Curentul International

Curentul International Magazine

Colindul Pribeagului

5 min read

Colindul Pribeagului

Autor: Lăcrămioara Maricica Niţă (Roma, Italia)

 

O ploaie rece loveşte în geamul unui dormitor – „refuggio per i senzatetto”. Un radiator încălzeşte aerul prea plin de amintiri peste care praful uitării se aşterne lin; fețe posomorâte, cu urme adânci lăsate de trecerea vremii. Oameni împovărați, lipsiți de noroc, departe de țară şi de familie, mereu flămânzi, dar cu toate acestea nu uită de „hrana spirituală a sufletului”!

Pe o pătură ponosită, martora nopților nedormite și a scâncetelor mute, se odihnește o carte. Alături îi stă o pereche de ochelari, un ajutor pentru acești ochi greu  încercați de lacrimi. Și titlul cărții a fost ales parcă anume: „Niente di vero tranne gli occhi” (Nimic adevărat, în afara ochilor), scrisă de Giorgio Faletti. Dar ce poate fi mai adevărată decât durerea încătușată în adâncul ochiului; căci nu degeaba se spune că ochiul este  oglinda  sufletului.

Ochiul vede dar nu spune! Martor fără voce, își spală durerea cu roua cerului  înălțând privirea  spre Atotputernic, însoțind fiecare rugăciune cu lacrimi înghețate.

Noaptea învăluie cu mantia sa totul în jurui.

Plouă încet. Asfaltul ud închide în luciul său negura timpului. Picăturile reci se iau la întrecere, alergând pe coama vântului ce șuieră printre blocuri.

Tu vânt hoinar în noapte, străbați străzile însăilând a ta melodie: uneori ultim geamăt delicat, de pasăre doborâtă, alteori un hohot de râs cu reverberații sinistre, ce fac țăndări liniștea nopții!

În cameră, el și camarazii săi, trei suflete rătăcite ce își povestesc amarul printre farfurii cu resturi sleite ale unei cine frugale și pahare din care au uitat de mult să servească. Își sorb cuvintele aninate pe vârful buzelor ștergâng cu gesturi ascunse câte o lacrimă fugară rămasă încastrată în stavila genelor.

Uneori, privirea îi fuge și se ascunde într-un ciob de oglindă. O față încrețită ca un zid ars de timp și vreme rea  zâmbește trist. Câtă nefericire reflectă acei ochi străini, ochi ce nu îi recunoaște.

Simte cum plânsul își face culcuș în piept și instinctiv întinde mâna acuzatoare spre acei ochi goi ce îl privesc.

Ochi acoperiți pentru totdeauna, de un plâns iminent. Cine știe dacă nu cumva un grăunte de timp s-a cuibărit în colțul ochiului și acum îl gâdilă făcandu-l să râdă până la lacrimi?!

Pe o pânză nevăzută, destinul brodează un alt desen. O poartă veche, ce stă să cadă, se deschide  scârțâind parcă a jale. Pe cărarea ce duce la pridvorul casei omătul  proaspăt căzut ascunde pasul călătorului. Prin fereastră, lumina plăpândă a lămpii străbate firav. Își apropie fața de geam căutând frenetic cu privirea flămândă umbra bătrânei mame. O lăsase plângând pe pragul casei cu mulți ani în urmă, când luase drumul pribegiei.

Imaginea ei, lampă în întunericul noptilor nedormite, atunci când piciorul unui pod îi fu casă, masă și  zid al plângerilor.

Demult îl năpădise dorul de casa părintească și de măicuța bătrână dar parcă rușinea neizbândei îl țintuia departe negându-i întoarcerea. Dorul năprasnic, săgeată trasă în noapte îl nimerise tocmai în inimă.

Câte sărbători trecuseră și câte colinde necântate au rămas mute la fereastra casei?

Câte nopți a visat la turta de pe vatră sau la plăcinta  aromată? De câte ori  privind în vitrina unui magazin de patiserie nu și-a spus în gând: „Pot să mușc și eu din această plăcintă moldovenească? Măcar virtual… dar voi închide ochii și voi simți gustul brânzei de vaci cu coajă de portocală tocmai dată pe răzătoare și voi binecuvânta mâinile măicuței care au frământat pumnul de făină!”

De câte ori nu a depănat firul amintirilor din copilărie, când umbla prin sat la sărbători cu alți feciori deopotrivă, ducând desaga plină cu covrigi, mere și nuci… comoară de preț după o noapte de colindat.

Câte nopți a petrecut având ca și acoperământ pătura înstelată a cerului, visând la căldura plapumei din odăița mamei.

Și uite-l acum, privind prin fereastra casei, cu lacrimi ce curg parcă pentru a spăla rușinea obrazului.

„Deschide ușa, mamă și mângâie-ți feciorul, ce pe cărări pribege prin lume a umblat/ Am rătăcit aiurea prin țările străine, dar de căscioara asta să știi că n-am uitat./ Hai, slobodă-mă-n casă că-i frig și-s obosit, de când prin lume umblu neîncetat/ Aș vrea să-ți spun colindul celui în lume dus, mă tem măicuță bună , mă tem  că l-am uitat.”

Undeva în apropiere, clopotele din turla bisericii bat miezul nopții, fâcând țăndări liniștea nopții. Gândurile se risipesc, precum nisipul  unei clepsidrei împrăștiat pe cărările vieții.

Aprinde o lumânare ca să lumineze noaptea speranței. Aude ca prin vis plânsul inimii, asemeni unor spasme de durere ale unui aisberg care se topește în volbura uitării.

Ploaia a încetat demult să mai bată. Printre cercevele, se înghesuie ziua, alergând după ultima umbră de întuneric. O rază de soare aleargă jucăușă peste pleoapa adormită. Îi gâdilă visul.

Nu! Nu vrea să se trezească! Se agață cu putere de imaginea fiului rătăcitor! Nu va ridica ochii către soare până ce măicuța nu îi va deschide ușa.

Refuză să creadă că totul a fost doar un vis. Visul unei nopți de decembrie!

Foto. Lăcrămioara Maricica Niţă

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.