Curentul International

Curentul International Magazine

Copiii Anei Blandiana și filtrele celebrității

24 min read

Copiii Anei Blandiana și filtrele celebrității

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Până în 1964, când a apărut placheta Persoana întâi plural, cu care Ana Blandiana a debutat la Editura pentru literatură, noi fuseserăm în doi ani universitari colege de grupă la Facultatea de Filologie din Cluj şi exemplarul pe care l- am primit cu autograf m-a emoționat. Era prima carte cu dedicaţie scrisă de poetă fără grabă, conținând o confesiune cu tot ce simțea Doina Rusan (este numele ei de soție a lui Romulus Rusan) pentru mine, chiar cu o invitație explicită la prietenie: „Pentru Anca Bițu, colega pe care aș fi dorit-o mereu de grupă și eventual și mai apropiată, această carte pe care transcriu cea mai caldă prietenie și urările mele de noroc, fericire și tot ce și-ar mai putea dori, Blandiana (Doina) aprilie 64.” Privesc pe supracopertă, unde comentariul lui Nicolae Manolescu la „Autobiografia lirică” pe care o conține noua apariție editorială, sfârșește în nota timpului: „ Poeziile Anei Blandiana exprimă demnitatea, mândria unei generații care se simte protejată de socialism.” Se indica astfel cheia în care trebuia făcută lectura versurilor, întrucât, fără o adeziune la noua societate, debutul poetei ar fi fost imposibil. Doar așa Ana a ieșit din cei cinci ani ai interdicției de publicare. Desigur că pentru ea posibilitatea de a publica era vitală, așa cum aveam să aflu din eseul Poezia ca tăcere, în care poeta mărturisește cum a debutat la ea îngemănarea destinului cu slova. Primul contact vizual al viitoarei poete cu versul pus sub tipar s-a produs la 5-6 ani. Atunci i s-a spus că „Aşa este poezia”, adică scurtă, alcătuită din cuvinte puţine. Compunerea în versuri din clasa a 2-a i-a dezvăluit straniul raport dintre poezie şi cuvinte, versurile dobândind în convingerea ei menirea de a restabili tăcerea într-o lume invadată de vorbe. Se anunţa de pe atunci o conştiinţă vibrantă, gata să proiecteze în spirit însuşi Universul. Tocmai de aceea, poezia avea să fie o luptă permanentă cu tăcerea, pentru descoperirea sevelor de înţeles ale aceleia.

Îmi amintesc că de câteva ori am ieșit din Facultate să facem împreună cumpărături speciale de sărbători, alegând cadouri pentru cei dragi. Nu era deloc ușor, pentru că bani aveam puțini. Alteori simțeam nevoia să ne relaxăm după cursuri grele, pentru că în orar figurau zile când aveam 4 cursuri a două ceasuri fiecare. Parcul studențesc „Babeș-Bolyai” ne aștepta primitor, ca și aleea urcătoare spre Cetățuie, de unde admiram panorama orașului. Când am reușit să cooptăm și pe mai vârstnicul coleg, ales ca șef de grupă, am chiulit cu toții și catalogul nu s-a strigat în sala de curs, ci acolo sus, pe Cetățuie, absenți fiind notați cei care nu au chiulit împreună cu noi. Pozele pe care cineva ni le-a făcut atunci dovedesc că la strigarea catalogului grupei noastre pe Cetățuie era aproape tot efectivul. Și câtă veselie, și glume, ce respiro! Desigur că asemenea ieșiri din front nu erau multe, pentru că la vremea aceea nu exista copiator, așa că singurul mod de a-ți procura cursul pierdut era să stai la ceasuri de noapte și să ți le copiezi în sala cea umedă a băi căminului studențesc, singura încăpere ce rămânea luminată după ora 23.00, dacă rețin exact. Nici intrarea în cămin nu se mai accepta după acea oră, fără să fii notată de către portar și apoi raportată nu doar facultății, ci și familiei tale, lucru deloc plăcut.

