March 16, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

18 min read

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Din nordica prerie canadiana pâna jos în emisfera sudica, la cea mai îndepartata insula a Polineziei de celelalte insule ale ei si a continentului e o mare, mare departare, si pentru ca nu poti sa o iei de-a dreptul, asa prin vazduh, ci numai prin marile aeroporturi, departarea se mai mareste.
Când m-am dus la agentia de voiaj, la Madame Prefontaine, care ne-a aranjat atâtea si atâtea calatorii în trecut, s-a bucurat si cu aceiasi bunavointa a fost gata sa ma ajute, dar dintr-odata zâmbetul i s-a sters spunându-mi: ‘’Am auzit de Insula Pastelui dar pâna acum nimeni nu a venit sa-mi ceara o calatorie, într-acolo. Unde-i Insula Pastelui?‘’ Si-a lasat putin capul pe o parte, si-a desteptat zâmbetul ei senin si sincer, m-a privit direct asteptând raspunsul meu. Simplu am început sa-i povestesc câte ceva despre ‘’insula pastelui’’ si sa o localizez. M-a ascultat interesata, a deschis atlasul si am gasit micuta insulita undeva pe la fundul Oceanului Pacific. A exclamat “Dumezeule da asta-i tare departe, crezi ca are aeroport?” ‘’Are, are’’ m-am precipitat eu. ‘’O, atunci e bine, da-mi doua zile ragaz si te chem eu la telefon.‘’ Am mai vorbit împreuna un timp, apoi ne-am despartit.
Cu totii am auzit de ‘’insula pastelui‘’ si stim ca se numeste asa fiindca a fost ’’descoperita’’ în Duminica Pastelui, într-un an. Mai stim ca, insula a primit înca de la început un interes deosebit pentru marile ei statui monolitice, ce sunt cu sutele acolo, unice în lume, originale, reprezientând niste fiinte umane, care la prima vedere par de pe alta lume purtând un mister pe fata si în tinuta, în asezarea lor pe toata insula, predominând la marginile ei. Insula este locuita de polinezieni, ce îsi spun rapanui si sustin ca statuile au fost facute cu mult timp în urma de stramosii lor veniti pe insula si îi reprezinta pe ei! Nu sunt statui ridicate idolilori sau altor întruchipari creatoare, sunt unii dintre sefii clanurilor, dintre cei mai remarcabili dintre ei, dintre oamenii acestei insule sositi pe catamarane în urma cu vreo cincisprezece secole, aproximativ. Statuile monolitice au fost ridicate în timp, secole dupa secole, când au trait lesnicios si în armonie. Nu exista isvoare istorice certe, dovezi arheologice dar într-un moment echilibrul concordiei s-a rupt si multe s-au întâmplat. Se presupune ca înmultirea populatiei si scaderea resurselor de suport ar fi dus la conflicte între clanuri, posibil. Se ia în considerare chiar si initierea, sustinerea si raspîndirea cultului Tangata Manu (omul pasare) pe lânga vechea credinta a creatorului unic raspândita în Polinezia, dar cu siguranta, pe dovezi, se stie ca totul a intrat într-un funest declin odata cu aparitia primilor corabieri europeni…
Este uimitor cum corabierii europeni au descoperit acest graunte de lava în îmensitatea Oceanului Pacific. Îmaginati-va realitatea: tot uscatul planetei – continentele si insulele – adunate la un loc este mai mic ca suprafata decât cea a Oceanului Pacific!! Închide-ti ochii si mergeti mai departe cu imaginatia: cum arata o insulita de 165 kilometri patrati într-un Pacific ceva mai mare de 165.000.000 kilometri patrati! Gasiti-o, nu pe harti si atlase acum, ci pe valurile oceanului, întâi cu catamaranul în urma cu vreo zece, cincisprezece secole si apoi mult, mult mai târziu de catre corabierii europeni plecati pe mari si oceane sa descopere pentru regii si regatele lor noi posesiuni, fiindca cu asa ceva se ocupau corabierii europeni înca înainte de Columb. Si de îndrazneti ce erau, tremurau în nadragi sa nu cumva sa cada înafara pamântului cel plat, ca o masa de taverna sau sa-i manânce, cu corabie cu tot, ceva monstri marini imaginati când îi batea soarele prea tare în cap sau erau beti turta prin taverne! Dupa ce s-au mai linistit aflând ca pamântul e rotund, ca soarele si luna plina, au prins curaj si au ajuns si ei sa cotrobaiasca Oceanul Pacific. Si astfel, în