Doamna Mareșal…

Doamna Mareșal…

Autor: dr. Magdalena Albu (Bucureşti)

Maria și Ion Antonescu – ctitori de așezăminte ortodoxe, în capitala României

Închisă la Lubianka (Moscova), apoi, în România, la Malmaison și Mislea ori deportată în condițiile greu de suportat ale Bărăganului, supusă anchetei detaliate de către temutul secretar general al Ministerului de Interne – Avram Bunaciu – și tratată de inimă de către profesorii universitari Nicolae Gh. Lupu, Theodor Burghele și Basil Teodorescu, Maria Antonescu sau Doamna Mareșal (1892-1964), precum i se mai spunea, hăituită, pur și simplu, după execuția lotului Antonescu, a fost o persoană extrem de implicată în actele de caritate atât de necesare la vreme de război, dar deloc acceptată, așa cum s-ar fi cuvenit, în cercurile protipendadei bucureștene, dominate de aere de falsă superioritate, sau în cele ale Familiei Regale a României de la acel moment. Ambele tabere ce-i opuneau rezistență, cu brutalitate și desconsiderare dovedite, nu demonstraseră, în timp, însă, nici cele mai vagi urme de moralitate și bune intenții societale, cu toate că anii celei de-a Doua Conflagrații Mondiale reprezentaseră un jug greu de dus pentru întregul popor român. Un motiv al acestei respingeri oficiale fățișe ar putea fi faptul că Doamna Mareșal, fiică de militar, nu poseda urme de sânge „albastru”, adică nobiliar, în vene, iar altul că s-ar fi căsătorit cu Ion Antonescu, cel de-al treilea soț al ei, nefinalizând, la termen, divorțul de cel de-al doilea, bijutierul evreu Fueller, fiind, astfel, târâtă, vreme de cîțiva ani, într-un dezgustător proces de… bigamie. Motivul principal, în opinia noastră, credem că a fost unul de natură complet diferită, cu referire directă la lupta ei activă și onestă din cadrul Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale (C.P.O.S.), cu sediul în strada Roma, Consiliu înființat în aprilie 1941 și a cărui președintă fusese numită.

Iluștrii istorici și dascăli Gheorghe Buzatu și Marcel-Dumitru Ciucă au strâns, în timp, o serie de date concludente din arhive, prin care au încercat să facă lumină în cazul traseului biografic al Mariei Antonescu, de la căsătoria sa cu colonelul Ion Antonescu și până la decesul ei din toamna anului 1964. Practic, Maria i-a supravietuit Mareșalului două decenii, în care a cunoscut adevărata Golgotă a propriei sale vieți, cu toate că nimic din ceea ce au încercat să dovedească, atât Regina Elena (sub al cărei patronaj de onoare se afla C.P.O.S.), Ministerul Sănătății, cât și Avram Bunaciu, a fi în neregulă, în privința faptelor președintei Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, nu a fost susținut de controlul amănunțit efectuat de medicul Mezinger (Mezincescu) asupra fondurilor instituției, buget care însuma, în anul 1944, aproximativ 2 miliarde de lei.

Nu ne propunem a analiza toate aceste lucruri aici, scopul materialului de față având o altă dimensiune, una de ordin pur spiritual, dar merită a aminti, în acest context, calitățile excepționale de lider înnăscut, dar și de manager integru și devotat cauzei Țării și poporului său, pe care Maria Antonescu le-a întrunit. Așadar, în anii grei ai războiului, Doamna Mareșal, prin intermediul Consiliului de Patronaj, a înființat Preventoriul TBC de la Predeal și trei sanatorii pentru recuperarea militarilor răniți în lupte (este vorba despre casele de sănătate din Vatra Dornei, Cernăuți și București), mii de cantine în București și în țară, unde lua zilnic masa un număr impresionant de copii, cantine și restaurante pentru studenți și funcționari, locuințe gratuite și ajutoare pecuniare acordate refugiaților din Transilvania, Basarabia și Bucovina, colonii de vară pentru copii, cămine universitare renovate, cămine pentru orfani, spitale în câteva localități din țară, în București (Spitalul 303, pe locul grajdurilor de la Cotroceni) și Sinaia, în imobilul Cazinoului, pentru mutilații de război (care erau trimiși, la Viena, în vederea protezării lor), cămine destinate copiilor cu mamele angajate în fabrici și multe altele. De fapt, în scrisoarea Mareșalului către Iuliu Maniu, datată 9 decembrie 1942, acesta explica pe larg activitatea laborioasă a Consiliului de Patronaj, condus de soția sa, Maria, din care prezentăm un scurt fragment: „pentru a constata tot ce s-a cheltuit şi ce s-a înfăptuit pentru căminele şi cantinele studenţilor, copiilor săraci, muncitorilor, vânzătorilor ambulanţi etc., pentru restaurantele în care oamenii săraci, intelectuali şi mici funcţionari, se pot hrăni cu 20,40,60 şi 120 lei de masă. Veţi vedea, în acelaşi timp, câte spitale au fost dotate, cum sunt întreţinute şi gestionate; câte ateliere s-au înfiinţat, pentru a da de lucru femeilor sărace şi soţiilor mobilizaţilor; câte orfelinate, câte ajutoare de bani, lemne şi îmbrăcăminte s-au dat invalizilor, orfanilor şi studenţilor; ce instituţii de proteze şi de reeducare pentru invalizi şi orbi s-au făcut şi cu cât a contribuit acelaşi consiliu cu bani proprii şi cu personalul său, pentru biserici şi şcoli; câte şcoli din cele începute de dvs. şi lăsate în paragină au fost terminate, câte s-au construit din nou în suburbane – care până acum erau total lipsite de localuri -, câte preventorii şi solarii s-au făcut; câţi copii, invalizi şi studenţi, care nu aveau nici cămaşă pe ei şi erau plini de păduchi şi de râie au fost îmbrăcaţi; câte dispensare, băi publice, băi la şcolile primare şi câte cabinete medicale s-au înfiinţat, unde se examinează şi tratează gratuit copiii, săracii, refugiaţii şi studenţii.”