Pe Ana o admiram ca cea mai frumoasă filoloagă din anul nostru, pentru că avea un trup fără cusur. Fizionomic o întrecea Rodica Marian, o orădeancă numai bună de confundat cu actrița Elizabeth Taylor. Pentru că soții Rusan locuiau aproape de căminul fetelor de pe str. Moților, adesea admiram frumoasa pereche de îndrăgostiți, care se plimbau ținându-se de mână. Romi, absolvent de inginerie și scriitor, era un bărbat înalt și zvelt, cu ochi albaștri, care făcea pereche minunată cu soția lui. La început, nu cunoșteam nimic despre familia lor și nici măcar preocupările lor literare, mai ales pentru că Ana nu avea dreptul să publice. La o revedere colegială târzie de la facultate, abia atunci, Ana a rupt tăcerea și ne-a povestit că la admiterea din 1961, ea s-a prezentat crezând că, dacă i s-a acceptat dosarul, ea are, în sfârșit, șansa de înscriere la facultate. Își alesese specialitatea Limba și Literatura Română. A intrat în sala de examen, s-au dat subiectele și a început să scrie. Deodată, o secretară a intrat și i-a strigat numele, cerându-i să o urmeze. Ea a replicat că dă examen și nu poate părăsi sala. Secretara i-a spus că este scoasă din concurs. Motivul? Tatăl ei fiind preot ortodox, era pe atunci deținut politic. Folclorul spunea că ea și-a schimbat nu doar numele, ci și ocupația, dovedind că se angajase pe un șantier, ca să conteze ca muncitoare. În sfârșit, atmosfera s-a mai destins și în toamna anului 1962 a fost acceptată la examenul de admitere și a reușit între primii. Eu susțin că a fost chiar prima. Anul nostru avea 162 de studenți admiși, după o concurență de temut la admitere. Ana se afla între primii 4 cu aceeași medie, 9.20, eu apărând între următorii șapte cu media 9.00, iar la absolvirea din 1967, după Dana Doina Luca cu media 9, 95, Ana era a patra cu media 9.70, conform actului oficial întocmit de Emilia Ștefania Felecan și semnat de decanul I. Rareș Moldovan. Cert este că nici Ana și nici eu nu ne număram printre cei preocupați să-și mărească notele de examen, demonstrând o ambiție de care am rămas străine. Notele le-am primit totdeauna ca un simplu semn al nivelului la care am ajuns în studiu și, fără îndoială, nu toate disciplinele ne pasionau cu adevărat. Cu atât mai demnă de menționat era poziția Anei în fruntea întregului an de 162 candidați admiși, la o admitere care îi fusese refuzată doi ani la rând. Mai important ,chiar decât studiul, la Ana era altceva, creația poetică. De la primul volum, a frapat vocea lirică inconfundabilă a Anei Blandiana, alta decât a Florenței Albu, a Constanței Buzea sau a Ilenei Mălăncioiu, diferită de cea a lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Am citit de zeci de ori și am memorat Descântec de ploaie, poezia în care bucuria senzorială de a simţi lumea îi smulgea mărturisirea frustă, botticeliană: „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi și ploile calme,/ Ploile feciorelnice și ploile dezlănțuite femei,/ Ploile proaspete și plictisitoarele ploi fără sfârșit,/Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, /Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi /Să ameţească privindu-mă astfel, bărbaţii”. Versurile acestea au făcut epocă, devenind un model de sensibilitate feminină al generaţiei noastre şi nu numai a ei. Imaginația aceasta era a unei poete adevărate. Dacă nimic din volumul deja menționat nu s-ar fi păstrat, decât poezia Descântec de ploaie, fără îndoială că numele autoarei ar fi rămas în literatura română.

Prea ocupată cu scrisul, Ana nu-și pierdea timpul cu prietenii de gratuită bavardare. Nici nu cred că ea simțea nevoia să aibă prietene intime, din moment ce găsise în soțul ei sufletul-pereche, iar eu i-am fost o colegă bună și temeinică. Așa îmi explic faptul că mi-a încredințat o neliniște a ei.“Eu nu am copii, dar, ce crezi, un volum de carte poate face cât un copil?”, m-a întrebat ea cândva. I-am răspuns că o carte este un copil, dar unul cu totul special, față de cel biologic. Sunt convinsă că nici ea nu bănuia atunci cât de multe volume va realiza într-o viață de scriitor rodnic, încât ar putea popula astăzi-permiteți-mi un joc al fanteziei- câteva clase cu „copiii” ei, care sunt, într-adevăr, cărțile, cărți scrise cu talent, cărți valoroase, ce i-au deschis drumul spre eternitate.