aprilie 1722, în Duminica de Paste, corabierii danezi plecati în expeditie spre Australia, sub comanda amiralului Jacob Roggeveen, ca amiral i se spune prin anumite documente, au vazut în orizont aceasta insula unica în lume: cea mai îndepartata de restul lumii. S-au napustit spre ea. Imaginati-va ce ochi au facut polinezienii când au vazut ceea ce nu au mai vazut, auzit sau închipuit ca exista vreodata! Imaginati-va ce ochi au facut corabierii când au vazut atâtea femei frumoase aproape goale. Ma rog, întâlnirea a fost precauta dar binevoitoare, pâna când corabierii s-au dat la polineziene iar polinezienii la bunurile corabierilor, care si-au dat jos pantalonii. Sigur, polinezienilor nu le trebuia pantalonii lor dar curiozitatea ia împins si pe ei, ca pe Adam si Eva, sa vada aceste învelitori caror nu le puteau gasi niciun înteles! Despartirea a fost abrupta si belicoasa lasând în urma polinezieni morti si sâmburi de discordie între clanuri. Exploratorul Jacob Roggeveen a notat coordonatele descoperirii si impresiile despre aborigeni, dar mai ales despre uriasii de piatra ce pazeau marginele insulei, care a devenit Insula Pastelui de acum înainte pentru europeni. Ceea ce s-a omis, fiindca asa-s marii descoperitori ascund premergatorilor este ca, mult înaintea lui ajunsese în preajma insulei, împinsi de furtunile oceanului o corabie de pirati, condusa de unul numit Davis si nu mai stiu cum, dar se da anul: 1687. Nu au putut debarca datorita furtunii, dar i-au notat prezenta. Pe urma nestavilita furtuna i-a îndepartat de insula. Slava cerului pentru înca multi ani de liniste insulara!!
Aceasta descoperire este uvertura care a declansat tragedia polinezienilor de pe aceasta oaza vulcanica din Pacific pe care ei o numeau Te Pito o Te Henua, adica buricul lumii, iar eu afirm ca au transformat-o în cel mai mare si fascinant muzeu în aer liber din toata lumea. Parerea mea.
Despre locuitorii acestui buric al lumii, ma rog, ombilicul lumii pentru cei ce sunt mai intelectuali, un cercetator antropolog al Polineziei, a emis o teorie pe anumite premize, prin care ei ar fi venit de pe o alta insula polineziana, Rapa Iti, numind astfel noua lor asezare Rapa Nui si ei au ramas polinezieni rapanui, staruind asupra denumirii Rapa Nui în locul Isla de Pascua cum oficial o numesc chilienii, Easter Island cunoscuta anglofonilor, sau pe româneste Insula Pastelui…
Madame Prefontaine îmi da telefon, e bucuroasa.‘’Acum stiu multe despre buricul lumii, pot sa-ti aranjez calatoria prin ’’Gateways International‘’, sa-l vezi si sa pui mâna pe el! Râde. Bine.
Totul s-a aranjat cum am dorit. Plec, sunt în drum spre primul aeroport, al Winnipeg-ului, ce este un mare si încurcat santier acum, fiindca se construieste un nou terminal. E vremea marilor aeroporturi, înainte cu un secol era vremea marilor gari, iar mai înainte a fost vremea marilor porturi. Evolutie, pâna unde? Florin ma duce la aeroport, dându-mi instructiuni. Zâmbesc, cum se mai schimba lumea, parca mai ieri îi dadeam noi, Ica si cu mine, sfaturi de calatorie, când pleca în taberele de vara din România sau în vacantele de iarna la schi în Canada. Doamne, cum s-au mai dus marile bucurii când eram noi trei. Ascult, se uita la mine si ma întreaba ‘’de ce ti-ai amintit, de zâmbesti?’’ Nu pot sa-i spun, nu-i spun, schimb vorba. ‘’O vrabie zbura razant cu asfaltul autostrazii, din fata vine un BAW, nu îl mai poate evita complet, se produce o ciocnire si vrabia cade jos. Soferul opreste BAW-ul, coboara, ia vrabia, care parea a fi doar în comotie si o duce la el acasa. O pune în colivie pe niste paie, pune apa si pâine în speranta ca îsi va reveni. Si vrabia îsi revine, buimacita nu recunoaste locul dar vede gratiile, paiele, apa si pâinea!  Speriata striga: Dumnezeule, l-am omorât pe cel cu BAW-ul si astia m-au bagat la închisoare!‘’ Îl amuza, nu cine stie ce, el conduce un BAW. Opriti la un semafor, din zecile pâna la aeroport, îmi spune ‘’De altceva ai zâmbit‘’ Tac. Apoi zic: ‘’Vezi ca e verde, da-i drumul, nu-i nici o vrabie.’’
