Curentul International

Curentul International Magazine

Călător printre cuvinte – Marian Barbu

8 min read

Călător printre cuvinte – Marian Barbu

Autor: prof.univ. Ada Stuparu (Craiova)

 

,,Somnul Copacilor – Exerciții suprarealiste – In memoriam Gellu Naum și Ion Caraion[1]ˮ

 

Cele 80 de poeme  ale volumului Somnul Copacilor se constituie într-un jurnal care consemnează epic și liric evenimente, gânduri și trăiri din experiența pe care scriitorul o are departe de țară, peste Atlantic. De aici și preferința pentru actualitate, pentru faptul nud, impresii de moment și treceri libere între planuri de referință prin care însă se propun parabole pentru meditație despre existența omului în contemporaneitate. Exercițiile suprarealiste, așa cum le numește Marian Barbu, reușesc să fie traversate, în ciuda prozaismului căutat, de o viziune gravă asupra vieții. Dedicându-și opera unor maeștri în arta scrisului, poetul indică și direcția stilistică adecvată personalității sale, autoanalitică, creativă, de o bogată disponibilitate imaginativă în contemplarea realității.

Stăpân al artei retorice, Marian Barbu întâmpină cititorul în acest al zecelea volum al său de poezii cu un  Exordiu –  modalitate ducând și spre rigorile artei poetice, prin declarația că oferă ,,O biografie târzie expusă în parametri epiciˮ, dar cu un limbaj ,,mai zgrunțuros, mai nonconformistˮ. Coroborate cu indicația din titlu după care se propun ,,exerciții suprarealisteˮ, precizările deschid calea pentru o exegeză aplicată în aceste coordonate. Lectura însă rezervă numeroase descoperiri, tot atâtea delectări în balansul dintre surprinzătoarea selecție lingvistică și lirismul semnificațiilor de adâncime.

Ceea ce atrage atenția este și structurarea riguroasă la care poetul apelează, poemele fiind ordonate cronologic, cu indicarea precisă a datei și locului – primul este notat la 4 martie 2020, iar ultimul la 25 septembrie, același an, locul menționat fiind USA sau Algonquin, nume purtând rezonanța unor străvechi așezări de nativi din Michigan și Ontario. Formula, apropiată de rigurozitatea jurnalului literar, probează că popasul pe tărâmurile de peste Ocean s-a dovedit fertil poetic. Lumea Nouă, cu luminile și umbrele ei, îl inspiră. Nu întâmplător, unul dintre volumele poetului craiovean se va numi Oglinzile din Chicago (Sitech, 2006), iar altul Poeme americane (Sitech, 2008).

Deși plecat pentru a fi alături de familie, Marian Barbu încearcă, în mod inerent, apăsarea singurătății, cea care însă, de data aceasta, îi permite să se întoarcă mai stăruitor spre sine. Din acest motiv, în volumul Somnul copacilor  sondarea poetică a propriului eu este dominantă. În mine însumi cuprinde o confesiune a efortului de autocunoaștere: ,,Eu mă port cu mine însumi/ Ca și când nu m-aș cunoaște îndeajuns/ Tot scormonesc, ca să găsesc acel eu/ care stă zgribulit în acel sineˮ. De aceea, face din cunoașterea de sine o metodă de revelare a autenticității ființei umane, dincolo de convenții și restricții. Contemplarea propriului destin guvernat de zodii – scriitorul s-a născut toamna, la începutul Balanței –  are loc începând cu primul poem,  Sic cogito. De îndată, aici se delimitează domeniul de referință, acela livresc, care îl definește pe profesorul-scriitor. Referințele culturale și apelul la citate îi par de folos pentru autodefinire. Astfel, el caută arghezian ,,inventarul cuvintelor nerostiteˮ, și tot ca poetul Cuvintelor potrivite, este împovărat de ,,întrebări și îndoieliˮ. Răspunsurile sunt căutate cu instrumentele suprarealismului, pentru care poemul devine o confesiune lirică despre întâmplările imediate, dinamizată de limbajul străzii. Contextele în care își plasează reperele culturale șochează prin im-pertinență: Goethe însoțește perspectiva thanatică descrisă dezinvolt, ,,s-a catapultat spre cerˮ (Lumină în cer); într-o definire a imposibilității de a comunica ,,să mugesc cumva/ Să audă vecinii că existˮ apare Ion Creangă, dar deplasând discursul spre ,,ortacii ajunși în gara Craioveiˮ (La calendele grecești), o amară aluzie la politic, și pe Marin Sorescu. La fel, Ion Barbu, în legătură cu ,,batracieniiˮ care ,,orăcăie/ în toate parlamentele lumiiˮ (Suprapopularea), iar Proust, desigur, vorbind despre ,,timpul pierdutˮ (De colo până colo) într-o meditație sarcastică despre schimbările prezentului.

