Cuvânt de despărţire

Cuvânt de despărţire

Autor: Horia Ion Groza (California)

Părintele şi Poetul Dumitru Ichim s-a stins din viaţa pământească la 17 august 2026. În urmă cu două zile, de Marea Sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, slujise Sfânta Liturghie, ca în fiecare an, la capela sa dragă de la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada. A închis ochii în ziua binecuvântată a uimitorului şi mult îndrăgitului moş Gheorghe Lazăr (1864-1916), sfântul smerit şi cald care mergea desculţ prin zăpadă şi care fusese în Ţara Sfântă şi la Muntele Athos, canonizat sub numele Sfântul Gheorghe Pelerinul.

Părintele Ichim, născut în Dărmăneşti-Bacău, absolvent al Institutului Teologic din Bucureşti şi doctor în teologie la Princeton University (SUA), a trăit ultimii săi 52 ani în Canada, în legătură neîntreruptă cu ţara sa natală. În 2024 Patriarhia Română i-a conferit Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur.

Foto. pr.dr. Dumitru Ichim (1944-2026)

Poseda o profundă înţelegere a lumii transcedentale pe care o trăia cu intensitate, la temperatura înaltă a comuniunilor hristice: „Cine-o fi-n adânc de mine?/ Poate mie îmi lipsesc,/ frică mi-e să Te-ntâlnesc/ şi mai frică fără Tine” (Cenuşa de frică). Cu durerea nicicând consolată a pierderii dragii sale soţii, căreia i-a dedicat minunatul său ciclu de 150 sonete arzătoare, întrunite sub titlul Tu ştii că te iubesc, precum şi cu durerea pentru suferinţele semenilor şi ale omenirii, povară pe care o poartă permanent în suflet adevăraţii rugători către Dumnezeu, poetul scria cu sentimentul tragic al crucii: „Mă tem groaznic de mine că eu voi fi înfrântul!/ E greu să porţi în suflet şi cerul şi pământul!” (Ţărână uşoară).

Sub puterea transfiguratoare dată de Domnul Iisus, Cuvântul, poetul Dumitru Ichim, meşteşugar al cuvintelor cotidiene, înfloreşte în lumină împreună cu toată firea: „Adun cerul şi pământul/ În niciunul nu mă ştiu/ Sub înalt verde-ierbiu./ Din ecou Ţi-am strâns Cuvântul” (Binecuvintează-mi cerbii). În adâncul sufletului său, ştiut doar de Cel de Sus, domnea o linişte, o isihie, o mare de înţelegere şi iubire, o veghe neadormită pentru binele lumii. Cu o neostoită sete de absolut, poetul se adresa astfel Creatorului: „E prea mărunt oricare număr/ şi-n orice număr e prea mult/ primeşte-mă-n Atotdemult/ cu toate nopţile-mi pe umăr” (Spovedanie).

Ca la toţi poeţii, de mare greutate existenţială, moartea este un motiv care apare frecvent. Părintele Dumitru Ichim scrie: „Moartea e o insulă în oceanul vieţii” (Noapte cu fluturi de aur). Din taina solitudinii şi trăirii sale în rugăciune răzbat versurile: „Ce-adânc mi-e singuritul!/ Sfioasă, uite-o stea!/ Să nu întrebi. E frica./ A morţii, sau a mea?” (Nostalgiile apei). El a compus poemul de oarecare şagă Good Bye, poem plin de conştiinţa trudei sale de o viaţă dar şi de tâlcul amar al suferinţei şi contopirii cu natura, strecurat în ultimele versuri: „De vânzare mi-e moartea,/ cugetam cu mintea nătângă/ de cămătar.// Când voi pleca/ spre locul știut doar de tei,/ toți frații mei de condei,/ (oh, parcă-i și văd/ cum în hohote,)/ în urma mea or să plângă,/ dar de invidie, din fierea bătrână,/ și nu a durere dând semn,/ că săcătura săcăturilor/ intră-n literatura română/ prin cea mai distinsă  medalie/ a munților și a pădurilor:/ crucea înaltă de lemn!” Mult mai corectă şi mai apropiată de sufletul Părintelui Ichim este însă o altă sonoritate a gândului morţii, de plecare la Domnul, gând care are ceva din fiorul transcendental al baciului mioritic: „Cetină, să nu mă spui/ Apelor când voi pleca,// Tăinuieşte-mă-n apus/ Din descântec în descânt./ Voi porni pe sub cuvânt/ Către Cel care m-a spus” (Cărare usianică).

Versurile sale, precum şi farmecul, tinereţea şi luminozitatea unicei sale personalităţi, dăruirea pentru cauza neamului românesc, vor rămâne în inimile noastre cât vom trăi. Dumnezeu să-l odihnească în „locuri de verdeaţă”, aşa cum el a iubit natura şi întreaga creaţie, în locuri unde nu este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Dumnezeu să-l odihnească.

Foto. Horia Ion Groza