La despartire, ne îmbratisam cu vechea noastra formula, acum la singular: ’’sa mergi cu bine, sa te întorci si mai bine.’’ Ma apuca durerea de suflet, dar nu am încotro, sunt în rândul pasagerilor, a trecatorilor. Acum trec, prin vazduh, de pe un aeroport pe altul. Sunt între senin si preria canadiana uscata, bruna la vreo zece kilometri sub avion. E confortabil zborul, dar e atât de neînsufletit, mai toti tac cu capul bagat în micutul ecran din spatarul scaunului din fata, mai si citesc sau mesteca guma sa produca saliva inutila, ce li se scurge neîntrerupt pe esofag în jos!! Ce m-a apucat? Îmi schimb privirea, ma uit pe gemulet afara, vad albastrul cerului ce imi aduce amintirile calatoriilor cu trenul, când ore întregi ma uitam pe geam afara. De la Timisoara calatoream în regat, asa spunea tata când mergeam în Oltenia, si de la Turnul Severin începea zarva, bâlciul, la Craiova era apogeul odata cu schimbarea trenurilor, apoi coboram la Segarcea si mai departe cu carul cu boi! Ce spectacol, ce conationali însufletiti, ce schimb informational intens de fapte si întâmplari, ce de scormoneli si vrajeli. Nu erau ecrane pentru oameni, erau doar oameni pentru oameni.
S-a lasat repede noaptea peste ziua scurta a Nordului, trecem peste Marele Lac Superior si apoi începe coborârea spre Toronto. Legati si cuminti asteptam aterizarea. O simtim, în coccis, si astfel am încheiat primii 2000 de kilometri, prin aer, în doua ore si jumatate, în care ni s-a servit un pahar de apa sau o cafea. Destul, doar suntem o tara de sedentari si obezi, din cauza ca în urma cu vreo douazeci, treizeci de ani pe avioane ne îndopau cu mâncaruri si bauturi alcolice, pe ales, producându-ne colesterol daunator, hiperglicemie pentru viitorul diabet si ne ameteau nobilii nostri neuroni. Si asta, înca nu era totul, vindeau tot timpul tigari, ca nu suportau sa ne vada ca nu fumam tot timpul. Ce vremuri nesanatoase, cum ne împingea societatea de consum la hipercolesterolemie, diabet si nicotina infartogena. Acum e bine, sanatos, platim dublu pretul de atunci si ei ne dau un pahar de apa de izvor! Sanatate garantata, globalism asigurat! Dupa un asemenea tratament ne ridicam si trecem mândri si sanatosi din avion în tub, si din tub în labirintul aeroprtului toronton.
