Curentul International

Curentul International Magazine

Afacerea Ern Malley – cea mai mare farsa literară a secolului XX din literatura de limbă engleză

14 min read

Afacerea Ern Malley – cea mai mare farsa literară a secolului XX din literatura de limbă engleză

Autor: Daniel Ioniță (Sydney, Australia)

 

Sau cum un poet care n-a existat, a devenit nemuritor!

Falsul literar, apărând adesea sub formă de farsă, are o tradiție venerabilă, deși bineînțeles controversată. În antichitate avem raportul lui Lasus din Hermione despre Onomacrit, care a introdus propriile lui texte într-o colecție editată de el, cuprinzând profețiilor filozofului Museus. Evul mediu – de la timpuriu la târziu – este plin de atribuții literare false: texte pretinse a fi antice, fie ale unor „ucenici” ai aposolilor biblici (cele atribuite lui Dionysius Areopagitul), fie falsificări sub numele altor scriitori antici, în special de limbă latină. Epoca modernă și contemporană a continuat cu succes această… tradiție.

Dar în ultimii 200 de ani falsul literar a început să ia din ce în ce mai mult forma farsei – cu intenții vădite de politică și polemică literară. De cele mai multe ori intenția falsificatorilor – care de obicei sunt scriitori „de pe margine”, neacceptați (încă) în cercurile literare înalte – este de a rostogoli de pe soclu pretențiile de superioritate ale elitelor ce dețin tastaturile criticii literare, și deci puterea de decizie cu privire la cine va fi publicat în revistele „de prestigiu” și cine nu. Spre exemplu, oponenții unui anume still literar încurajat de aceste elite, pretind a scrie în acest stil, sub nume fals – uneori necunoscut iar alteori faimos – iar dacă reușesc să fie publicați – demosntrează, cred ei, prin aceasta, incompetența, sau tendențiozitatea artistică a oponenților lor. De obicei ambele.

Într-un caz relativ notoriu din România, prin 2017, un grup de tineri, încă neafirmați, scriitori, editori, copiști etc., au reușit să inventeze – printrun sistem foarte elaborat și laborios – un „scriitor” de origine română „pierdut” prin Argentina, romancier „cu acte în regulă”, inclusiv cu recenzii scrise de un „critic literar”, inventat și el, dar cu nume răsunător, și deci „foarte credibil”, și anume „Radu Demetriade”. Textele lui „Radu Demetriade” despre „Antonio Rodrigo de la Muerte” au ajuns să fie publicate în mai multe reviste ale Uniunii Scriitorilor, inclusiv în „România Literară”. Dar despre asta puteți citi în publicațiile românești de acum câțiva ani.

Eu locuind în Australia, doresc să vă prezint povestea unei farse literare, inclusiv implicațiile ei complexe și de lungă durată, care a fost apreciată de cei mai importanți critici literari de limbă engleză ca fiind cea mai notorie și semnificativa farsă literară a secolului XX. Ea a avut loc chiar aici, la antipozi, în Australia. Este intrată în istorie sub numele de „Afacerea Ern Malley”.

Înainte de a vă reda picantele detalii, iată ce scrie, printre alții, eminentul scriitor și critic literar american David Lehman (care a semnat vreme de mulți ani rubrica de critică literară de la Washington Post): „Afacerea Ern Malley a fost cea mai mare farsă literară a secolului XX nu pentru că l-a dus de nas în mod complet pe Harris (n.n. Max Harris – relativ faimosul publicist și critic care a publicat niște poeme atribuite poetului fictiv Ernest Lalor Malley, Ern Malley pe scurt, în faimosa lui revistă de tentă modernistă – de avangardă – Angry Penguins/Pinguinii Mânioși). Și nici doar pentru că a dat startul unei povești faimoase, plină de o ironie bogată și de întorsături surprinzătoare. A fost cea mai mare farsă literară pentru că după inventarea falsului protagonist și a operei lui, inventatul Ern Malley a scăpat de sub controlul creatorilor lui, și s-a bucurat de o existență automomă, dincolo și adesea exact pe dos, de intențiile satirice și critice ale autorilor ei, McCauley și Stewart. Succesul lor a trecut cu mult dincolo de ceea ce s-ar fi așteptat sau s-ar fi dorit. Poemele lui Ern Malley rezistă ca piese literare valide până în ziua de azi – mai mult decât au rezistat operele semnate în nume propriu de cei doi autori.” Lehman descrie aici doar o parte din implicațiile neaștepate (cel puțin de cei doi falsificatori) ale poemelor publicate sub numele Ern Malley.

