O dată de 15 aprilie a marcat dramatic soarta Bucovinei

O dată de 15 aprilie a marcat dramatic soarta Bucovinei

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Nu știu cât e de drept să spunem că există date nefaste, însă 15 aprilie e o dată marcată de evenimete tragice în istoria omenirii. Asasinarea lui Abraham Lincoln în 1865, scufundarea Titanicului în 1912, bombardamentul aviației britanice asupra României în 1944, incendiul devastator la catedrala Notre-Dame din Paris, 2019, sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute. Printre acestea avem 15 aprilie 1919,  care a marcat dramatic soarta Bucovinei. Este data retragerii definitive din toate funcțiile politice a lui Iancu Flondor, bărbatul înscris în istorie drept cavaler al Unirii.

Foto. Iancu Flondor

Din viță nobilă boierească, Iancu cavaler de Flondor, personalitate providențială a Bucovinei, s-a implicat în viața politică absolut detașat de interese materiale, doar ca slujitor al dreptății și libertății neamului său. În perioada 1895-1904, tânărul Iancu Flondor, fiind deputat în Dieta Bucovinei, și-a respectat promisiunea de „a lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”. Sunt în biografia sa mai multe cazuri de retragere din viața politică, nu doar în ultimii ani de viață. Prima sa retragere a fost în anul 1900, marcat de conflicte interminabile între diverse fracțiuni ale elitei românești din Bucovina. Afectat de aceste lupte între frații români, Iancu Flondor sistează sponsorizarea ziarului „Patria”, care își încetează apariția, și decide să se retragă din viața politică. Însă, în pofida dezamăgirilor, nu putea sta prea mult departe de luptele românilor din Bucovina și revenea în fruntea elitei românești în momente cruciale, când era mai mare nevoie de el. Se întoarce în 1902, tocmai  în momentul în care fracțiunile „poporalilor” și „conservatorilor” se unesc sub conducerea sa. E perioadă când pe scena politică apare Aurel Onciul, adversarul unirii Bucovinei cu România. Atacurile renegatului Onciul au grăbit fărâmițarea elitei politice românești, Iancu Flondor, simțindu-se constrâns din nou să demisioneze. Anul 1904 a fost unul deosebit de greu pentru el. Din cauza imposibilității de a-și promova idealurile politice s-a retras de la conducerea Partidului Poporal Național și n-a mai candidat pentru un nou mandat în Dieta Bucovinei, fapt cu efecte negative asupra rezultatelor electorale ale partidului, care nu a reușit să intre în dietă. De asemenea, au încetat să apară ziarele „Deșteptarea” și „Deșteptarea Poporului”, organele de presă ale acestei formațiuni politice.

Același 1904 a fost un an memorabil în viața românilor bucovineni. La împlinirea a 4 secole de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Ștefan cel Mare, românii din provinciile din afara Țării, ca și în 1871, s-au întâlnit la Putna, șă-și manifeste identitatea și aspirațiile, proslăvindu-l pe Voievod. La  1904, Putna cu osemintele sfinte nu era în trupul României, fapt ce-i atribuia evenimentului o semnificație de simbol național. Ca și la prima Mare Serbare, inițiativa a aparținut studenților români, dar nici generația mai vârstnică n-a stat deoparte. Participanții descriu că în 1904 la Putna au avut loc cele mai mărețe manifestări dedicate lui Ștefan cel Mare, după sărbătoarea organizată de Eminescu în 1871. ”Părea că tot ce e român în Bucovina e aici”, scria un participant. Numai Iancu Flondor nu s-a aflat printre cei 20 mii de români câți se spune că au fost atunci la mormântul Marelui Ștefan. Retras la acel moment din viața politică, gestul său a avut aceeași motivație, ca și renunțarea de la conducerea partidului: nu putea să accepte compromisul cu cei care converteau contra românilor din Bucovina. A renunțat să participe la sebare, aflând că au fost invitați „și deputații ruteni Pihuleak, Nekolay Wassilko, dar mai ales trădătorul neamului Florea Lupu. ”M-am revoltat adânc, îi scria Iancu Flondor unchiului său, Doxuță Hurmuzachi. Persoanele numite sunt – abstrăgând de la deplasarea lor socialã – cei mai notorici, mai aprigi și mai detestabili dușmani ai neamului nostru și prin urmare a[i] memoriei lui Ștefan cel Mare … pentru fiecare român de bine o lovitură brutală în sentimentele cele mai sacre”. Din aceste cuvinte se reliefează conduita sa politică, determinată de o moralitate ireproșabilă.

În noiembrie 1910, demisionează, explicând că „discordia și lupta între frați, care au cauzat neamului nostru în Bucovina în ultimul deceniu multe și dureroase scăderi, consumând cu desăvârșire puterile Românilor și războiul lor contra deznaționalizării, încep din nou a se încuiba în rândurile noastre. În fața acestor împrejurări de tot triste îmi este peste putință a răspunde pentru viitorul neamului românesc în Bucovina și trebuie cu inima întristată să mă retrag de la conducerea partidului național”. Izbucnirea primului război mondial l-a readus în politică cu speranța la o eventuală unire cu România. Iancu Flondor nu a părăsit Bucovina la intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. Nu putea să se refugieze, conștient de misiunea predestinată de a sta în fruntea românilor bucovineni. La 28 noiembrie 1918, la Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, sub conducerea lui Iancu Flondor s-a decis „unirea necondiționată și pe vecie” a Bucovinei cu România, sfârșindu-se după cum a cuvântat cavalerul unirii „o iobăgie națională de aproape un secol și jumătate, pe cât de dureroasă, pe atâta de rușinoasă”.

După Unire, Bucovina a avut doi miniștri în guvernul lui Ion I.C. Brătianu – Iancu Flondor la Cernăuți  și Ion Nistor la București. Însă Iancu Flondor a fost numai câteva luni (decembrie 1918-aprilie 1919) ministru pentru Bucovina. La 15 aprilie 1919 a părăsit definitiv scena politică, distrus sufletește de noi dezamăgiri, din cauza conflictului cu Ion Nistor și disensiunilor dintre liderii elitei naționale. Totuși, curajul de a se opune autorităților austriece, refuzul de a se ascunde în Regatul României când era amenințat să-și piardă libertatea, lupta pe viață și pe moarte pentru idealul unirii mărturisesc că Iancu Flondor a fost un caracter puternic și un mare optimist. Un om care n-are încredere în sine nu-i în stare să meargă neabătut spre atingerea scopului.

Foto. Maria Toacă