Aeroportul toronton, este un urias si modern babilon, pentru ca asa trebuie sa fie când ai spatiu canadian la discretie si deserveste patru continente, plus Australia! Chiar asa, de unde si pâna unde Australiei i se spune continent si Canadei nu, când geografic e de doua ori mai mare decât tarisoara aia plina de canguri naturali si adoptati. Discriminare geografica, politically incorect! Pâna la urmatorul meu zbor, caruia îi zic transecuatorial, de la Toronto la Santiago de Chile, am cinci ore de asteptat. Le folosesc. O ora se duce învârtindu-ma printre cartile din librariile din aeroport, de data asta nu am gasit nimic ce ma intereseaza sa citesc, asa ca iau un cotidian canadian, si un plastic de un litru cu apa, corect zis, si-i de doua ori mai scump decât un litru de lapte! Rasfoiesc ziarul, articolele sunt scute, reclamele-s lungi, mari. Uite criza, trece criza! Sigur ca trece, toate trec, dar nu stim când, cum, si mai ales în ce trece! Ei bravo, de unde sa stie ziaristii toate astea, ce sunt ei nostradamusi, mafalde, ce ei conduc finantele lumii prin inginerie financiara a globalizarii sau globalistica? Sarcina lor de serviciu e sa faca rânduri negre pe hârtie alba dupa cum ordona patronul la care sunt angajati, iar daca sunt free lance se vor da ei pe brazda, daca nu au din altceva ce sa traiasca! Unul se întreaba de ce a luat Obama premiul Nobel pentru pace, ridicol, doar se spune clar ca pentru pace! Doamne, Doamne grei mai sunt unii de cap. Pentru care pace, asta-i alta întrebare, dar se poate raspunde pentru pacea de apoi. Cârcotasi unii ziaristi, asa s-au întrebat si când i s-a decernat nobelul pentru pace lui Elie Wiesel?! Ce antisemiti, dom’le, si nu le face nimeni nimic!. Ba unul a fost de-a dreptul fascist-rasist-fascist când a scris; i s-a decernat premiul pentru ca avea nevoie de bani sa faca propaganda anti palestiniana!! Depun, civilizat, ziarul în containarul de reciclare a hârtiilor si ma apuc de citit despre moai.
Marile zboruri, transoceanice si transecuatoriale, decoleaza seara târziu din Toronto. A venit si timpul meu sa ma urc într-un Boeing mijlociu, 767 – 300, cu patuzeci de rânduri de scaune; primele zece doar patru pe un rând, ultimile 30 câte sapte pe rând. Este plin, plinut cu nord americani si sud americani, nici un loc liber, deci, nu poate lua nici un avionstopist din cale. În timp ce noi, calatorii ne legam bine de scaun, sa nu-l pierdem în caz de domne fereste, în timp ce din microfoane se revarsa politetea capitanului si-a unei stewardese în trei limbi: doua canadiene, engleza si franceza bineinteles, si a treia spaniola pentru ceilalti ce locuiesc pe continentul de jos, ce sta agatat de al nostru precum un ciorchine de strugure de vrej. Cu totii suntem bine veniti!
Ne desprindem de tub, ne învârtim si tot oprim vreo jumatate de ora pe tot felul de piste, lasând impresia ca pilotii s-au ratacit în noapte si nu stiu încotro sa o apuce. În sfârsit, ce-o fii o fii, decolam, zburam. Dupa un timp, capitanul ne linisteste: crede ca e pe drumul cel bun!. Asa sa fie. Mai trece un timp si se anunta furajarea si adaparea, era cazul, doar e aproape miezul noptii. Meniu variat, pasta or chicken, câte un paharel de vin red or white, cafea cu cafeina diluata sau fara, sa va fie de bine si acum cu capul în ecran; se da free entertaining! Nu sunt pretentios la mâncare, am crescut si trait în vremea cotropitorilor rusi în România, cu mâncare pe cartela, insuficienta si proasta, nici nu fac pe snobul, vezi doamne, sunt în Boeing, dar compar cum era Air Canada în urma cu aproape trei decenii, când am început noi sa zburam prin lume si cum e acum, ce servicii are. Numai zâmbetul de serviciu a mai ramas acelasi, dar pe alte buze! Probabil, nu va mai trece mult, pâna când în loc de pasta or chicken vor veni cu doua pachetele într-o palma, întrebând green pasta or pink pasta, amândoua preparate cu artificial color and flavor iar de baut vor avea numai tap water or holy water. Nu critic, asa-s io, ies din mine, sa compar starile de lucruri, faptele pe care le taiesc, pentru ca e interesant si amuzant sa faci comparatii.