Aveam în anul nostru și filologi hâtri, mereu puși pe glume, fălindu-se că trec examenele, deși nu au citit romanele recomandate, ci s-au descurcat, uzând de opiniile prefațatorilor. Unul dintre cei neproductivi literar și căruia din decență nu-i dezvălui aici numele, mergea la Librăria Universității din centrul orașului Cluj și cerea volumul II de poezii ale poetului… și rostea numele său. Librăreasa căuta cât căuta și venea dezolată, spunând că nu mai are niciun exemplar. El simula nemulțumirea și librăreasa relua căutarea, desigur, fără succes. Se scuza că nu-l poate servi, căci „Nu mai avem niciun exemplar. Ne pare rău.” Venea el la Facultate și repeta scena cu librăreasa care căuta cartea lui de poezii, deși el nu scrisese niciun vers, iar noi râdeam de asemenea glumă.

Majoritatea studenților filologi se pregăteau să devină profesori și puțini aveau preocupări beletristice. Meteoric, a trecut prin anul nostru poetul Ioan Alexandru, care, neavând deprinderea de a audia cursurile, după insuccesul general la examenele primului an, s-a mutat la Filologie în București. În cenaclurile din oraș citeau din versurile lor colegii Gheorghe Pituț și Matei Gavril. Dar nimeni dintre ei nu se compara, ca talent, cu Blandiana, nici în studenție, nici mai apoi. Acum pot afirma că, de atunci, a trecut nu doar „o viaţă de om” ci, mai mult decât atâta, s-a desfăşurat o existenţă de creator autentic. Era firesc ca noi, colegii ei de facultate, să urmărim mai îndeaproape, decât în cazul oricăror alţi scriitori contemporani, o asemenea viaţă de excepție care nu trece, ci se aşază, pregătind o dăinuire, mai ales că Doina Rusan ne-a uimit totdeauna cu căldura şi modestia ei dezarmantă. La niciuna dintre revederile noastre, care în ultimul deceniu au devenit anuale, ea nu s-a manifestat ca vedetă, ci ca una dintre colege, alături de celelalte.

Foto.Ana Blandiana face mărturisiri impresionante foștilor colegi de facultate

 

Sigur că în programul revederii, organizatorii au prevăzut și lansarea, la o librărie din oraș, a unei cărți recente a Anei, sau o conferință la o instituție culturală din Cluj. Prezența colegilor era totdeauna benevolă. Ne-a fost destul de ușor de explicat de ce lipseau mereu aceiași colegi, unii chiar clujeni.

În cazul Anei Blandiana, viaţa de până acum a fost o evoluţie sinuoasă pe alocuri, dar una construită solid, cu sens ascensional.

Foto. Banchetul de la Casa Universitarilor din Cluj-Napoca a revederii noastre colegiale. Din stânga spre dreapta. Sus: Miorița Câmpean, Ion Popescu, Rodica Marian și Anca Sîrghie. Jos: Prof. univ. Ion Pop, Ana Blandiana, prof. univ. Ștefan Bitan.

 

După cum ne-a mărturisit la o revedere colegială, ea era mulțumită de toate cele realizate, dar are o neîmplinire, pe aceea de a nu fi fost și profesoară. Nimic nu a întristat-o în viață, așa cum o doare invidia unora. Am considerat că avea dreptate și mi-am amintit de acea mărturisire, când întregul nostru an a fost invitat la o revedere pe care deciseserăm să o petrecem la Alba Iulia, unde, exact în acea dimineață, Ana primea la Universitate titlul de Doctor Honoris Causa. Ne-am simțit admirabil, participând cu emoție la solemna ceremonie. Ne-a plăcut discursul pe care l-a rostit, neconvențional, sincer, curajos, ca mesaj. Am trăit alături de ea o emoție cu totul specială. Da, dar s-au prezentat din întregul an numai 12 colegi, unii dintre cei absenți dovedind o invidie feroce față de succesele ei. Fără îndoială, că niciunul dintre absolvenții anului nostru nu i-a egalat performanța de scriitor. Ana Blandiana este steaua promoției noastre și, desigur, nu doar a acesteia.