Foto. Marian Barbu

Poemele de introspecție sunt numeroase: Sunt măcinat de întrebările lumii este o contemplare nostalgică a trecerii anotimpurilor, când reputatul profesor craiovean a găsit salvarea în lumea cărților, având ca repere pe Eminescu și Dante. Apelul la opere și la citate deschide punți spre cultura lumii. Exercițiul suprarealist M-am transformat explorează lumea visului, poetul imaginându-se captiv în apa Atlanticului, ca hrană a unui cașalot, ipoteză sfidând perspectiva morții și sentimentul vieții: ,,eu prelungesc viața unui pește/ tare drăguț cu mine/ mai ales în situații extremeˮ.ʾ Din nou despre mine este o confesiune degajată, neținând seama cu lejeritate de normele moralului și ale esteticului: poetul vizează un șoc al realului poetizat prin alunecări între planurile semantice, de la ,,operațiaˮautoanalitică, ce ar fi impus ,,să mă bărbieresc la pubisˮ, la aventura erotică a unei ,,profesionisteˮ, pe care însă nu pregetă să o asemene cu ,,spălătoreasa din tabloul lui Luchianˮ.

Poet al interogației, Marian Barbu își cercetează cu luciditate resursele creatoare, promovând un antitradiționalism îndrăzneț, o deplină libertate în actul creației, prin spargerea tiparelor. Călătoria exploratorie va ajunge și în lumea cuvintelor. Constatările sunt neiertătoare: ,,Câte prăpăstii de vorbe/ S-au spus și s-au scrisˮ (Vechimea lor), chiar și despre sine: ,,Mi s-a spus că scrisul meu deranjează/ Că este inept, neadecvat/ că are o cauză subteranăˮ (Ars poetica). Necruțător este și cu unii poeți contemporani ,,fiindcă au curbat sintaxa limbii române,/ au crăpat obrazul morfologiei,/ au făcut puroi din verbele de mișcare…ˮ(Scribălăilor). Proiecțiile de viitor sunt limpezi: ,,…eu să-mi văd de treburile scrisului/ căci acestea au devenit ființa mea dragă/ Tare multe sunt și nesperate/ Și niciodată de ajunsˮ (Voi înflori în alt veac). O frumoasă perspectivă onirică se instituie în poemul Cuvintele ca drumuri, ambele ,,ființeˮ conducând spre destinații nebănuite, ce instituie o altă realitate, exotică, ,,La hanul galben, galben al chitailor/ rămas în singurătateˮ. Poeticitatea sporește atunci când, demiurgic, își declară obiectivele: ,,vreau să fac miere din toate vocalele/ nenuntite în cuvântˮ (Constructor de vocale).

La aceasta servesc și ignorarea totală a restricțiilor prozodice, inovațiile lexicale și chiar gramaticale.

Negația vechilor valori și tehnici poetice conduce spre un alt mod de a vedea realitatea. Recursul la real se va face din experiența trăită, individuală sau colectivă. De aceea , Marian Barbu se numește ,,Eu, scriitorul de serviciu – al timpului trăitˮ (Limitele cunoașterii), care decretează: ,,Astăzi e timpul corupției, al tinerilor furioși/ al eliberării de angoase/ și de fără perdeaˮ (Ars poetica). Viziunea asupra lumii este întunecată. Profetic, prefigurează apocalipsa, vorbește despre șocul viitorului, este frământat de neputința comunicării cu ceilalți și de teama că, în ciuda încercărilor, adevărul iese mereu strâmb. Soarta oamenilor în lumea banului este nemiloasă: ,,unii ne-am vândut brațele/ alții, minteaˮ (Ajungem datori), așa cum este și cea a sălbăticiunilor care ,,S-au domesticit din cauza timpurilor cumplite/ care le-au înghesuit hrana/ în hambarele așteptăriiˮ (Ideologia sălbăticiunilor).

