Limba care ne-a ţinut împreună

Limba care ne-a ţinut împreună

Autor: Vasile Aioanei

În după-amiaza zilei de 23 iulie 2026, animaţi de dorinţa de a se întâlni cu una dintre cele mai prestigioase personalităţi ale culturii române contemporane şi de respectul pe care îl poartă istoricului şi academicianului Ioan-Aurel Pop, membri ai conducerii Subfilialei „Dragoş Vodă” Câmpulung Moldovenesc a cadrelor militare în rezervă şi în retragere din MAI au răspuns invitaţiei de a participa la o nouă ediţie a Chindiilor Culturale ale Mănăstirii Moldoviţa.

Desfăşurat în atmosfera de linişte şi spiritualitate a vechiului aşezământ monahal, evenimentul a avut ca punct central conferinţa intitulată „Limba vechilor cazanii – comunicarea religioasă în Evul Mediu”, susţinută de ilustrul istoric, profesor emerit şi academician Ioan-Aurel Pop.

Programul cultural, iniţiat şi coordonat de Maica Stavroforă Ecaterina, stareţa Mănăstirii Moldoviţa, împreună cu obştea monahală, în colaborare cu Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava şi Societatea Femeilor Ortodoxe „Maria de Mangop”, a reunit oameni de cultură, cadre didactice, clerici şi numeroşi iubitori ai  istoriei şi ai limbii române, veniţi să asculte glasul unuia dintre cei mai respectaţi istorici ai României.

Manifestarea, desfăşurată în aer liber, în curtea mănăstirii, a fost deschisă de prof. Daniela Ceredeev, care, înainte de orice cuvânt, a invitat întreaga asistenţă să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”, gest prin care întâlnirea a fost aşezată sub semnul credinţei şi al comuniunii sufleteşti.

În cuvântul introductiv, vorbitoarea a remarcat că această ediţie marchează împlinirea unui an de la prima Chindie Culturală organizată la Mănăstirea Moldoviţa şi a definit întâlnirea drept un  timp al zidiri sufleteşti, în care rugăciunea, cultura şi dialogul se întâlnesc firesc. Evocând cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a numit Mănăstirea Moldoviţa „o străjuitoare de veacuri a Moldovei”, un loc în care credinţa, cultura şi identitatea românească au dăinuit împreună peste timp.

Pregătind momentul mult aşteptat al conferinţei, profesoara Daniela Ceredeev a conturat apoi, cu aleasă inspiraţie, portretul academicianului Ioan-Aurel Pop. L-a prezentat nu doar prin impresionanta sa operă ştiinţifică şi prin demnităţile academice deţinute, ci mai ales ca pe un cărturar care şi-a închinat întreaga viaţă cercetării adevărului istoric şi apărării identităţii româneşti. Citând atât din reflecţiile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, cât şi din îndemnurile Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic adresate istoricilor, prezentatoarea a subliniat că menirea acestora este de a cerceta adevărul cu răbdare, de a-l apăra cu demnitate şi de a-l mărturisi fără teamă.

În acelaşi spirit, evocând pagini din volumul „Veghea asupra limbii române” şi din conferinţele susţinute de academician cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, Daniela Ceredeev a reamintit că limba română reprezintă cea mai preţioasă creaţie spirituală a poporului nostru, moştenire pe care fiecare generaţie are datoria să o păstreze şi să o transmită mai departe. Aceste cuvinte au alcătuit preludiul firesc al întâlnirii cu omul de ştiinţă pe care publicul îl aştepta cu emoţie şi respect.

Luând cuvântul în aplauze, academicianul Ioan-Aurel Pop s-a adresat celor prezenţi cu emoţia omului care revine într-un spaţiu pe care îl consideră parte din însăşi matricea istoriei româneşti. Mulţumind organizatorilor pentru invitaţie, ilustrul istoric a mărturisit că se simte de fiecare dată privilegiat atunci când se află în această parte a ţării, pe care bucovinenii o numesc cu îndreptăţită mândrie Bucovina, dar care poartă şi vechiul şi frumosul nume de ara de Sus, locul din care s-a plămădit Moldova medievală. Evocând întinderea de odinioară a acestui ţinut, până dincolo de Codrii Cosminului şi spre Ceremuş, într-o vreme când Suceava se afla aproape în centrul ţării, conferenţiarul a subliniat că a rosti aici cuvinte despre istorie înseamnă, înainte de toate, o mare responsabilitate.