Dar iată povestea pe scurt. James McCauley și Harold Stewart erau, în decada anilor ’40, doi tineri scriitori, poeți de factură conservator-clasică, enervați de popularitatea crescândă a poeziei moderniste, de avangardă, care începuse să capete proeminență și în Australia. Cei doi nu erau lipsiți de talent, și vor deveni cunoscuți nu doar datorită farsei pe care au dus-o la capăt, ci prin merite literar-academice proprii. Dar la acea vreme, iritați la culme de avangardiștii reprezentați de o revistă cu popularitate crescândă – Angry Penguins/Pinguinii Mânioși, al cărei fondator și redactor era tânărul poet suprarealist Max Harris – au plănuit cu minuțiozitate un fals literar prin care să demonstreze că orice asociere de cuvinte non-sens va fi primită și publicată cu lauri drept poezie valoroasă modernistă, de avangardă.

În 1944, în timp ce serveau în războiul mondial ca civili pe teritoriul Australiei, McAuley și Stewart au scris 17 poeme – toate într-o singură după-amiază, care de care mai fără sens în opinia lor, în stil pseudo-avangardist. Au atașat aceste poeme unei scrisori din partea unei oarecare Ethel Malley, chipurile sora lui Ern, care imediat după moartea prematură a fratelui ei (vezi-Doamne la doar 25 de ani!), ar fi găsit aceste poeme într-un caiet de lângă patul decedatului: „Au fost scrise în ordine, și Ern dorea să le publice sub titlul Ecliptica Întunecândă”. Și, scrie Ethel mai departe, ea s-a gândit să le trimită unei reviste, unui redactor consacrat, pentru a fi evaluate, a se vedea dacă au vreo valoare.

Farsa a fost lucrată cu mare atenție. Totul a fost bine plănuit – de la nume (Ernest Lalor Malley are clare rezonanțe patriotice australiene, dar subtile, fără a epata), la vărstă tânără (mort la 25 de ani – vârstă apropiată cu a lui Max Harris – secerat de boala lui Greaves, o boală incurabilă), la locul nașterii (Liverpool, Anglia, dar emigrat de copil cu familia la Sydney), la suburbia muncitorească (la acea vreme) Petersham din Sydney, etc.

Niciun poem nu este mai lung de o pagină. După propriile lor declariații, McAuley și Stewart au compus poemele folosind cuvinte alese aleatoric din diferite dicționare, amestecate cu expresii aiurea ce le venau în cap, sau care li se păreau lor că sună în mod delibarat fără sens – care de care mai fistichii. Au editat apoi materialul pentru a se asigura că sună în stil avangardist suprarealist, în ton cu ce se publica de către Pinguinii Mânioși. Primul poem „Durer, 1495”, este rehașurarea unei lucrări moderniste nepubicate al lui McAuly, poem rearanjat cu intența să-l atragă pe Harris:

„I had often cowled in the slumbrous heavy air,/ Closed my inanimate lids to find it real,/ As I knew it would be, the colourful spires/ And painted roofs, the high snows glimpsed at the back,/ All reversed in the quiet reflecting waters –/ Not knowing then that Durer perceived it too./ Now I find that once more I have shrunk/ To an interloper, robber of dead men’s dream,/ I had read in books that art is not easy/ But no one warned that the mind repeats/ In its ignorance the vision of others. I am still/ The black swan of trespass on alien waters.”