O viziune mai luminoasă se degajă atunci când poetul se lasă purtat de evocarea trecutului, a lumii în care a trăit. În poemul Despre oameni ai câmpiei protagoniștii sunt țăranii care s-au orășenizat, dar nu-și spun craioveni, ci se declară râzând ,,proprietari de unelte agricoleˮ. Se păstrează în amintire scorburile din salcâmii lui Dicu în care cuibăreau ciocănitorile (Deznădejde de iarnă)  sau berbecul Manciu care îi împungea pe toți ai casei (Berbex-ecis). Viziunile sunt cele nealterate de timp, amintind vremea când ,,Îmi intrase fericirea în toate oaseleˮ ascultând Rapsodii de George Enescu (Umbra), ceea ce îl determină pe poet să descrie în poemul Mi-e dor  universul copilăriei sale, ,,giumbușlucurileˮ având alături tovarășii de joacă. Autenticitatea faptelor este susținută de cea a limbajului: ,,o bărdoacă de oalăˮ,  ,,ciorbă de boboci de rațăˮ, ,,crăpătul Soarelui de amiazăˮ, ,,trocul porcilor și al găinilorˮ. Și alte întâmplări îmbogățesc jurnalul liric cu vârstele poetului din notații memorialistice, în poeme precum Rude din fașă – ulmul, frasinul și plopul din vremea copilăriei, Tot hamal – tabloul făcut la terminarea liceului, Peste mână – respingerea la vizita medicală pentru recrutare, Doamne ajută – sărbători creștinești în America,  sau Mereu cu teamă – ipostaza de părinte al celor doi copii, acum înstrăinați peste Ocean, cărora li se lasă moștenire cărțile scrise de tatăl lor. Mesajul este arghezian, dar lirismul este autentic: ,,La despărțirea de mine, cărțile din bibliotecile lor/ vor murmura, pe rând, cred, numele autoruluiˮ.

Îndrăzneala și spiritul înnoitor se manifestă și în raporturile pe care poetul le inițiază cu Dumnezeirea, ca reflectare a unor frământări existențiale. Evocarea credinței, a bisericii și dogmei creștine devine o permanență tematică, din conștiința condiției umane: ,,Dumnezeu știe că omul este un fleac cosmicˮ (Al cincilea anotimp), precum și a propriei existențe: ,,știu că viața mea/ a fost de la început în custodia lui Dumnezeuˮ (A nu mai fi), mai ales când este apăsat de întuneric ,,rabd cât rabd sub patrafirul/ lui Dumnezeu Sfântulˮ (Oare chiar trebuie?). Și alte poeme, precum Doamne ajută! , În biserică , În cumpănă, Cuvântul help, Iluzii (deșarte) în deșert, oferă dimensiunea unor sincere trăiri ale poetului creștin, frământat de întrebări. De aceea, multe dintre acestea iau forma interogativă, în așteptarea răspunsurilor în legătură cu propriul destin: ,,Mă prăbușește timpul – / El e virusul necunoscut al vieții mele./ …… Dar eu al cui sunt Doamne?/ Doar al cărților?!/  – În veșnicie!ˮ (Neliniște inutilă). Tonul este cel firesc, simplu, lipsit de patetism, al adresărilor directe, cu speranță: ,,Numai Tu, Doamne, ai sceptrul dreptățiiˮ (Cuvântul help) sau înfiorat de perspectiva sfârșitului:   ,, Iată-mă, Doamne, la Ceasul Vecerniciei/ în cumpăna sufletului omenescˮ (Lumină în cer). Vom întâlni însă și viziuni de un mare lirism: ,,În zarea infinită, Dumnezeu a așezat/ nemurirea noastrăˮ (Nemurirea noastră). O extindere asupra istoriei poporului nostru conduce spre concluzia după care credința ne-a învățat și lecția de demnitate a copacilor care ,,nu mor în somn, ci numai în picioareˮ (Copacii mei).

Mai apropiat de maniera postmodernistă, Marian Barbu acreditează imaginația ca principiu de cunoaștere, refuzând dicteul automat, magia și ezoterismul definitorii pentru suprarealismul bretonian, orientare care devine, în acest fel, mai mult o stare de spirit.Trecerea de la prozaismul aspectelor din realitate la meditația de profunzime, alternarea registrelor lexicale și varietatea combinațiilor surprind cititorul care descoperă în volumul Somnul copacilor o originală îmbinare a epicului cu liricul.

[1]   Marian Barbu, Somnul Copacilor – Exerciții suprarealiste – In memoriam Gellu Naum și Ion Caraion[1] Editura Grafix, Craiova, 2021

 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.