Mărturisind că intenţionase iniţial să vorbească despre tendinţa lumii contemporane de a judeca trecutul prin criteriile prezentului, prof. Ioan Aurel Pop a explicat că frumuseţea locului şi încărcătura spirituală a Mănăstirii Moldoviţa l-au îndemnat să aleagă o altă cale. În apropierea bisericii zidite de Petru Rareş şi împodobite cu acele picturi exterioare care au traversat veacurile purtând acelaşi mesaj de credinţă, istoricul a considerat că cea mai potrivită temă este însăşi lumea Evului Mediu şi felul în care aceasta a comunicat prin limbă, credinţă şi cultură.

Din primele minute ale conferinţei, academicianul a propus publicului o schimbare de perspectivă asupra unei epoci pe care modernitatea a învăţat, adesea pe nedrept, să o numească „întunecată”. Expresii precum „barbarie medievală” sau „Evul Mediu întunecat”, atât de frecvente în limbajul cotidian, ascund, în opinia sa, o judecată simplificatoare, izvorâtă din obiceiul de a evalua trecutul prin valorile prezentului.

Pornind de la apariţia Renaşterii, prof. Ioan Aurel Pop a arătat că această nouă epocă a privit Evul Mediu cu o anumită superioritate, considerând că oamenii acelor veacuri s-ar fi îndepărtat de modelul Antichităţii clasice. În realitate însă, a explicat istoricul, creatorii Renaşterii nu au urmărit iniţial originalitatea, ci recuperarea şi imitarea lumii greco-romane, în timp ce oamenii Evului Mediu îşi construiseră propria viziune asupra existenţei, întemeiată pe alte sensibilităţi şi pe alte valori.

Aceasta a fost, de altfel, una dintre ideile centrale ale conferinţei: fiecare epocă trebuie înţeleasă prin propriile sale repere morale şi spirituale, nu prin criterii impuse retrospectiv.

Dacă lumea modernă vorbeşte despre libertate individuală, competiţie, egalitate şi afirmare personală, societatea medievală îşi întemeia existenţa pe credinţă, ierarhie, onoare, smerenie, solidaritate şi apartenenţă la comunitate. În acest context, conferenţiarul a explicat că organizarea societăţii medievale nu se reducea la opoziţia dintre bogaţi şi săraci, aşa cum au prezentat-o unele interpretări moderne, ci era imaginată asemenea unui organism viu, alcătuit din trei mari categorii: cei care se rugau (oratores), cei care apărau comunitatea (bellatores) şi cei care munceau (laboratores), fiecare având un rol esenţial în păstrarea echilibrului social.

Prof. Ioan Aurel Pop a demonstrat, prin exemple sugestive, că Evul Mediu nu poate fi redus la imaginea conflictelor şi a violenţei. Dimpotrivă, a fost perioada în care s-au cristalizat instituţii fundamentale ale civilizaţiei europene, au apărut universităţile, s-a răspândit cartea manuscrisă în forma codicelui, iar comunităţile şi-au construit propriile forme de solidaritate şi organizare.

În aceeaşi ordine de idei, istoricul a insistat asupra dimensiunii profund  religioase a lumii medievale.  Timp de aproape un mileniu, omul nu îşi putea concepe existenţa în afara lui Dumnezeu şi a Bisericii, iar apartenenţa la comunitatea credinţei reprezenta însăşi garanţia ordinii lumii. Într-un asemenea univers spiritual, excomunicarea nu avea doar semnificaţia unei sancţiuni religioase, ci era percepută ca o adevărată ruptură dintre om şi mântuire, o dramă care cobora, simbolic, iadul pe pământ.

Prof. Ioan-Aurel Pop a dedicat cea de-a doua parte a conferinţei uneia dintre cele mai fascinante pagini ale  istoriei noastre culturale: limba vechilor cazanii şi drumul parcurs de poporul român între moştenirea latină şi spiritualitatea răsăriteană.