Este adevărat că scriitoarea a beneficiat de o bursă de studiu la Iowa University, S.U.A., în 1973-1974, după care Romulus Rusan ne-a uimit la vremea aceea cu impresiile lui memorialistice din America ogarului cenuşiu, un best seller al literaturii noastre contemporane, care din 1977 a trecut prin mai multe ediții. Ştiam că apoi poeta a fost invitată la Heidelberg Universität şi a plecat la Berlin, cu un D.A.A.D. O altă invitaţie a primit-o din Franţa şi apoi a descins în Israel. În Spania și în țările Americii de Sud este cunoscută, ca și în Canada, unde tocmai este din nou așteptată în toamna lui 2022, și SUA, unde vizita California în 2015. Realitatea este că pretutindeni Ana Blandiana este primită cu mare interes, ca un scriitor internațional, cum este ea în prezent. Desigur că sunt şi acestea nişte forme implicite ale recunoaşterii valorii sale literare pe cele mai multe meridiane de pe mapamond.

Dar, mai important decât orice pentru Ana Blandiana a fost scrisul. În anii studenţiei noastre, ea sacrifica uneori cursurile de la facultate, iar în preajma examenelor din sesiune eu mă număram între colegii care îi ofereau caietele de notiţe. Când eram în aceeași grupă, gestul acesta, atât de firesc, nu era fără primejdie. De ce? Pentru că zilele dinaintea unui examen erau numărate și, dacă te lipseai de sursa studiului, fie și doar două zile, recuperarea era dificilă. Dar atunci când Ana venea la seminarii, dezbaterea primea o altă tensiune, mai înaltă. Noi toţi recunoşteam în punctul ei de vedere o experienţă artistică, o lectură şi o maturitate ideatică, de care noi, ceilalţi, nu dispuneam la acea dată. Aşa a scris Ana Blandiana versurile din volumele Câlcâiul vulnerabil, 1966, A treia taină, 1969, după care au urmat 50 de poeme, 1970, Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972, Poeme, 1974, Somnul din somn, 1977, în care poeta inflexibilă de până atunci face loc căutării calme a firului nopţii, ce „dă colţ şi creşte pur”, într-o lume a maculării, în care ea îşi acceptă cu demnitate destinul.

După absolvire, familia Rusan s-a stabilit la București, unde cei doi scriitori găseau condiții optime de afirmare. Ana a fost invitată în Franța, unde în primăvara anului 1968 a susținut un recital de poezie, alături de alți poeți de pe Mapamond, la deschiderea stagiunii Teatrului Națiunilor (Le Théâtre des Nations), creație a marelui Jean-Louis Barrault și a soției sale, actrița Madeleine Renaud.

Îi vizitam adesea la București, de la vremea când locuiau într-un bloc din centrul capitalei, până la mutarea lor în vila pe care au ocupat-o tot restul vieții pe str. Transilvaniei, adică foarte aproape de Ministerul Învățământului unde am funcționat invitată de Mihai Șora imediat după Revoluția din Decembrie. După înființarea Academiei Civice, din 1995, îi vizitam și la sediul lor din Piața Amzei.

Foto. În biroul soților Doina și Romulus Rusan la Academia Civică.

 

De la bun început, după repartizarea în învățământ, eu eram mulțumită să predau literatura română și literatura universală tocmai la liceul pe care eu îl urmasem, actualul Colegiu Național „Gh. Lazăr” din Sibiu. Am experimentat la teza unei clase de liceeni o poezie de-a Anei pentru analiză la prima vedere, dar noutatea stilului Blandianei i-a descumpănit pe cei mai mulți, pentru că elevii nu aveau cultura necesară pentru o asemenea abordare. Am înființat atunci în liceu un cenaclu literar consacrat literaturii contemporane. Întâlnindu-ne întâmplător într-o gară, i-am povestit Anei despre noul cenaclu, iar ea m-a prezentat părinților ei, în compania căror se afla. Soții Otilia și Gheorghe Coman erau oameni de o deosebită distincție. Părinții ei apar în unele versuri și am comentat acest fapt. După moartea tatălui ei, Ana i-a închinat versuri încărcate de dramatism, ca în poezia Requiem, încheiată astfel: „Fiti cuminți, îngeri mici, lăsați-l să doarmă./ Fiți buni, îngeri mari, lăsați-l să creadă./ Nu-i spuneți nimic, nu-l tulburați/ Pe naivul meu tată,/ Pe tragicul Gheorghe.”

Din 1971, când i se publică versuri în limba polonă, apoi în maghiară, germană, italiană și rusă, franceză și olandeză, ieșirea operei sale pe meridianele lumii devine tot mai evidentă. Se adaugă mereu noi limbi în care creațiile ei își iau zborul spre alte zări.