Uite, am trecut peste ecuator si nimeni din echipaj nu a zis nimic, ori pe vremuri dadeau si un un fel de certificat celor ce îl treceau prima data. O mica amintire legata de eveniment, de sensibilitatea fiereasca. Nu e nevoie de sensibilitate în globalism, nerentabila, ireciclabila în profituri, în bunuri de larg consum! ‘’Multe-m trec pe dinainte…’’ Si pe neasteptate îmi vine în minte ‘’o facuram, muica, si pe asta!’’ Sintagma olteneasca, o auzeam des când eram în vacanta mare în Oltenia, de unde era tata. Acolo sunt si o parte din calatoriile copilarii mele. Cu carul cu boi: în padure peste Jiu, ei ziceau jii, la târla undeva pe lânga Tufa Dranichiului, la bâlci la Gângiova de Maria Mare, si bineinteles la gara la Segarcea, ca erau nu stiu câti kilometri pâna acolo, fiecare dadea doar cu presupusul. Întoarcerea acasa, la Timisoara, la sfârsitul vacantei de vara era o mare calatorie. Sara, matusa Florica ne facea pâine la tast, pui pe vatra, brânza si ceapa,vin de gama! Ne culcam odata cu gainile si ne trezam în puterea noptii, când Al-de-bâtu de pe prispa striga ‘’voi nu plecarati, ma, tot paci sunteti, o sa pierdeti trinu, ma adormitir’’. Ne sculam rupti de somn, ne îmbracam pe întuneric, unchiu Lisandru punea boii la car si plecam cu noaptea-n cap spre Segarcea. Nu o luam pe sosea ca e mai lung drumul, o luam peste câmp, pe drumul Nedeii. În car erau coceni pentru boi si o cerga pentru mine sa ma acopar, sa dorm. Tata cu unchiu vorbeau de ale lor, de’a neamurilor. Apoi de când fusera ei pe front, îsi tot aminteau de front si de maresal, vobeau de el de parca Antonescu ar fi fost în companie cu ei, de-ai lor. Tremurând de frig îi ascultam. Când se crapa de ziua, se vedea silozul cel mare de la Segarcea, îl auzeam pe unchiu zicând ‘’uite ma ca ati ajuns’’. Tata întelegea vorba aia cu tâlc si zicea ’’Bine, ma, Lisandre te poti întoarce, de aici mergem noi pe jos, sa ne dezmortim’’. Unchiu, ca la comanda, oprea caru cu boi, ma ajuta sa ma dau jos ca eram adormit rau, ne strângea în brate si ne pupam, ne spuneam tot felul de vorbe de omenie ca la despartire si cu Dumnezeu înainte. El spre casa bucuros ca ’’nu mai batu boii pâna-n gara’’, noi pe jos înca 4 – 5 Km în frigul diminetii, un drum ce mi se parea fara sfârsit, obositor si nu aveam voie, de la Tata, sa ma plâng de ceva…
Si acum în Boeing, am trecut ecuatorul! Ce frumoasa e si povestea cu lumea cealalta, daca ar fi si adevarata, sa ma întâlnesc cu tot neamul meu drag, dar dus, sa le povestesc cum treicui, eu Ecuatorul cu Boeing–ul, asa cum trecem Jiiul cu caru cu boi. Ma uit pe micutul ecran din fata care îmi arata ca zburam la 11 mii de metri înaltime cu o viteza de aproape 850 km pe ora si afara-i minus 54 de grade Celsius. Ce pas, de carul cu boi la Boeing! Ma cutremur, nu numai eu ci si avionul, am intrat într-o zona turbulenta, de l-a trezit din somn si pe capitan fiindca ne anunta sa ne punem centurile de siguranta! Îmi pare rau ca la trezit din somn pe capitan. Câteodata, si pe unchiu Lisandru îl mai trezeau boii din somn, când ajungeau la câte o rascruce de drum si nu stiau încotro sa o ia. Unchiu se trezea, îi punea pe directie; ii conecta pe pilotul lor automat, si vedea mai departe de somn. Asa si cu pilotii nostri, numai eu nu pot dormi, traiesc o stare de exaltare sufleteasca, pentru mine e un eveniment trecerea ecuatorului, ce ma domina si pe care as fi vrut sa-l traiesc împreuna cu Ica. Pentru momente si momente închid ochii, încerc sa nu gândesc nimic, nimic. Aud numai torsul metalic al reactoarelor si fâsâitul frecarii dintre Boeing si stratosfera cea goala si rece. În jur multi dorm, multi nu, si nimeni din tot echipajul nu a avut un moment pentru calatori sa le spuna ca trec ecuatorul, din emisfera nordica unde e toamna în cea sudica unde a venit primavara.
