July 10, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

82 de ani de la masacrul românilor din Nordul Bucovinei

7 min read

82 de ani de la masacrul românilor din Nordul Bucovinei

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

 

Cu un dangăt plin de jale, clopotele bisericii de la Lunca au bătut pentru învierea martirilor masacrați pe malul Prutului

 

După tragedia de la Lunca, Prutul curge ca o nesfârșită vie durere, pretutindeni unde există suflet de român. N-am ajuns anul acesta până la malul Prutului, unde și-au sfârșit viața sute de români porniți în noaptea de 7 februarie să treacă râul despărțitor de frați. E pentru prima dată, după 2016, când nu s-a aprins o lumânare în acea vale a plângerii. Amintim că în 2016, românii din Mahala (localitate în preajma Cernăuţiului, n.n.), însuflețiți de primărița Elena Nandriș, au pus mână de la mână și au înalțat în locul Crucii de acolo o Troiță-monument, ce adună de atunci la început de februarie neamul cu memoria trează la slujbe de pomenire și momente de comemorare. Războiul, ducă-se-pe-pustii, a baricadat drumul spre Troiță, dar nu putea să treacă această zi fără o lacrimă, fără o rugăciune. Visele tinerilor români din Ostrița, de la Horecea și Boian, dar cei mai mulți din Mahala, vise ucise pe malul Prutului revin mai ales în aceste zile de februarie, aprinzând flacăra lumânărilor, dând glas unui bocet, unui dangăt de clopot și cântec de jale, așa cum ne-am rugat alături de părintele Marian Onișciuc și enoriașii săi din parohia Bisericii „Sf. Parscheva” a satului Lunca, slujba de pomenire și preamărire a eroilor fiind oficiată de soborul preoțesc în frunte cu protopopul Pavel Dumitru. Ca și anul trecut, a avut grijă de organizare viceprimarul comunității, doamna Emilia Matei, acum stăruind să acomodeze momentul de comemorare la restricțiile stării de război. La slujbă, alături de Consulul General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, de preoți și enoriași ai parohiei, s-au aflat și mulți mahaleni. Chiar dacă, cu puțin înainte, la cimitirul din Mahala au fost pomeniți creștinește, după obiceiul pământului străbun, fiii satului dezgropați din malul însângerat al Prutului și aduși în pământul de acasă, moștenitorii destinului lor au venit ca în fiecare februarie la acest loc, despre care se cântă la Mahala: „Luncă, Luncă, vale-adâncă, vin românii să te plângă”. Au venit cu colăcei, cu lumânări, cu prosoape albe…, Elena Nandriș fiind însoțită de profesoara Ana Gostiuc, bibliotecara Mariana Boiciuc, de fruntașii comunei Ion Mitriuc, Dumitru Zaidel, Dumitru Zagariciuc, preoteasa Maria Moroz, de tinere gospodine. Litania părintelui Pavel, protopopul de Herța, a fost susținută de parohul bisericii Marian Onișciuc, de slujitorii altarelor din satele comunității – preoții Apachiței (tatăl și fiul) din Mogoșești, părintele Marian din Horbova… Născut și trăitor la Horecea, nu putea să nu vină la o pioasă închinare părintele Dumitru, slujitor la Valea Cosminului. Tânărul preot nu uită că printre cei omorâți în Lunca Prutului au fost și tineri din Horecea.

Protopopul Pavel, evocând evenimentul tragic de acum 82 de ani, a vorbit și despre durerea familiei sale. Or, în fiecare casă de român se păstrează icoana unui nume drag martirizat în acele timpuri. Bunelul său a fost mânat de „eliberatorii” sovietici într-un lagăr al morții numai pentru că era român. Mamă-sa Maria a făcut numai patru clase, fiind silită la o vârstă fragedă, ca fiică de dușman, să muncească la tăiat pădure. I-a dat Dumnezeu viață lungă, supraviețuindu-și călăii, trăind în iertare și neuitare. Cu mila lui Dumnezeu și dăruirea oamenilor a fost readus la viață, refăcut din paragină, sfântul lăcaș de închinare, biserica fiind închisă din 1952 până la 1989. Referindu-se la zilele noastre, părintele Pavel a mulțumit României pentru ajutor, pentru o viață mai liniștită decât în alte regiuni ale Ucrainei, recunoștința îndreptându-se către doamna Consul General, Irina Loredana Stănculescu, atât de apropiată de durerile și problemele românilor de aici. Mulțumirile au răsunat și din partea șefei misiunii diplomatice române la Cernăuți, care ne mărturisește mai mult prin fapte decât prin cuvinte de susținerea statului român și atenția acordată comunității românești.