„Am capotat adesea în aerul greu, adormitor,/ Mi-am închis pleoapele fără viață ca să-l descopăr drept real,/ După cum știam că va fi spiralele colorate/ Și acoperișurile vopsite, zăpezile înalte luceau în spate,/ Totul se petrecea în revers în apele liniștite ce reflectau – / Neștiind atunci că Durer înțelegea și el asta./ Acum descopăr din nou că am intrat la apă/ Ca un interlop, hoț al visului unui mort,/ Citisem în cărți că arta nu este ușoară/ Dar nimeni nu m-a avetizat că mintea repeat/ În ignoranța ei viziunile altora. Sunt încă/ Lebăda neagră ce încalcă granița peste apele străine.”

Max Harris a primit scrisoarea de la Ethel, „sora” îndurerartă. A citit-o pe nerăsuflate, extrem de bucuros să fie descoperitorul unui poet până acum necunoscut, dar foarte talentat, care a murit atât de tragic la o vărstă tânără, și care a lăsat în urma lui doar 17 poeme. Toată povestea era pătrunsă de un romantism devastator. Iată, și-a zis tânărul redactor, că avem și noi un poet de talia lui Auden sau Dylan Thomas chiar aici în Australia!

Harris s-a grăbit să dedice un număr special al revistei Angry Penguins lui Ern Malley, și colecției „Ecliptica întunecândă”. A comandat lui Sidney Nolan (care alături de Arthur Boyd și Brett Whiteley este unul din cei mai faimoși pictori contemporani australieni), o pictură specială pentru grafica de pe coperta din față a revistei. A promovat în mod deosebit numărul din toamna lui 1944 în cercul oamenilor de litere din Australia, cu intenția ca acesta – având la centru descoperirea lui Ern Malley –  să devină evenimentul editorial al anului.

Dar nici nu a apucat bine să se zvânte cerneala din paginile revistei, că farsa a ieșit la suprafață. Mai multe publicații (Sydney Sunday Sun, Adelaide Mail) au scris că Harris a fost înșelat, că poemele aparțin de fapt lui McAuley și Stewart. Alarmat, Harris a angajat un detectiv ca să verifice adevărul, dar era deja prea târziu. Nu numai atât, dar Harris a fost și condamnat la plata unei amenzi de 5 lire, sub acuzația că unele din poeme conțin  elemente obscene (polițistul acuztor a declarant că a citit într-un poem cuvântul „incest”, care i-a sunat suspect…).

McAuley și Stewart au jubilat: „Iată, au scris ei în presa literară de atunci, că Max Harris, care reprezintă ultimul răcnet, tot ce e la modă din punctul de vedere al elitelor literare, nu este în stare să facă o discriminare artistică sănătoasă. Acești «avangardiști» se îmbată cu admirația mutuală, cu laude adresate de unii la adresa altora – toate fiind deluzii psihice! Acești intelectuali boemi cred că ei scriu poezie! Nu puteam să decidem soarta acestui argument decât prin acest experiment. Harris nu e în stare să facă deosebira între poezia bună și cea proastă, între fals și real. Dacă Harris ar fi posedat destul simț artistic și ar fi respins poemele lui Ern Malley, soarta acestui meci ar fi fost alta.”

Un an mai târziu, în 1946, revista Angry Penguins a încetat să mai fie publicată. McAuley a devenit academician, fondatorul revistei Quadrant (rămasă una din revistele literare cele mai influente, până în ziua de azi). Stewart s-a afirmat ca poet relativ important și specialist, profesor universitar în studii orientale. Harris a dispărut pentru o vreme din peisajul literar. Dar, spre suprinderea lumii literare australiene (inițial, apoi tot restul tărâmului de limbă engleză de pe glob) povestea lui și a lui Ern Malley nu s-a terminat  aici. Deznodământul, cu efecte ce se simt și azi, a fost și este mult mai complex – altfel acest eveniment nu ar fi fost etichetat drept farsa literară a secolului. Există, veți vedea, consecințele derulate pe termen lung, multe dintre ele extrem de suprinzătoare.