Dupa un timp privesc din nou zborul Boeing-lui pe harta de pe micul ecran si conform diagramei acum trecem pe deasupra Boliviei. Din nou sunt invadat de amintiri, de evenimente de tot felul, vechi, adunate ani dupa ani. Bolivia este tara care si-a luat numele de la eliberatorul ei: Simon Bolivar. Unul dintre cele mai mari personalitati ale Americii Latine din toate timpurile, supranumit El Libertador! O figura proieminenta printre cei mai mari eliberatori din toate timpurile. El a eliberat Nordul Americii Latine de sub dominatia Spaniei formând Gran Columbia – Panama, Venezuiela, Columbia, Peru, Bolivia – si a desfiintat sclavia, la începutul secolului XIX-lea. A vrut sa unifice într-un tot întreaga America Latina, nu a fost înteles, nu a fost sprijinit. A reusit totusi sa desfiinteze sclavia înaintea nord americanilor, ceea ce înseamna ca a fost mai luminat intelectual si democratic decât ei, ca latinii sunt mai omenosi. A reusit si fiindca a fost educat în Europa unde de secole nu mai era sclavaj, educat întâi în Spania si apoi în Franta, unde a fost receptiv si patruns de ideile iluminismului, fascinat de Jean Jacques Rousseau. Revenind în America Latina a fost entuziasmat de cea mai mare personalitate istorica dintre toti eliberatorii continentelor americane: Toussaint L’Ouverture! Azi, omenirea nu mai aude de haitianul Toussaint L’Ouverture – africanul, sclav eliberat, care apoi i-a eliberat pe haitieni de dominatia coloniala, batându-se în razboie de gherila si învingând armatele celor trei imperii coloniale din acea vreme: englez, francez si spaniol!! Un mare erou, caruia în secolul lui, i s-au dedicat eseuri si sudii istorice, poeme si romane. A fost comparat cu Spartacus si considerat strateg superior lui Napoleon, corect raportat la diferenta de forte si spatiu. Toussaint L’Ouverture a eliberat Haiti de dominatia coloniala si a fost primul din cele doua Americi care a abolit sclavagismul. Napoleon a trimis împotriva lui, în Haiti, pe cumnatul sau, Generalul Leclere în fruntea a 20.000 de soldati, sa restabileasca dominatia si sclavagismul. Nu au putut face fata rezistentei de gherila a sclavilor eliberati, si atunci, a mai trimis alte mii de soldati în sprijinul cumnatului sau. Pe mine, m-a impresionat aceasta hotarâre a lui Napoleon, aceasta campanie în care a transportat peste ocean atâta armata, fiindca era doar la începutul secolului XIX-lea!! Formidabil de costisitoare o miscare de trupe de asemenea anvergura, e mai ceva decât cele din al Doilea Razboi Mondial, luând în consideratie diferenta de tehnologii dintre corabiile cu pânze si vapoarele cu puternice motoare! Din nefericire pentru francezi, pâna la urma s-a ales praful si pulberea de toata aceasta campanie transatlantica a lui Napoleon, în doi ani. Aceasta campanie nu era pomenita în manualele scolare franceze, nici de Toussaint L’Ouverture, care a fost tradat si astfel francezii l-au rapit si dus in Franta, unde a murit în închisoare. Napoleon si-a umbrit mai rau stralucirea în Haiti decât la Moscova si nu numai atât. Dupa înfrângerea din Haiti, s-a vazut în situatia sa vânda Louisiana franceza americanilor, fiindca a lasat-o descoperita în fata lor! Cu acele zeci de mii de soldati francezi trimisi în Haiti, Napoleon ar fi putut sa apere si sa pastreze Louisiana, daca îi trimetea acolo, unde colonistii francezi îi asteptau, sclavii eliberati de Toussaint L’Ouverture nu i-au asteptat! Se pare ca istoria lumii nu este facuta de conducatorii ei, care, pâna la urma, îsi dau în petecul superego-ului megaloman, istoria lumii e facut de eroii ei, asa au hotarât zeii!!