Puțină lume cunoaște, însă, faptul că Doamna Mareșal Maria Antonescu și soțul ei au avut destinul legat de un segment temporal din istoria interbelică a Bisericii Ortodoxe Române, deținând înalta calitate de ctitori de așezăminte creștine în Capitala României, locașuri de închinăciune pentru poporul credincios, devenite referențiale, sub raport arhitectural, în ziua de azi. Astfel, în vremuri de mare cumpănă și restriște istorică, Maria și Ion Antonescu au fondat Bisericile „Sfânta Maria – Ghencea”, Dămăroaia, respectiv, „Sfinții Constantin și Elena” (Piața Eudoxiu Hurmuzachi – Piața Muncii), contribuind, de asemenea, și la construirea Bisericii Delea Nouă-Calist din București. Prezentăm, în cele ce urmează, o scurtă trecere în revistă a celor patru opere impresionante de patrimoniu bisericesc.

Foto. Maria Antonescu

În sud-vestul Capitalei, exact „pe locul unde în 1821 au poposit Tudor Vladimirescu și Pandurii Olteni, porniți să slobozească țara de robie”, așa cum stă scris în Hrisovul așezământului, fie că vii dinspre strada Moș Adam, fie dinspre Mărgeanului, se înalță frumoasa Biserică „Sfânta Maria Ghencea” sau „Nașterea Maicii Domnului”, creație a celebrului arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet, primul locaș din București cu două incinte sacre, la parter, respectiv, la subsol, având atât hramul Nașterii Sfintei Fecioare (8 septembrie), cât și pe cel al Sfântului Haralambie, prăznuit, în fiecare an, la10 februarie. Piatra de temelie a construcției a fost pusă, la data de 11 iunie 1942, de către Patriarhul de atunci al BOR, Nicodim Munteanu, așezământul fiind ridicat în numai doi ani de zile, pe terenul donat de familia Ivan și Velica Butică, și târnosit, un deceniu mai târziu, în 1955, de către Patriarhul Iustinian.

Foto. Biserica „Sfânta Maria – Ghencea”

Construcția Bisericii „Sfântul Nicolae” – Dămăroaia de pe strada Victor Daimaca, nr. 1, din cartierul muncitoresc cu același nume, situat în nord-vestul Bucureștilor, a fost finalizată în august 1946, anul execuției Mareșalului Antonescu, pe amplasamentul fostului Paraclis Sfântul Mucenic Miron, ridicat, în anii `30, prin strădania preotului de origine transilvană Vasile Moga. Parohul Constantin Predeleanu, care i-a succedat lui Moga, a primit din partea Mariei Antonescu o donație în valoare de 1.000.000 lei, pentru realizarea unei noi biserici, așa după cum reiese din documentele de arhivă ale așezământului. Locașul de cult s-a înălțat după planurile aceluiași arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet, fiu al Muscelului, student al lui Petre Antonescu, Duiliu Marcu, Grigore Cerchez și arhitect-șef al Patriarhiei Ortodoxe Române, începând cu anul 1928. Târnosirea Bisericii cu cele două hramuri – Sfântul Nicolae și Sfântul Mucenic Miron -, unul dintre puținele monumente reprezentative pentru stilul național românesc târziu, a avut loc abia în noiembrie 1963, moment unic în viața Parohiei Dămăroaia, săvârșit de către PS Antim Târgovișteanul.