În primul rând – și acesta nu a fost surpinzător – imediat după acest eveniment, s-a creat o atitudine negativă cu privire la poezia avangardistă, sentiment ce a durat ani buni. Elementul artistic conservator anti-progresist a avut de câștigat la momentul respectiv. Farsa Ern Malley, au spus unii, a fost jucată nu împotriva lui Max Harris în primul rând, ci împotriva artei scriitoricești australiene în general. Asta poate era de așteptat! Dar la câțiva ani, după ce timpul a calmat emoțiile și reacțiile fierbinți de o parte sau de alta a argumentelor, au început să răsară elementele cu adevărat neașteptate cu privire la Ern Malley și poemele lui…

În primul rând pictorul Sidney Nolan, care a aplicat o benefică schimbare de stil imediat după al doilea război mondial – a recunoscut meritul pe care l-a avut acea pictură de pe coperta notoriului număr din Angry Penguins, pentru reevaluarea abordării sale artistice, schimbare care l-a propulsat spre faima mondială: „Nu m-aș fi gâdit, spre exemplu, să realizez o juxtapoziție expresionistă a lui Ned Kelly (un bandit notoriu al folclorului Australian n.a.) pe fundalul peisajului clasic de outback Australian, dacă nu ar fi existat propunerea lui Max Harris cu privire la coperta cu pricina. Citind acele poezii trimise de Max Harris în vederea conceperii și realizării coperții, mi-am schimbat optica și practica artistică”. Apoi a venit reanalizarea „la rece” a poemelor, separate acum, prin timp, de încărcătura dramei sub care au fost create și expuse – iar aceasta a dus la consecințe și mai suprinzătoare.

Mai mulți critici literari și poeți, au început să exprime, și să scrie, prin decadele anilor ’60, ’70 și ’80 că de fapt majoritatea poemelor inventate pe fugă, și cu intenții tenebroase, de către McAuley și Stewart, au de fapt valoare literară autentică! Cu puțin înaite de asta, prin 1961, Max Harris și-a revenit din KO-ul spectaculos suferit cu 16 ani mai înainte și a reînceput să-l publice pe Ern Malley! Publicații din lumea largă – nu doar australiene, ci și din Londra, New York, Kyoto, Los Angeles, Paris – au prezentat poezia poetului fictiv, textele fiind îngrijite de Harris. Și ele au continuat să fie publicate cu o regularitate la care vasta majoritate a poeților australieni nici nu putea visa. Harris a reușit astfel să transforme „porecla în renume”! El și-a extins apoi repertoriul, și a re-devenit un redactor și vânzător de carte de mare succes. A încetat din viață în 1995, după o lungă carieră de notorietate.

Cum anume a fost posibil așa ceva? În revista de poezie americană experimentală Locus Solus, profesorul universitar și poetul Keneth Koch scrie în 1965: „Deși Harris a greșit cu privire la indentiatea lui Ern Malley, îmi este greu să nu fiu de acord cu judecata și instinctul lui poetic!” O altă evaluare la fel de fascinantă vine din partea faimosului poet american John Ashbery (1927-2017), lider de necontestat al al generației lui: „În ultima mea vară ca student la Harvard, am descoperit în librăria colegiului o revistă în original ale Eclipticei Întunecânde, cu pictura lui Sidney Nolan pe copertă… Mi-a plăcut dintotdeauna acest tip de poezie sălbatec-experimentală – care nu exista în acea vreme la scară largă nici în Anglia și nici în America. Acest poet mi se potrivea de minune, ca stil și abordare…”

Influența lui Ern Malley a contiuat să se răspândească dincolo de tărâmul strict poetic. Pe la mijlocul anilor ’70, Sidney Nolan însuși a deschis în Australia o expoziție inspirată din opera poetui fictiv. Această expoziție a călătorit mai apoi la Londra și New York. În 2003 Peter Carey (câștigător al Booker Prize) a scris nuvela „Viața ca fals” (Life as a Fake) inspirat, în parte, din povestea lui Ern Malley. Elliot Pearlman repovestește farsa Ern Malley în nuvela lui „Șapte tipuri de ambiguitate” (Seven Types of Ambiguity). Iar mai recent Teatrul din Melbourne a pus în scenă o piesă de teatru inspirată din aceeași tema, „The Black Swan of Trespass” (Lebăda neagră a încălcării), autori Lally Katz și Chris Kohn.