În Întâmplări din grădina mea, 1980, aduce fascinaţia universului familial, mărunt, într-o vreme când cenzura timpului căuta şi descoperea până şi în versurile pentru copii despre motanul Arpagic, cel aplaudat, o alegorie anticomunistă, ce avea să-i atragă necazuri de sorginte politică. Au urmat cu o consecvenţă, ce dovedea că filonul inspiraţiei sale era inepuizabil, Ochiul de greier, 1981, Ora de nisip, 1984 şi Stea de pradă, 1986, volume ce dezvăluiau frământările aceleiaşi conştiinţe neconcesive, ferite de orice convenţie. Aşa am văzut pe rafturi de librării apărând Alte întâmplări din grădina mea, 1987, Întâmplări de pe strada mea, 1988, Poezii, 1988, Arhitectura valurilor, 1990, 100 de poeme, 1991.

În noul anotimp postdecembrist, poeta simțea nevoia implicării directe în viața cetății, drept care după ce a reînființat PEN Clubul român, căruia îi devine președinte, ea se află în colectivul care a inițiat Alianța Civică. Pe aceasta o va conduce timp de un deceniu. Are puterea să abandoneze asemenea proiecte, simțind că merită să-și redirecționeze energia spre a fonda Academia Civică. Devenind președinta acestei structuri, sub egida Consiliului Europei, Ana creează, împreună cu soțul ei, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Un altfel de „copil”, și acesta, născut dintr-o responsabilitate spirituală înaltă și bine înțeleasă ca recuperare a unui trecut ce merită păstrat viu în memoria tinerelor generații și a românilor de pretutindeni.

Cu un asemenea palmares artistic și civic, era firesc să o regăsim membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). În vara anului 2007, când Sibiul era capitală culturală europeană, Ana m-a rugat să o ajut să desfășoare aici o activitate a Academiei Europene de Poezie, unde ea era cea mai tânără membră, iubită și chiar răsfățată de colegii ei. În program figurau întâlniri solemne ale oaspeților europeni cu actori și poeți români de valoare națională, cum a fost recitalul bilingv de la Sala Thalia, unde a gardat-o Ion Caramitru.

Foto. Instantaneu din Academia de poezie europeană la Sibiu, 9-12 iunie 2007, la Sala Thalia, Ion Radu Văcărescu, Ion Pop, Ana Blandiana, Ion Caramitru, Anca Sîrghie și Micaela Ghițescu.

Foto. În 2007, la Sibiu: de la stânga: Ana Blandiana, Anca Sîrghie și Micaela Ghițescu.

 

Poeții sibieni au întâmpinat pe cei 30 de mari poeți ai bătrânului continent la Gura Râului într-o grădină. Emoționant a fost și dialogul musafirilor cu elevi ai Colegiului Național „Gh. Lazăr”, aflați la început de drum în arta scrisului. Deși avea în echipa cu care plecase de la București o contabilă care să chivernisească milionul de lei ce le fusese pus la dispoziție pentru un acel eveniment, Ana mi-a dovedit un spirit managerial uimitor, de care nu o credeam capabilă. Lucru rar, chiar incredibil, la o mare poetă ca ea.

Creația ei sporește într-un ritm susținut cu volumele În dimineaţa de după moarte, 1996, La cules de îngeri, 1997, 2003, 2004, Cartea albă a lui Arpagic, 1998, Balanţa cu un singur taler, 1998 şi Soarele de apoi, 2000. Dar poeziei i se adăugă proza și eseurile, ca un scriitor complet cum s-a afirmat, iar volumul memorialistic, construit pe canavaua ideii de libertate, Soră lume, devine cartea anului 2020.

În 2006 am primit un exemplar cu autograf din „poemele noi” intitulate Refluxul sensurilor, carte apărută la Editura Humanitas în 2004. Citesc cu emoție dedicația pe care mi-a scris-o: „Ancăi, cu prietenie și cu nostalgie, sub semnul colegiarității ( de facultate, dar și de literatură ) poeziile mele de azi și toate sentimentele care ne leagă de demult, din toată inima, Ana Blandiana, febr. 2006”. Elegantă este maniere structurării volumului, cu titlul pe o pagină şi textul pe cealaltă, volum în care dovedea o inteligenţă artistică vie, pentru care imaginaţia se dovedeşte şi în prezent inepuizabilă. Este o nouă etapă a căutărilor poetei, mai profundă meditativ, dar în care se menţine intactă bucuria jubilantă de a se minuna în faţa vieţii şi morţii, cele două laturi ale existenţei, întrunite în Pietá.

