Curentul International

Curentul International Magazine

Emoție din autentic

7 min read

Emoție din autentic

(eseu poematic)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

O apariție de carte dobândește, în rostul vieții intelectueale, lumina unei sărbători. Când, însă, o putere a condeiului strâbate prin veac să lase mărturii în atâtea sute de pagini, atunci „se sparie gândul”, vorba cronicarului. Paginile se deschid în mintea cititorului tot cu îndemnul lui, cum că „nu iaste alta mai plăcută și mai folositoare omului decât cetitul cărților”. La vremea aceea, pentru cei învățați precum cronicarul Miron Costin! Dar pentru vremurile noastre atât de pragmatice? Un răspuns ar fi magnetul curiozității din om: atragere, cunoaștere, conștientizare, emoție. E o stare aceasta, trăită prin două cărți: „Românii americani de la Marile Lacuri” (2014), cu subtitlul „Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan” și „Istoria românilor canadieni 1890-2020”, semnate de directorul „Curentului Internațional”, Ștefan Străjeri. E o mirare născătoare de emoții în fața a două cărți masive și cu gândul la câtă trudă și energie înmagazinează paginile dintre coperțile-vitrină. Mirarea trece de la o carte la alta prin substanța conținutului structurat pe sceleași aspecte despre viața românilor stabiliți de-o parte și de alta de la granița dintre SUA și Canada. Amândouă cărțile dedicate aceleași ființe, soției Mihaela Luminița, un străjer feminin pentru documentele puse la dispoziție, căutate cu „răbdare, dragoste, prietenie și înțelegere”, în armonie, desigur, cu ale autorului.

Cum despre prima carte am făcut câteva mențiuni cu altă ocazie, lectura intră acum pe teritoriul canadian și noi emoții se nasc din cunoașterea unui rotund românesc în rotundul lumii. Nici că se putea intitula altfel decât „Vocația identității naționale” prefața semnată de profesorul universitar Anca Sârghie. Un îndemn de intrare într-un templu contemporan pe zborul gândului la cele două inscripții de la intrarea în templul mitic din Delfi: „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Nimic prea mult”.  Printr-o legătură intrinsecă, Ştefan Străjeri plămădește documentul în amfore de veac din „limba maicii sale”. Pentru asta era nevoie de mintea unui B.P. Hașdeu contemporan: istoric, sociolog, economist, publicist, pentru echivalentul „Cuvintelor din bătrâni” și  al dicționarului-tezaur, „Etymologicum Magnum Romanae”, cu o „Romana Vitae” pe „Terra incognita”, cu toată frământarea istoriei: valuri de vikingi, francezi, englezi sfărâmând cele 12 limbi ale băștinașilor, nevoiți să se retragă strategic.

Pe o astfel de pânză a vremurilor așază Ștefan Străjeri monografia comunității românești!

Emoția reține un prim portret colectiv din perspectiva unui ministru canadian: „oameni cu cojoace de oaie, cu neveste zdravene și cu o jumătate de duzină de copii”.  Sufletul românesc descoperă dintr-o succintă notă neutră aburul unei arhaități dacice, al transhumanței care a unit plaiurile. Iată acum că intră în carte o altfel de transhumanță, sortită să facă față provocărilor necunoscutului, să înfrunte mentalități rasiste ca să nu-și piardă identitatea. Și nu e și aceasta o mirare, că brațe apăsate pe coarnele plugului sau pe toiagul păstoresc, un geniu al simplității, ridică locuințe, la început și loc de slujbă bisericească, împământenindu-l pe ACASĂ într-un spațiu dintre oceane, cu preerii și păduri, cu râuri și lacuri. Impulsul dragostei de viață ridică troițe, biserici pe le răscruce de drumuri și devine în colectivitate puls de credință, hărnicie, speranță, ospitalitate, bun-simț.

În istoria aspră din Țara Frunzei de Arțar, cu nativii dinaintea sosirii europenilor, cu conflicte pentru acaparare de teritorii și bogății, cu confruntări imperiale dintre Franța și Anglia, cu biserici romano-catolice, anglicane, prezbiteriene, cu dereglări economice și asistență publică, partide politice și industrii de armament, cu înmuguriri ale artelor, dar și cu boli și cu regres, se aprind lumini în vetre românești de identitate. Emigranții români, ca și cei din SUA, nu-și taie rădăcinile, trec prin Valea Plângerii, își recunosc limite, dar și posibilități. Primele așezări din preerii, apoi în centre industriale canadiene contribuie la dezvoltatre producției de cereale și la expansiunea zootehniei; industriile (morărit, textile, siderurgie, utilaje agricole, minerit, prelucrarea lemnului) asigură sporul comercial.

