Nonconformistul Charles Baudelaire

Nonconformistul Charles Baudelaire, „punct de plecare pentru poezia modernă”

Autor: George Petrovai

Născut pe 9 aprilie la Paris (tatăl lui, Joseph-François Baudelaire se născuse în 1759, iar mama sa, Caroline Archenbaut-Dafayis sau Dafays, se născuse în 1793, ne spune Mircea Braga în Tabel cronologic la cartea Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, cu o Introducere semnată de Vladimir Streinu, Editura Minerva, BPT, București, 1978), Charles Baudelaire, viitorul mare rebel, estetician, critic, traducător, publicist și poet (autorul unei drame lirice „nemaiîncercată de nici un poet anterior” – V. Streinu), măcar prin data nașterii face parte din romantism, curentul complex și generos, care – spre deosebire de clasicismul eminamente francez din secolul al XVII-lea („în celelalte țări conturându-se doar unel manifestări izolate” – Ovidiu Drîmba) – și care, ne încredințează același O. Drîmba în Literatura universală pentru anii III-IV uman (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976), nu numai că „apare ca un curent general de artă” (literatură, arte plastice, muzică), ce – în unele țări – se extinde „în domeniul filosofiei, al esteticii și al istorie”, dar cunoaște o multitudine de forme/romantisme – „câte țări în care a apărut sau câți scriitori care l-au cultivat”.

Ceea ce, desigur, nu exclude posibilitatea stabilirii unor trăsături generale ale acestui mare curent: respingerea regulilor clasice (în teatru, de pildă, regula celor trei unități – de timp, de loc și de acțiune), exaltarea sensibilității, visul și visarea, melancolia și însingurarea, principalele surse de inspirație sunt istoria și Evul mediu, respectiv țările sudice sau orientale (de unde romanticii vor reține componenta exotică), importanța acordată frumuseților naturii și culorii locale, atenția de care se bucură infinitul temporal și spațial, interesul tuturor romanticilor pentru poezia populară și tradițiile naționale, impresionanta lărgire a vocabularului poetic „prin acordarea unor valori stilistice cuvintelor arhaice, regionale și populare” (O. Drîmba), creionarea și impunerea unor tipuri umane colosale (geniul, titanul, demonul, profetul), necontenita aspirație spre opere grandioase și – în opoziție – spre cultul fragmentariului…

După cum spuneam mai sus, legăturile lui Baudelaire s-ar părea că se reduc doar la nașterea sa în perioada de vârf a curentului apusean (german, englez, francez, american, austriac, italia, chiar polonez) și al celui rusesc (la noi a dobândit maxima sa strălucire prin creația lui M. Eminescu din a doua jumătatea a secolului 19), asta dacă se dau uitării studiile închinate de el unor pictori (Delacroix, Guys), muzicieni (Wagner) și scriitori (V. Hugo, Gauthier, G. Flaubert), unii dintre aceștia (Eugène Delacroix, Richard Wagner, Victor Hugo) fiind corifeii romantismului în artele practicate, studii prin care „depășise estetica romantismului, ca și aplicațiile lui eseistice” (V. Streinu), întrucât conțin „o adevărată doctrină estetică, filosofică și mistică”, prin punerea în circulație de „noi concepte ale gândirii estetice”, cum nimeni nu mai încercase până la el.

Aceste studii „spontane sau ocazionale, ale lui Baudelaire despre frumoasele arte, despre literatură și muzică” sunt considerate de Y.-G. Le Dantec, editorul din 1954, „creații tot atât de geniale ca Les Fleures du mal și Le Spleen de Paris”!

De altminteri, ne face cunoscut Vladimir Streinu în a doua parte a Introducerii (Baudelaire în literatura română), „literatura noastră cunoaște mai întâi, spre deosebire de alte literaturi, pe criticul de poezie, pe traducător și apoi pe poet”, fapt pentru care se poate spune că marele poet francez pătrunde în literatura noastră „destul de timpuriu și deopotrivă destul de întârziat”.

Având la el în țară doar faima de „personaj malefic și aventuros” (rămâne orfan de tată la șase ani, în 1828 mama lui se căsătorește cu locotenent-colonelul Jacques Aupick, lucru pe care i l-a reproșat mai târziu în orgolioasa frază „Când ai un fiu ca mine, nu te recăsătorești”, în aprilie 1839 este eliminat de la Colegiul Louis-le-Grand „pentru insubordonare”, după eliminare trăiește izolat de părinți, apoi se hotărăște pentru cariera literară și stabilește legături cu nume sonore ale literaturii franceze, precum Gérard de Nerval și Balzac, dar și cu prostituata Sarah la Louchette, de la care va contracta boala ce-i va provoca paralizia unei jumătăți de trup în ultimul an de viață, afazia și – pe 31 august 1867 – moartea; părinții urmăresc să-l îndepărteze de mediul primejdios în care viitorul poet se complăcea, așa că-n iunie 1841 îl îmbarcă pe un pachebot cu destinația Calcuta, dar – spre indignarea generalului Aupick – el revine la Paris, unde, fiind deja major, își revendică moștenirea lăsată de tatăl său, apoi se stabilește pe insula Saint-Louis, îi cunoaște pe Théophile Gautier, Saint-Beuve, Victor Hugo și pe mulatra Jeanne Duval, figurantă  la teatrul Porte-Saint-Antoine, de care se va atașa până la sfârșitul vieții; face cheltuieli atât de nebunești, încât în anul 1844 „mama poetului deschide acțiune în justiție pentru constituirea tutelei, ba chiar – după desemnarea Jeannei Duval ca moștenitoare – are pe 30 iulie 1845 o tentativă de sinucidere, fiind îngrijit de mama sa la reședința generalului Aupick, însă, îndată după însănătoșire, noi neînțelegeri cu părinții îl determină să se stabilească la hotelul Dunkerque; participă la revoluția din 1848 și traduce în limba franceză întreaga operă a lui Edgar Allan Poe; în anul 1857 se tipăresc 1300 de exemplare din Les Fleurs du mal, pentru ca două luni mai târziu, „substitutul procurorului imperial, Ernest Pinard, să obțină condamnarea lui Baudelaire la 300 franci amendă pentru atentat la morala publică și la bunele moravuri”, hotărâre anulată de-abia în anul 1949), cu o asemenea faimă, deci, nu-i de mirare că doar oamenii de litere din generația sa (Hugo, Flaubert, Gauthier, Leconte de Lisle, extrem de prudentul Sainte-Beuve), precum și cei din generația mai tânără (Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine, englezul Algernon Charles Swinburne) erau conștienți de noutatea poeziei și a ideilor baudelairiene (Swinburne, de exemplu, încă din 1862 s-a declarat discipolul marelui bard francez, astfel – ne înștiințează V. Streinu – el reprezentând „prima radiație extrafranceză a geniului baudelairian”), iluștrii săi contemporani chiar căutând să-l sprijine în tragica-i aventură de neînfricat luptător cu lumea superficială, egoistă, prefăcută și vulgară în care trebuia să trăiască.

(Sighetu Marmației, 22-23 nov. 2022)

Foto. George Petrovai