracu’ în sfârşit,
Alţii de sete, necăjiţi, şi… chiar de-i ger cumplit, nămeţi,
Ca buni consumatori, cinstiţi, ajung acasă morţi de beţi,

Mor şi de lene, puturoşi, frecând ridichea pe nevé,
Iar unii mor de curioşi, băgându-şi nasul prin orice,
Dar cel mai mult şi cel mai des, să-Ţi mai explic nu are rost,
În viaţa lui, pân’ la deces, de mii de ori moare de prost,

Dar bai nu e, să îl deştepţi, de-ajuns e imnul naţional,
Că-n rest, Părinte, să mă ierţi , totul îi pare-n timp normal,
De aia-Ţi spun, chiar mort de prost, puteai să-l laşi la infinit…
Îi curmi Tu viaţa, fără rost, taman când s-a obişnuit!
*
(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.19)

Foto. Valeriu Cercel