În mod firesc, pe traiectul unei creaţii de asemenea anvergură, tradusă pe diverse meridiane ale lumii, nu au întârziat nici recunoaşterile europene și mondiale. Făcând o selecție aleatorie, Ana a dobândit Premiul internaţional „Gottfried von Herder”, Viena 1982 şi altele din 2002 şi 2005. Scriitoarea este în mod frecvent invitată în diferite ţări la reuniuni cu cititorii. În toamna anului 2005, între 14 şi 26 noiembrie, Ana Blandiana s-a numărat printre cei 12 scriitori români care au fost invitaţi în Franţa, în cadrul acţiunii Les belles étrangères, acţiune în care anual sunt prezentaţi câte 12 autori dintr-o ţară străină. Ritmul întâlnirilor cu cititorii francezi a devenit din zi în zi mai intens, greu de suportat, dar efectul general a fost desigur benefic. Studentele mele, care au întâmpinat-o la Bordeaux, mi-au împărtășit impresii excelente.

Este la fel de adevărat că în anii socialismului nu au lipsit nici perioadele de interdicţie, ca în anii 1959-1964, 1985 și 1988-1989, perioade de punere la index a creaţiei sale. Volumele propuse pentru publicare erau epurate cu stricteţe, ca la toți poeții. Uneori, în cerc restrâns, în anii socialismului, Ana ne citea poeziile eliminate de cenzurile unor edituri şi ne-am dat seama că mesajul unor versuri era atât de caustic la adresa regimului, încât mai în glumă, mai în serios, un coleg i-a mărturisit că nu numai pe ea, ca autor, dar și pe noi, ca ascultători, ne-ar fi putut aresta securitatea. La un moment dat, apariţia unui nou volum întârzia neiertat de mult timp, poetei refuzându-i-se publicarea câtorva zeci de poezii, scoase de cenzură. Trăind din scris, uneori creatoarea nu avea de ales, trebuia să accepte asemenea mutilări desfigurante. Mai târziu poeta a publicat în volum toate versurile interzise.

Anotimpul postdecembrist avea să asigure deja celebrei scriitoare noi deschideri spre universalitate. Într-un interviu pe care a avut bunăvoința să mi-l dea în iunie 2019, scriitoarea însăși detalia un tronson al periplului ei literar în America:” …trebuie să adaug că în Canada am fost întâia oară la prima reuniune de după revoluție a Academiei Româno-Americane, iar a doua oară la ceremonia de decernare a prestigiosului „Griffin Prize for excellence in Poetry”; de asemenea trebuie să spun că în America Latină am fost prima oară în 1996 la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Guadalajara (International PEN) unde eram propusă de Pen Clubul englez și de Pen Clubul francez ca președinte al organizației. Am revenit apoi în 2017 tot în Guadalajara la marele târg de carte cu cele 8 cărți care îmi apăruseră în Spania și care se difuzau evident și în țările de limbă spaniolă ale Americii Centrale. Tot la un târg de carte – Celebrul FILBO – am fost în 1918 la Bogota în Columbia.” Este o certitudine celebritatea Anei Blandiana, nu numai între fruntariile României, ci și mult dincolo de granițele ei. În 8 mai 2019 am fost invitată la Centrul cultural „Lucian Blaga” de la Lancrăm, unde Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul pentru Opera Omnia. Surpriza pentru sărbătorită a fost că aduceam cu mine pe scriitoarea din Argentina Alina Diaconu, o veche cunoștință a ei.

Foto. Alina Diaconu, Ana Blandiana și Anca Sîrghie la Casa memorială „Lucian Blaga” de la Lancrăm, 9 mai 2019.

