Haz de necaz!

Haz de necaz!

Autor: pr.dr. Cătălin Constantin Lungu (Montreal, Canada)

Bunul și dragul meu amic, diaconul Nicu Hulpoi, cu superbul său talent de scrib snovos, făcea haz de necaz de numele pe care-l moștenește din moși strămoși, gândindu-se cum i-ar fi zis lumea dacă ajungea popă de rang înalt. Personal, sunt ferm convins că mulțumește zilnic Domnului că n-a ajuns. Însă lectura a trezit și-n mine pofta de a povesti despre caraghioasele nume pe care le-am întâlnit în tagma noastră popească. În urmă cu mai bine de două decenii, am avut un coleg de seminar cu numele Balaur, iar astăzi este părintele Balaur. Apoi, la facultate, am avut un coleg pe care-l chema Sulă. Acestuia, episcopul i-a spus din primul an de studii că nu-l face popă, dacă nu-și schimbă numele. Până și noi, colegii, îl strigam „popa Sulă”. Imaginați-vă câtă comedie se crea pe seama lui, dacă ajungea preot cu un astfel de nume. Cum ar fi o femeie, care stă în poartă, să fie întrebată de vecină:

– Ce faci tu, Ileană?

Iar ea să răspundă:

– Ce să fac, tu, Mărie, aștept să între și pe la mine popa Sulă!

Ei bine, în cele din urmă, colegul meu s-a ,,măritat”, luându-și numele nevestei. Tot odată am cunoscut în Ardeal un preot greco-catolic pe care-l chema părintele Pizdelea.

Până aici a fost cum a fost, dar, de aici, altă distracție. În Canada, am doi colegi, preoți, tată și fiu, cu numele Dracos. Dacă traducem în românește mot-a-mot, acest nume înseamnă dragon, sau balaur. În fine, vreau să spun că amândoi sunt geniali și simpatici, atât la chip, cât și la suflet. Părintele Dracu cel bătrân s-a pensionat, iar cel tânăr îmi este bun prieten, mai ales că suntem cam de aceeași vârstă. Ca să fiu mai bine înțeles, în limba greacă, atunci când utilizezi acuzativul, automat trebuie să articulezi și să zici Dracul.

În dioceza greacă de aici ne întâlnim de două ori pe an la ședințele noastre popești cu o durată de patru zile, ne amuzăm teribil, deoarece le-am tradus și celorlalți colegi din grupul nostru că folosirea numelui Dracul în românește are altă conotație. Spre exemplu, pe seară, la sfârșitul ședinței, ne ducem cu o mașină sau două să luăm masa la un restaurant și, când întreb cu ce mașină mergem, mi se răspunde: Cu a lui Dracu. Și cine conduce? Tot el. Sau, altădată, când am întrebat de unde iau programa cu tema ședinței, mi s-a spus: du-te la Dracu și ia-o. Iar mai mult decât aceasta, vreau să vă spun că atât eu, cât și părintele Dracu, în vremea cavaleriei noastre, am practicat sporturi extreme, eu parașutism, iar el, motocros. Despre mine, pot afirma cu toată sinceritatea că am lăsat parașutele și am plecat la seminar. Despre el știu foarte bine că încă mai călărește de zor superbele motociclete.

Iar acum să vă povestesc, referitor la numele meu, ce am pățit când am fost angajat preot în Biserica Greacă. La mitropolia respectivă, unul dintre birocrați era părintele Dimitri Argyropulos. Când m-am prezentat cu cererea și cu celelalte acte, părintele a început să-mi rostească numele Lungu, accentuând bizar u-ul și pronunțând Luungú, întrebându-mă:

– De unde vii, părinte, cu acest nume, din Hong Kong? Eu știu că majoritatea numelor românești au la sfârșit -escu: Popescu, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, așa cum la noi, la greci, majoritatea au la sfârșit -pulos. Cum și pe mine mă cheamă Argyropulos. Iar dacă tot vrei să te angajăm, n-ar fi mai bine să-ți grecizăm numele și astfel să te cheme Lungulopulos?

– Nuuu, părinte, nu vreau, zic eu, sună ridicol în românește și, ca să fiu sincer, dacă mă uit de la jumătatea mea în jos, nu mi se potrivește și ar fi prea caraghios să mi se spună popa Lungulopulos!

Foto. Cătălin Constantin Lungu