Curentul International

Curentul International Magazine

Aici, în lumea mea, timpul bate mai tare ca vântul

3 min read

Aici, în lumea mea, timpul bate mai tare ca vântul

Autor: Clara Marinescu (Târgovişte)

 

Plouă. Fac pașii mari și calc în bălți, fără să-mi pese. Sunt desculță și nu mi-e frig. Niciodată nu mi-a fost. Stâlpii cu fire de înaltă tensiune îmi ajung până la genunchi și am de furcă cu ei, când îi ocolesc. De obicei, îmi port pașii pe lângă drum, unde sunt oameni puțini și străzi necirculate. Dar azi m-a prins ploaia în oraș și zăbovesc căci e ora când, dacă n-ar ploua, soarele ar apune. Oamenii socotesc că e timpul când se merge la odihnă. Eu nu am. Nici somn, nici odihnă. N-am ore programate de somn, nici timpi numărați și rânduiți pentru diferite îndeletniciri. Cred că oamenii își fac singuri viața mai grea cu aceste unități de timp.

Aici, în lumea mea, timpul bate mai tare ca vântul, zboară și n-are măsură. Mă împiedic, cu degetul mare de la picior dau un bobârnac bolovanului ce mi-a stat în cale și, nu știu cum fac, că-l azvârl în mijlocul șoselei. Lumea nu mă vede. Puțini sunt cei care m-au văzut vreodată, și n-a fost bine. N-a fost bine deloc. Văd o mașină în depărtare, este ceea ce oamenii numesc camion și mă grăbesc să eliberez strada. Nu sunt destul de rapidă, apa asta are efect, cred, și asupra oaselor mele, că șoferul vede bolovanul rostogolidu-se singur pe marginea drumului și rămâne cu gura căscată. Mă aplec, nevăzută, și-i îndrept cabina, căci, întorcând capul, omul deviase de la drumul drept și putea să aibă un accident.

Da, mai fac și de-astea. Când sunt nevinovați, nu am nimic cu ei. Cu oamenii. Dar când îmi taie copacii unde mă adăpostesc și-mi tulbură liniștile, sunt nemiloasă. Prăvălesc peste ei trunchiuri de copaci uscați și stânci și chiar mă fac văzută. În acele momente, dacă nu mor de frică, atunci, cu siguranță mor striviți. Sau îngropați.

Sunt udă și mă grăbesc spre casă. Pădurea Leaota e preferata mea. Calc prin bălți, strivesc lanuri de porumb, o iau pe scurtătură, nu-mi pasă că las urme cu picioarele-mi desculțe, oamenii-s proști, nici dacă mi le văd nu cred în existența mea. Și-i mai bine. Că dorm neîntoarsă și nu mă deranjează nimeni. Numai bătrânii mă știu. A existat o vreme când am fost ca ei, dar soarele a apus peste vremurile acelea și eu am ales sihăstria.

„Ce umbră-i mai groasă/ Pe deasupra noastră?”

Vâlva Pădurii sunt. Nu căta la mine că-s urâtă. Zile de frumusețe orbitoare am avut. Dar tihna am ales-o. Lasă-mă s-o am. Nu-mi tulbura copacii. Nu mă striga, nu mă chema și, mai ales, nu mă-nfrunta.

Foto. Clara Marinescu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.