„Parcă nu ne ajung, și totuși mai avem lacrimi, când evocăm tragedia de la Lunca”, spune Elena Nandriș, răvășitor, ca în primul an când a vorbit la dezvelirea Troiței. Ne-am amintit după slujba de pomenire de drumul nostru de astă vară, în zi îndoliată a cireșarului, la Oroftiana Botoșanilor. Era 26 iunie, data când (26 iunie 1940) guvernul URSS i-a cerut României să-i înapoieze cu orice preț Basarabia și să-i cedeze partea de nord a Bucovinei. Frații din Oroftiana, de unde se vede ca pe palmă valea Prutului, (în zile senine – și Troița martirilor) au înălțat o Cruce-monument pentru românii omorâți la Lunca. După un drum lung, am rămas uimită de cât de aproape suntem, despărțiți doar de câteva movile și o vale. Doar câțiva pași le-au trebuit românilor în noaptea de 7 februarie pentru a ajunge sub dealul ocrotitor de la Oroftiana.

E drumul pe care se întoarce iarăși timpul înapoi și istoria coboară de pe cruce, chemându-ne spre acel mal surpat al Prutului, spre acel loc unde sălciile plângătoare, iarba, florile, tot ce freamătă și se înalță la cer crește din oasele lor. Evocând tragedia de la Lunca, nu vorbim numai despre moarte și despre trădare, ci mai mult despre curaj, despre dragoste de viață și de Țară. Ne apar, poate, ca niște anacronisme – „dragoste de Țară”, nu însă când ne referim la românii noștri masacrați în acea apocaliptică noapte, dar și pe tot parcursul primului an de ocupație sovietică malul Prutului a fost scăldat în sânge de român.

Ce i-au influențat mai mult – provocările trădătorilor sau sentimentele naționale? E o întrebare crucială, când îi evocăm pe martirii masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă. Numai cei care vor să le minimalizeze actul de patriotism și dragostea de Țară susțin că rolul principal l-au jucat provocatorii. Pe români i-a mânat spre frontieră simțirile naționale, teama de a nu rămâne supuși străinilor. Mărturie stă prima încercare de a trece în grup Prutul a 150 de oameni în noaptea de 25-28 ianuarie 1941, din care a reușit doar o singură persoană, iar 24 au fost împușcate pe loc. În pofida acestui eșec, peste 10 zile, are loc o nouă încercare, grupul fiind mult mai numeros, de aproape 400 de oameni, din care numai 57 au trecut frontiera, iar restul au înroșit gheața Prutului cu sângele lor, au fost aruncați în trei gropi comune. Cei prinși au fost executați în închisori, condamnați la ani grei de pușcărie, familiile lor – deportate în Siberia. Poate fi vorba doar de provocări, când și după acest măcel, la 13 februarie alt grup de oameni se pregătea să pornească spre râul despărțitor de frați, marșul nesupunerii fiindu-le zădărnicit de un ger și viscol năprasnic! E o durere sufletească ce nu se poate uita. Despre toate acestea nu încetează să le amintească elevilor la lecțiile de istorie profesoara Ana Gostiuc, Elena Nandriș – la momentele de comemorare, preoții – la slujbele de pomenire. Ne amintește și Crucea din curtea bisericii de la Lunca, înalțată din inițiativa prof. Ilie Popescu, președintele Societății regionale „Golgota”, cu prinosul material al românilor din Mahala, cu susținerea primarului de atunci de la Lunca, Dumitru Lupu. Datorită lor am avut unde lăsa împreună cu Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota” a românilor din Ucraina, florile tricolore, simbolul inimilor noastre, pentru care a murit și „s-a nemurit” generația tânără a anilor 40.

De ani și ani, în aceste zile își dau mână cu mână românii din Mahala, uniți de Elena Nandriș, și românii din Herța, din jurul Emiliei Matei, stăruind să nu lipsească felia de pâine și stropul de vin la masa de pomenire, de la care poate ajunge și până la cei din morminte o fărâmă din neuitarea noastră.

*

*

Foto. Maria Toacă 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.