Etnonaţionalism versus Globalizare

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

• Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
• Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
• Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
• Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
• Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).