Probabil că cea mai bună explicație pentru succesul neașteptat al poemelor lui Ern Mally, dincolo de miezul romantico-dramatic, de bizarul întregii povești – ne este oferită de criticul de artă Robert Hughes – care sintetizează cel mai bine motivul faptului că unele din poemele lui Ern Malley au ajuns să fie atât de appreciate (pentru context, Hughes are un pedigree de nivelul unui Alex Ștefănescu sau Nicolae Manolescu de la noi): „Argumentul principal al celor ce apără arta poemelor lui Ern, este că aceasta demonstrază din plin validitatea metodelor de creație supra-realiste: lăsându-și garda jos, fiind deschiși prin aceasta la combinația dintre libera asociație de idei și sansă aleatorică, McAuley și Stewart au dat peste inspirație, chiar dacă prin ușa laterală a parodiei. Și deși nu putem afirma că toate poemele din colecție sunt de valoare, câteva din ele sunt aiureli, totuși majoriteatea conțin un adevăr poetic distinct, și o prezență poetică de netăgăduit. Energia inventivități pe care McAuley și Stewart au trebuit s-o trezească în ei înșisi pentru a crea ceea ce a devenit opera lui Ern Malley – independent de motivația lor – a dus la nașterea unui eșantion de valoare literară certă, o icoană, un duh, care continuă să bântuie cultura noastră.”

Este evident faptul că Ern Malley este mai cunoscut azi decât autorii farsei care l-a inventat, James McAuley și Harold Stewart. Fie că în glumă sau în serios, povestea lor și a consecințelor acestui eveniment, ar putea fi probabil folosită ca dovadă a veracității teoriilor lui Siegmund Freud și Carl Jung – despre faptul că subconștientul (educat artistic în mod adecvat, precum a fost cazul celor doi creatori de farsă) are poate o influență mult mai mare asupra creației artistice, decât intențiile voite și înfăptuite în mod conștient-rațional. McAuley și Stewart au intenționat ceva. In final a ieșit cu totul altceva mai mare, mai bun poate – dar în mod sigur fascinant. Iar povestea și pemele lui Ern Malley – poetul care n-a existat – se deapănă încă.

Boult to Marina

(by Ern Malley)

 

Only a part of me shall triumph in this

(I am not Pericles)

Though I have your silken eyes to kiss

And maiden-knees

Part of me remains, wench, Boult-upright

The rest of me drops off into the night.

 

What would you have me do? Go to the wars?

There’s damned deceit

In these wounds, thrusts, shell-holes, of the cause

And I’m no cheat.

So blowing this lily as trumpet with my lips

I assert my original glory in the dark eclipse.

 

Sainted and schismatic would you be?

Four frowning bedposts

Will be the cliffs of your wind-thrummelled sea

Lady of these coasts,

Blown lily, surplice and stole of Mytilene,

You shall rest snug to-night and know what I mean.

 

Drept către Marina

(de Ern Malley)

 

Numai o parte din mine va triumfa în privința asta

(nu sunt Pericle)

Deși am ochii tăi mătăsoși ca să-i sărut

Și genunchii tăi de fecioară

Parte din mine rămâne, muiere, drept-perpendicular

Restul din mine cade în noapte.

 

Ce ai vrea să fac? Să plec în războaie?

Există o înșelătorie blestemată

În aceste răni, lovituri, gărui de obuze, în numele cauzei

Iar eu nu sunt un escroc

Așa că suflând în acest crin drept trompetă cu buzele mele

Eu îmi revendic slava mea originală în eclipsa întunecată.

 

Sfințită și schismatică vei fi tu?

Patru stâlpi de pat încruntați

Vor fi coastele stâncoase ale mării tale lipsite de vânt

Doamnă a coastelor

Crin suflat, stihar și eșarfă din Mytilene,

Te vei odihni tihnită și vei întelege ce spun.

——————————

* traducerile poemelor – Daniel Ioniță

 

Daniel IONIȚĂ

Sydney, martie 2022

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.