Pornind de la întrebarea aparent paradoxală cum se face că românii, singurul popor de limbă romanică din răsăritul Europei, aparţin credinţei ortodoxe, istoricul a oferit o veritabilă lecţie de istorie şi filologie, demonstrând că identitatea românească s-a clădit prin întâlnirea fertilă dintre latinitate şi Bizanţ. Academicianul a amintit că românii s-au creştinat în limba latină, dovadă fiind numeroasele cuvinte fundamentale ale credinţei – Dumnezeu, cruce, altar, înger, creştin, Tatăl Ceresc –, toate de origine latină. Totodată, numele unor mari sărbători şi ale unor sfinţi, precum Sângiorz, Sânpetru sau Sânziene, păstrează aceeaşi moştenire, confirmând rădăcinile occidentale ale limbii române.

În acelaşi timp însă, a explicat conferenţiarul, destinul istoric a făcut ca organizarea bisericească şi cultura scrisă medievală să fie influenţate de lumea slavă şi de tradiţia bizantină. Astfel, slavona bisericească a devenit vreme de secole limba cultului şi a cancelariei domneşti, iar alfabetul chirilic a fost instrumentul prin care s-au redactat primele documente şi cărţi ale spaţiului românesc.

Prin exemple sugestive, prof. Ioan Aurel Pop a arătat că această influenţă nu a diminuat caracterul latin al limbii române, ci l-a înveşmântat într-o expresie culturală proprie Răsăritului creştin. Cuvinte precum vecernie, slujbă sau vlădică au intrat în limba noastră odată cu organizarea bisericească medievală, în timp ce fondul esenţial al limbii şi al credinţei şi-a păstrat nealterată originea latină.

„Noi am fost singura limbă latină îmbrăcată în haină slavă” avea să sintetizeze academicianul această realitate istorică, formulând una dintre cele mai memorabile idei ale conferinţei. De aici s-a născut şi una dintre definiţiile cele mai frumoase ale identităţii româneşti, aceea că România reprezintă astăzi singura ortodoxie latină din lume, o punte de echilibru între Răsărit şi Apus, între moştenirea Romei şi spiritualitatea Bizanţului.

În încheierea conferinţei sale, acad. Ioan-Aurel Pop a continuat incursiunea prin istoria spiritualităţii româneşti, evocând Marea Schismă din anul 1054 şi arătând că, dincolo de despărţirea oficială dintre Răsărit şi Apus, lumea creştină răsăriteană avea să resimtă cu adevărat ruptura abia după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în anul 1204, moment care a schimbat profund destinul Bizanţului şi al întregii ortodoxii.

În aceeaşi ordine de idei, ilustrul istoric a readus în atenţia publicului două dintre marile personalităţi pe care spaţiul românesc le-a dăruit creştinătăţii universale: pe Dionisie Exiguul (Dionisie cel Smerit), călugărul dobrogean căruia îi datorăm numărarea anilor de la Naşterea lui Hristos, sistem de datare adoptat apoi de întreaga lume creştină, şi pe Sfântul Ioan Casian, născut tot pe meleagurile Dobrogei, devenit întemeietor al monahismului apusean şi cinstit deopotrivă în calendarul ortodox şi în cel catolic.

Vorbind despre limbile sacre ale Evului Mediu – latina, greaca şi slavona –, prof. Ioan-Aurel Pop a explicat că, deşi credincioşii nu le înţelegeau întotdeauna, aceasta nu împiedica trăirea credinţei, întrucât preoţii aveau menirea de a tâlcui Sfânta Scriptură pe înţelesul tuturor, prin predică şi cuvânt de învăţătură. În acest context, a arătat că adevărata schimbare avea să fie adusă mai târziu de Reforma religioasă, care i-a încurajat pe oameni să citească şi să caute singuri răspunsuri la marile întrebări ale credinţei.

Expunerea a continuat cu o impresionantă trecere în revistă a începuturilor tiparului şi ale culturii scrise în spaţiul românesc. Academicianul a amintit invenţia lui Johannes Gutenberg, primele cărţi bisericeşti tipărite la Târgovişte între anii 1508 – 1510, activitatea diaconului Coresi la Braşov, şcolile care funcţionau pe lângă biserici, contribuţia lui Petru Rareş şi a lui Petru Movilă la dezvoltarea învăţământului şi a vieţii  religioase, precum şi rolul hotărâtor al domnitorului Vasile Lupu în întemeierea primei tipografii din Moldova.