Foto. Biserica Dămăroaia

La 28 iulie 1943, a fost pusă o nouă piatră de temelie a unei alte ctitorii a soților Maria și Ion Antonescu – este vorba despre monumentala Biserică „Sfinții Constantin și Elena” – Vergului, din zona Piața Eudoxiu Hurmuzachi – Piața Muncii (București). La eveniment, au fost prezenți Mareșalul și Maria Antonescu, Regina Elena și Arhimandritul Melchisedec. Din păcate, din cauza faptului că Securitatea comunistă a ars arhiva parohială, inclusiv baza fotografică aferentă, unica mărturie de la acest moment de referință a rămas Pisania de pe placa de marmură prinsă pe zidul exterior al așezământului, unde stau scrise următoarele: „Acest sfânt locaș, început la aceste vremuri de grea cumpănă, dar și de mare mândrie națională pentru țara noastră, se zidește ca mărturie nepieritoare a legământului sfânt pe care biserica noastră l-a avut dintotdeauna cu neamul și țara noastră. (din Hrisovul de Temelie, Mareșal al României ION ANTONESCU, 28 iunie 1943)”

Proiectul arhitectului Gheorghe Naumescu a durat, sub raport constructiv, între anii 1942-1949, aspectul său fiind unul aparte, de trei nave în cruce, iar, ca factor distinctiv, apare icoana Cuvioasei Parascheva, executată în mozaic, cu dimensiuni apreciabile. În Procesul Verbal din data de 4 mai 1942, se arată că „La numeroasele memorii către Conducătorul statului (…) în care ne arătam dorința nestrămutată de a avea o biserică pe teren propriu (…) domnul mareșal, prin rezoluția pusă pe memoriul nostru, a dispus ca situația să fie soluționată de Patriarh, Primarul general al Capitalei, primarul de sector și Consiliul parohial, în frunte cu parohul bisericii”, vrednicul de pomenire Părinte Constantin Sârbu, care și-a pierdut, la începutul lucrărilor locașului de cult, soția – o reluare, parcă, în buclă, a mitului Meșterului Manole…

La ordinul Mareșalului, în perioada aprilie-decembrie 1943, din bugetul Statului, sunt îndreptate sume considerabile pentru construcția locașului, iar arhitectul Spiridon Nicolau, angajat la Direcția Construcții Militare, este însărcinat cu alcătuirea planului lucrării. În total, contribuția Mareșalului Ion Antonescu, pe anul 1943, pentru așezământ a fost în jur de 14 milioane de lei. Un an mai târziu, el a aprobat noi ajutoare pentru execuție, ce se vor ridica la aproximativ 23 milioane de lei. Cu eforturi inimaginabile, după 1944, preotul Sârbu reușește să încheie proiectul, Biserica, în stil neo-românesc, fiind târnosită, la data de 17 aprilie 1949, de Florii, chiar dacă pereții erau doar tencuiți. Inaugurarea s-a făcut în prezența Mitropolitului Sofron Craioveanul, profesorul doctor Victor Gomoiu fiind reales, la 29 august 1949, președinte al Consiliului parohial.

Foto. Biserica “Sfinții Constantin și Elena”, de la Piața Muncii

Biserica Delea Nouă-Calist aparținând de Protoieria sectorului 3 al Bucureștilor este ctitoria arhiereului Calist Stratonichias, hirotonit de către Mitropolitul Nifon. Locașul, cu hramurile Buna Vestire și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost târnosit la data de 25 martie 1875. Construcție în plan triconc, la așezământul Delea Nouă, operațiunea de consolidare a început în anul 1944, fondurile fiind acordate de către Maria Antonescu, prin intermediul Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, iar lucrările s-au aflat sub coordonarea arhitectului Constantin Popescu. Biserica deține o Evanghelie din timpul Mitropolitului primat Nifon, precum și un frumos epitaf dăruit de soția Mareșalului Ion Antonescu.

Foto. Biserica Delea Nouă-Calist

Indiferent de paradigmele care definesc o epocă sau alta din punctul de vedere a sumei de interese de orice natură, cunoașterea Istoriei reale a creatorilor de Patrimoniu național bisericesc trebuie neapărat relevată, în cel mai mic detaliu al său, viitorimii. Iar, în acest caz, contribuția istoriografilor prezintă o dimensiune majoră, capabilă să așeze Adevărul faptelor deja desfășurate, în parametrii lui exacți. Cu deosebită responsabilitate, din unghi critic obiectiv, am realizat necesara analiză de față asupra rolului ctitoricesc al unei familii de conaționali creștini, care au ales să respecte Credința strămoșească a poporului român, construind locașuri de cult ortodox.

(30 ianuarie 2023, Sfinții Trei Ierarhi)