Implicit, în asemenea condiții, scriitoarea a avut prilejul să se apropie de conaționalii ei din diaspora. Impresiile cu care s-a întors din nenumăratele ei contacte cu intelectualii români stabiliți peste hotare avea să le sintetizeze în interviul deja menționat: „Aproape jumătate de secol de comunism a făcut ca o parte dintre scriitorii filozofii, istoricii, lingviștii români din exil să înceapă să scrie în limbile țărilor lor de adopție. Pe cei plecați după război nu e nevoie să îi citez, sunt foarte cunoscuți, iar suferința care trebuie să fi însoțit această dramatică resetare a fost compensată de integrarea lor, în felul acesta, în cultura universală. Astfel, cum spune proverbul, „tot răul a fost spre bine”. Și chiar dacă strictu sensu ei nu aparțin istoriei literare românești, ei trebuie recuperați de spiritualitatea românească. Acest lucru s-a și întâmplat în cazurile lui Eliade (ca istoric al religiilor, pentru că literatură a continuat să scrie doar în română), Cioran, Ionescu, dar mai puțin în alte cazuri, ca Eugen Coșeriu sau Matyla Ghika. Există scriitori numeroși care au continuat să scrie în românește și, chiar dacă după ’89 au fost publicați în țară, din punct de vedere al criticii nu au fost așezați în canonul de acasă. Trăiesc, de asemenea, la această oră în Germania, Elveția, Spania, Suedia, scriitori de origine română din generațiile mai noi care scriu în limbile de circulație ale noilor lor țări și au succes, dar care sunt practic necunoscuți în România. Astfel sunt Cătălin Dorian Florescu, Claudiu Florian, Andrei Mihăilescu care scriu în germană, Marius Daniel Popescu, care scrie în franceză, Alina Diaconu care scrie în spaniolă, ceea ce mi se pare nedrept. În general însă noțiunea de diaspora este prea nouă, se întinde pe o perioadă prea redusă de timp pentru ca să se poată face analize și trage concluzii despre valorile pe care ar putea să le producă.”

Am avut răgazul şi şansa să constat, mai ales în deceniile din urmă, că în străinătate Ana Blandiana este cel mai citit scriitor român în viaţă. Tradusă în limbile culturilor învecinate, creaţia ei a pătruns în cercuri tot mai largi, respectiv în cea italiană, franceză, engleză, olandeză, suedeză, norvegiană, albaneză, chineză etc.

Procesul acesta de asimilare nu s-ar fi desăvârșit, fără aportul prezenței fizice a autorului în „casa” cititorilor, gest de natură să augmenteze și să tonifice dialogul lectorilor cu opera intrată în arealul lor. Călătorind neobosită ea însăși, spre a citi pretutindeni din propria operă, Ana mi-a mărturisit impresia dobândită, una în măsură să-i susțină încrederea în rostul poeziei pentru generația prezentă și pentru societatea viitorului:” Am participat în Italia, Spania, Portugalia, la festivaluri de-a dreptul somptuoase, exuberante, în care poezia ținea locul misterelor antice, în timp ce în țările mai nordice, Olanda, Germania, Norvegia, lucrurile se petrec mai sobru, iar celebrarea poeziei ia forma luminii interioare. Există festivaluri organizate de țări mici unde celebrarea poeziei devine un brand de țară, cum se întâmplă în Macedonia cu Festivalul Cununii de Aur de la Strunga, sau în Slovenia cu Marele Festival și Premiu de la Vilenica. ( Și într-un caz și în altul mi s-a decernat Marele Premiu al Festivalului și am trăit pe cont propriu realitatea perceperii poeziei ca o valoare magică și aproape supranaturală, poeții fiind tratați ca niște emisari ai unor mesaje venite din alte lumi.) Ultima descoperire pentru mine au fost mulțimile îndrăgostite de poezie de la târgurile de carte din Columbia și Mexic, unde am avut realmente sentimentul că utopia Academiei Mondiale de Poezie potrivit căreia „poezia va salva lumea” este posibilă.” Firesc ar fi să aflu că apare o carte similară cu Marin Soresc, călător pe patru continente, pentru că invitațiile, la care nu putea răspunde Ana în perioada socialismului, au venit în valuri mai târziu.

După ce, între operele ei în proză, ne obişnuise cu nuvelele fantastice din Cele patru anotimpuri, Proiecte din trecut, Imitaţie de coşmar,( reluat în ediţiile succesive din 1992, 1998, 2002), după cărţi de eseuri și interviuri, a apărut în 1992 romanul Sertarul cu aplauze, aparținând realei literaturi de sertar. Autoarea însăși ne explică detaliat că a scris acest text în casa ei de la Comana în ultimii 7 ani dinaintea Revoluției din decembrie, dar nu exista nicio șansă de a-l publica în timpul comunismului, întrucât tema tratată viza fuga ca formă a lașității și ca ars moriendi, în accepția sinuciderii, văzută ca șansă a eliberării.