Dintr-un portret de energie română colectivă se desprinde primul temerar, bucovineanul Nicolae Zora, un nume cu sonorități de zare și zor cu spor. La întrebarea de ce a plecat peste ocean un țăran de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul de alt veac, intuim răspunsul său neaoș: de sărăcie și de nevoi. E începutul unui „complex românesc”, în care tăria desprinderii duce cu sine credința, dorul, doina și creează, metaforic vorbind, un roman existențial de un realism dramatic.  Relatarea concisă, în limitele obiectivității creează  atmosferă în descrierea călătoriei cu vaporul, apoi cu trenul spre vest a celor plecați de acasă: lucrători din Munţii Apuseni, Maramureș, Țara Bârsei. O atmosferă captivantă și vie, în alegorii tulburătoare ale valurilor de emigranți, ca în proza unui Garcia Marchez, imaginându-se trăitor în frigurile din iernile canadiene. Pentru două familii, o iarnă a fost totală: „Aveau vecini la doar câțiva kilometri în jurul lor și nu existau drumuri. Au împușcat iepuri și potârnichi pentru carne, și, în zilele mai blânde, au mers vreo 15 km până la râul Assiniboine, unde peștele era în abundență și putea fi prins la copcă. Zile lungi și deprimante din cauza lipsei ferestrelor în adăpostul lor și pentru că  foloseau cu economie petrolul din lămpi. Amintirile despre ceea ce au lăsat acasă le-a declanșat dorul de țară…”

Oamenii par personaje construite în jurul unor simboluri, ca în proza lui William Faulkner: bărbații construiesc bordeiul cu unelte aduse de acasă, taie lemn de foc, sapă puțuri pentru surse potabile. Femeile torc noaptea cum în „Țara de piatră” din Apuseni femeile torceau la lumina lunii. (Geo Bogza) Gospodarii țineau vite, tăiau porci, păsări de curte, cultivau legume înfruntând dezastre naturale, epidemii, politici rasiale. Păstrarea credinței, a limbii, a tradițiilor de acasă, a întârziat la primele generații asimilarea. De abia la a treia geenerație au apărut semne evidente de schimbare: căsătorii mixte, schimburi culturale.

Foto. Imigranţi în Halifax

Statistica devine și ea o uimitoare poveste. Din datele valorificate cu acuratețe pe provinciile în care s-au stabilit români, aflăm că  în Quebec, de  exemplu, existau după un secol peste 25.000 de români, cei mai mulți în Montreal, unde se află și prima biserică, din 1922, mai multe altele după aceea, există publicații și organizații, consulat, Piața României (2004), cu statuia lui Mihai Eminescu și cenaclul cu numele poetului. În Ontario, peste 47.000 de români, înregiatrați în 2016, se bucură de 41 de biserici (prima, în Hamilton, în 1915), de 20 de organizații și 35 de publicații. În Manitoba, cu 5.835 de locuitori de etnie română se păstrează caracteristici sociale și culturale, iar în provincia Saskatchewan, unde predomină germanii, cei 12.730 de români au 18 biserici, 5 organizații, două publicații. În capitala provinciei, la Regina, românii și-au construit în 1911 prima biserică din Canada, apoi au înființat societatea „Carol I”.  Satul Boian, din provincia Alberta, are case asemănătaore cu cele din Bucovina și, după 120 de ani, biserica „Sfânta Maria”  e declarată de către privincia Alberta monument istoric. Locuitorii din Boian își păstrează cimitirul și au înființat Muzeul Pionerilor Români.

În caracteristicile sociale și culturale din toate provinciile unde locuiesc români ritualurile, obiceiurile se înscriu în calendarul sărbătorilor religioase: Crăciunul, colinde din Ajun, Paștele, toate după modelul de acasă, adaptat în timp la cadrul desfășurărilor ritualice în săli sociale, case funerare. Pe lângă biserici s-au înființat școli duminicale, cu profesori entuziaști, iar asociațiile studenților români sau cu origine română îmbogățesc și diversifică mediul universitar. Este o reală poveste de armonizare a identității românești cu tendințele și provocările contemporane.

În detalii sugestive pentru caractere, autorul așază portrete ca un omagiu adus minților neobosite, mâinilor ziditoare, împreunate spre cer a rugăciune. Iar mesajul are argumenteul că totul se naște din credință sub sigiliul tăriei. Din frământate dispute, din zbateri, din conștientizarea iversibilului cu motivul „fortuna labilis”, din candele aprinse și sunet de clopot, de dor și de doină, din foșnetul de ram și râu se adună  poetic energii de cuvinte și fapte, de integrare cu  păstrarea graiului de acasă  într-o lume dominată de supertehnicizare electronică. Fapte și visuri se înscriu în realitatea că nu se atinge perfecțiunea niciunde, dar că omul este ființă perfectibilă.  Într-o imagine poetică a „spicului greu atârnând sus” se personifică mesajul-concluzie: „Astfel atenți/ La tot și la toate/ Am învățat mereu/ Să fim veșnici” (Marin Sorescu). Într-un prezent al trecutului, un prezent al prezentului, un prezent al viitorului (Sfântul Augustin). Într-o nuntă spirituală, în care autorul este staroste purtător de permanență din înțelepciunea marelui exilat la țărmul getic al Pontului Euxin, purificată prin suferința depărtării de Roma natală: „Voința stăruitoare învinge cu timpul orice obstacol” (Ovidiu, „Scrisori din exil”).

Foto. Viorica Pop

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.