Uite ce m-a apucat pe mine acum, privind diagrama cu Boeing-ul ce trece pe deasupra Bolivei si nu mai pot opri avalansa aceasta, de la Simon Bolivar, la Toussaint L’Ouverture si ajung la Che Guevara din a doua jumatate a secolului XX, inclus de istorici în prima suta a celor mai proieminente personalitati ale secolului! Un erou: Guerrillero Heroico al Americii Latine. Amintirile se împâng unele pe altele. Ica a citit ‘’The Motorecycle Diaries’’ si însufletita mi-a povestit, câteva zile in sir, despre studentul medicinist, Ernesto Guevara, care si-a întrerupt pentru un timp studiile sa traverseze America Latina cu motocicleta, împreuna cu un prieten. Motocicleta si-a dat sfârsitul nu mult dupa ce a trecut Anzii Cordilieni, în Chile si de acolo începe adevarata odisee transcontinentala, ce a avut un impact puternic, determinant asupra vietii si destinului sau. Saracia vazuta si traita de-a lungul calatoriei l-a coplesit si razvratit. Che Guevara era, atunci, un tânar sportiv viguros dotat cu inteligenta si cultura, era un cititor asidiuu, care a dorit sa schimbe starea sociala a Americii Latine, ba mai mult, asemenea multor din generatiile anterioare si a lui, doreau o uniune latina americana, considerând frontierele dintre state o fictiune groteasca pe lânga realitatea istorica. Termina facultatea si dupa ce îsi ia diploma de medic, porneste din nou prin America Latina dorind sa se dedice celor oropsiti. Cauta solutii, dar pâna la urma ajunge la concluzia ca numai o revolutie transcontinentala poate sa schimbe starea de înapoiere si saracie a majoritatii locuitorilor sud americani. Se alatura fratilor Castro – Raoul si Fidel – si împreuna cu alti 80 de companeros pleaca în Cuba sa-l rastoarne pe dictatorul Batista. Si au reusit printr-un razboi de gherila, în care Che din medic a devenit un luptator de temut, prin actiuni cutezatoare dincolo de orice limita, prin austeritate si disciplina cumplita. A urcat treptele victoriei spre popularitate, ale accesiunii sociale si politice, dar la zenit a inceput sa-l caute bratul lung al CIA-ului, apoi l-a dezamagit lasitatea lui Hrusciov în fata imperialismului american! I-a criticat dur în public, la ONU, atât pe americani cât si pe sovietici. Se apropie de chinezi si asa se produce despartirea de fratii Castro. Che Guevara s-a afundat în Congo sa duca un alt razboi de gherila. A fost un fiasco total, au mai scapat doar câtiva. Si dupa un timp a ajuns în Bolivia. Che Guevara nu a renuntat niciodata la idealul sau cu toata experinta pe care a trait-o, cu toate înfrângerile avute. Adeseori îsi spunea: daca am reusit în Cuba, am sa reusesc si-n alta parte!’’ O extraordinara personalitate, inzestrat fizic si intelectual sa fie reformator revolutionar. Cine-l eticheteaza doar comunist este un neinformat, un individ dopat doar de propaganda anticomunista americana. În Bolivia, CIA-ul împreuna cu dictatorul bolivian pornesc o vânatoare masiva pe urma unui grupulet de gherilisti epuizat fizic si moral, nesprijinit de populatie, ratacind într-o jungla ostila. Che Guevara este prins si împuscat din ordinul presedintelui bolivian la sugestia Washington-ului. Ceea ce ne-a socat, pe Ica si pe mine a fost faptul ca, mort fiind i-au taiat amândoua mâinile sa le trimita la Buenos Aires, unde politia îi avea amprentele lui digitale, pentru confirmarea identitatii! Barbarie din ordinul CIA in secolul XX! Normal în asemenea cazuri era suficient sa-i ia amprentele pe hârtie, nu sa taie mâinile unui cadavru pentru identificare. Da, amprentele digitale au corespuns cu cele din dosarul politiei argentiniene, erau ale lui Ghe Guevara. Si comportamentul profanator razbunator continua, politia argentiniana trimite mâinile lui Che Guevara cubanezilor, lui Fidel Castro în timp ce corpul lui, împreuna cu a altor sase camarazi împuscati, au fost aruncate într-o groapa comuna ascunsa, cunoscuta doar de câtiva militari bolivieni. Târziu, dupa aproape treizeci de ani, la insistentele unui scriitor s-a indicat locul si s-a permis dezhumarea. Printre schelete, era unul fara mâini… (va urma)

1 thought on “LA MOAI IN RAPA NUI (I)

  1. Fascinanta descriere calatoriei. De la Constantin C.Giurescu cu al sau Jurnal de calatorie n-am mai citit cu atat placere despre o calatorie.Felicitari domnule doctor !Continuati !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.