O idee asupra căreia prof. Ioan-Aurel Pop a insistat în mod deosebit a fost aceea că Biserica românească nu a avut nevoie de o reformă radicală asemenea celei protestante, deoarece schimbările necesare s-au făcut treptat, cu înţelepciune şi discernământ, fără a rupe legătura cu tradiţia şi fără a nesocoti valorile fundamentale ale creştinismului. În Moldova, a amintit ilustrul istoric, voievodul îngenunchea înaintea mitropolitului înainte de urcarea pe tron, imagine grăitoare pentru locul pe care credinţa îl ocupa în viaţa publică a vremii.

În partea finală a conferinţei, discursul a căpătat accente de reflecţie asupra prezentului. Cu luciditatea care îl caracterizează, academicianul şi-a exprimat îngrijorarea faţă de diminuarea interesului pentru carte, cultură şi valorile autentice, apreciind că societatea contemporană riscă să se îndepărteze de reperele care au construit identitatea românească de-a lungul veacurilor. Totuşi, şi-a păstrat încrederea că această ţară continuă să fie sprijinită de oamenii învăţaţi şi de acei români simpli, dar statornici în credinţă, care duc mai departe moştenirea spirituală a înaintaşilor.

La încheierea conferinţei, îndelung aplaudată de publicul prezent, acad. Ioan-Aurel Pop a fost omagiat de organizatori şi de invitaţi. În numele Bibliotecii Municipale „George Bodea”, managerul instituţiei, prof. Nicoleta Bogoş, i-a oferit un impresionant buchet de flori, Placheta de Onoare şi Diploma de Excelenţă a bibliotecii, mulţumindu-i pentru onoarea de a fi acceptat invitaţia şi amintind că, în aceeaşi zi, ilustrul cărturar vizitase aşezământul cultural din Câmpulung Moldovenesc, înscriindu-şi numele în Cartea de Onoare a instituţiei.

În semn de aleasă preţuire, col. (r) Vasile Vargan, preşedintele Subfilialei „Dragoş Vodă” Câmpulung Moldovenesc a cadrelor militare în rezervă şi în retragere din MAI, i-a înmânat Diploma de Onoare a asociaţiei, acordată „pentru contribuţia excepţională la afirmarea valorilor naţionale, a memoriei  istorice şi a conştiinţei identitare româneşti”, împreună cu cel mai recent număr al revistei „Plăieşii”, editată de Filiala Suceava a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”.

Membru al ambelor organizaţii şi prezent la această întâlnire cu dublă calitate, de rezervist şi de scriitor, am avut, la rândul meu, bucuria de a-i oferi acad. Ioan Aurel Pop un exemplar al celui mai recent roman al meu, „Blestemul”, apărut în acest an, gest pe care l-am făcut cu emoţia şi respectul pe care le datorezi unui om a cărui operă a contribuit decisiv la înţelegerea  istoriei şi identităţii româneşti.

Manifestarea s-a încheiat într-o atmosferă de aleasă sărbătoare spirituală, prin recitalul arhidiaconului Ieremia Sărmaş, din programul „Cântece vechi din ara de Sus”, urmat de vizitarea expoziţiei itinerante de caligrame „Cuvânt ce poartă frumos”, ultimele momente ale unei după-amiezi în care istoria, credinţa, cultura şi limba română au alcătuit, împreună, o autentică lecţie de identitate.

În după-amiaza acelei zile, curtea Mănăstirii Moldoviţa a fost nu doar locul unei conferinţe academice. A devenit spaţiul unei întâlniri cu istoria, limba şi identitatea noastră naţională. Prin erudiţia şi claritatea discursului său, acad. Ioan Aurel Pop a reamintit tuturor că un popor dăinuieşte prin valorile pe care ştie să le păstreze şi să le transmită mai departe.

Cei prezenţi au plecat cu amintirea unei prelegeri remarcabile şi cu sentimentul că limba, credinţa şi istoria sunt repere fără de care viitorul nu poate fi zidit. Iar dacă, pentru câteva ceasuri, la Mănăstirea Moldoviţa aceste adevăruri au fost rostite cu atâta convingere, atunci Chindiile Culturale şi-au împlinit încă o dată nobila lor menire: aceea de a păstra vie conştiinţa că un popor îşi poate pierde viitorul numai atunci când îşi uită limba, credinţa şi istoria.

Foto. Vasile Aioanei