La Târgul de carte Gaudeamus de la Sibiu, într-un rând, am prezentat Un arhanghel murdar de funingine, volum tradus în Ediţia Plejadi la Struga în 2004, care este și anul lansării sale. Cartea este pusă în circulaţie ca CD-carte, scoasă de Societatea Română de Radiodifuziune, în seria Colecţionarul de voci, cu poeme rostite la Radio în perioada 1970-2004. Citindu-l şi ascultându-l în acelaşi timp, vom putea realiza, cu ajutorul Notelor din final, (unde sunt precizate emisiunile radio şi redactorii care au realizat înregistrarea lecturii poetei), cum s-a produs seismica circulaţiei versurilor sale pe calea undelor. Există aici o selecţie de autor din diverse cicluri, dar care a dobândit o unitate ce îi asigură autonomia identitară, aşezată sub un titlu de poezie, metaforizând raportul dintre sacru şi maculările profane. Să aduci în preajma ta vocea, inconfundabila, penetranta voce a Anei Blandiana, este o şansă care nu trebuie pierdută de cei care se vor recuperaţi din coşmarul ecranelor ce propulsează cu insistenţă, mai mult decât orice, reclame inerţioase. O creatoare pe ale cărei versuri s-au compus lucrări corale, ca cele 3 coruri cu orchestră de cameră din 1977 sau liedurile lui Sigismund Toduţă din 1987 împlineşte condiţia clasicităţii. Ce este poetul, dacă nu un purtător de nimb pe care îl revarsă un har dumnezeiesc şi asupra semenilor lui, în ceasuri de taină, de tristeţe, de bucurie, de căutare a sinelui?

Ca o concluzie, merită înțeles adevărul că scriitoarea româncă a trecut cu bine prin toate filtrele celebrității, pornind de la travaliul consecvent în patria foii A 4, indiferent de regim politic, dar mereu gata să înfrunte restriștile provocate de curajoasa devoalare a tarelor oricăruia dintre ele. Un alt pas necesar a fost izbânda obținută prin penetrarea într-o vastă arie a publicului din țară pentru că cititorii admiră nota specifică și îi așteaptă cu încredere opinia. Filtrul decisiv l-a constituit traducerea unei bune părți a operei sale în diferite limbi străine, condiție a unui proces de internaționalizare. Aceasta este ținta oricărui scriitor, care aspiră la celebritate. Dar internaționalizarea este un proces complex, la rândul său.

Călătorind în America de Nord în mod frecvent în ultimii 20 de ani, sunt invitată să țin conferințe pe teme literare nu numai la I.C.R. și la Consulatul General al României de la New York, ci și în societăți, în cenacluri literare sau la săli sociale ale unor biserici. În turneul meu literar din ianuarie-februarie 2019, o temă pivot a conferințelor mele a fost Poezia iubirii în opera Anei Blandiana, făcând o acoladă de la lirica începuturilor poetei până la noua ipostază a dragostei ce învinge moartea din volumul Variațiuni pe o temă dată. Surpriza mea la românii Statelor Unite ale Americii, atât din Colorado, cât și din Michigan, apoi din Ohio sau la cei din Windsor Ontario și Montreal, Canada –așadar din puncte geografice foarte diferite- a fost să constat că diasporenii noștri din Lumea Nouă cunosc nu numai versurile, ci și proza, ba chiar și biografia scriitoarei. A fost extraordinar să văd elevi români din Windsor recitând poeziile lor preferate din opera Anei Blandiana.

Foto. Secvențe din evenimentul literar de la „Graiul Românesc” din Windsor, Canada. Flori și veselie la final de reuniune.

 

Am observat că iubitorii de poezie o numesc „Blandiana noastră”, iar când am ascultat împreună cu ei vocea inconfundabilă ca melodicitate m a Anei în recitarea poeziilor proprii, imprimate la Radio Trinitas, am constatat că emoția produsă a fost maximă. Chiar dacă realizez că este dificil să răspundă tuturor invitațiilor ce i se fac Anei Blandiana să descindă acolo sau să dialogheze prin zoom, țin să-mi fac datoria de onoare de a o anunța că este așteptată în America, în micile Românii de acolo, ca să le aline conaționalilor noștri prin prezență și prin vers aleanul de a trăi atât de departe de patrie.

Foto. Anca Sîrghie

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.