March 18, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

O zi normală din 2020

8 min read

O zi normală din 2020

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

De aproape două luni eram închiși în casă. În ziua despre care vreau să vă povestesc venea curierul iar noi ne bucurăm de parcă câștigasem la Loto sau urma să ne bată în poartă Mesia. Nici nu terminasem cafeaua când a apărut. Un băiețaș de vreo 25 de ani, cu vreo trei măști puse una peste alta. Mă uitam la el pe geam și nu-i zăream ochii, parcă coborâse dintr-un OZN. Puștiul ne aducea produsele comandate. Marfă veche, proaspătă, ieșită din garanție, rămasă nevândută, ce mai conta! Bine că venea la poartă și nu trebuia să dăm noi nas în nas cu dușmanul. Mi-am pus mănușile, alea lungi cu care spăl vasele, o mască peste față ca să mă apere de carcalacul ascuns prin plase, am pregătit masa de pe terasă, dezinfectantul pe post de armă și am luat poziția de atac.

Colegul, maiestos, tăcut și plictisit la cafea, s-a animat auzind soneria.

– Muiere, nu mai ofta, așa mai avem și noi musafiri. Abia aștept să te văd cum dezinfectezi ceapa sau frunzele de pătrunjel, a mai aruncat înainte să iasă din casă.

Curioasă ca o gospodină, am continuat să-i pândesc: extraterestrul mormăia ceva prin măști. M-am liniștit, nu era de pe altă planetă și nu urma să-mi răpească bărbatul.

Ah, să nu uit, domnia sa a râs de mine dar, imediat cum mi-a adus plasele, echipat de parcă pleca pe frontul de Răsărit, s-a repezit în baie ca turbat, s-a dezbrăcat stil model pentru pictorii din timpul Renașterii, a aruncat tot în mașina de spălat – împreună cu o tonă de detergent, iar el s-a blocat în duș pentru mai bine de o jumătate de oră. Mai că nu cânta: „mă spăl bine cât vreți voi/să moară dujmanii mei”.

Cât domnul ucidea fără milă vrăjmașul, eu m-am apucat de dezinfectat. Cu sârg, cu răspundere, ștergându-mi transpirația cu cotul, atentă să nu ating decât produsele cu mănușile. Operațiune migăloasă: spală cu dezinfectant fiecare cutie, cutiuță, cutioară, freacă bine, dar ținând produsele la distanță ca să nu sară ucigașul. Muncă de ocnaș. Mai greu a fost cu pungile de făină. Am încercat să duc la capăt misiunea însă s-a umezit hârtia și conținutul unei pungi s-a întins pe jos, adunându-se într-o grămăjoară albă de jurai că-s din mafia mexicană. A naibii pungă! După ce mi-au trecut nervii am analizat, am pus totul cap la cap într-un proces intelectual, academic iar concluzia a fost să arunc toate pungile pe un raft din magazie și să nu mai pun mâna pe ele câteva zile, suficient ca nebunul să-și dea duhul. Și ce dacă mai dădea raita un șoricel? Un flecușteț.

Pe la prânz am terminat de mozolit produsele. Eram stoarsă de puteri, parcă trecuse tancul peste mine iar terasa mustea de detergent. Bule și bulișoare înotau printre produse și pe jos. Apropo, nu știu ce pun în dezinfectant dar, dacă sufli în el, poți să faci balonașe, rotocoale.

Credeți că sosise timpul de odihnă? Ei, aș! Hainele la spălat, mănușile la fel, eu sub duș. Altă muncă: freacă, dă-i cu săpun, freacă din nou, ai, ai, ai, spală-te și pe cap să nu se fi rătăcit vreun brontozaur printre firele de păr. După jumătate de oră vedeam stele verzi pe tavan. Apa fierbinte topise și bruma de energie pe care o mai aveam. Mi-am revenit, am răsuflat de două ori, mi-am adunat puterile și l-am chemat pe domnul la masă.

– Nu, nu lua din produsele alea, mâncăm tot ce-i mai vechi în frigider, nu vreau să riscăm și să înghițim vreun nenorocit proaspăt! strigam la el cu vigilență maximă, de câte ori voia să guste din produsele de pe terasă.

Pe la trei după amiază m-am lăsat moale pe canapea. „Gata, nu mai pot, trebuie să dorm o oră, măcar o oră”, m-am rugat, strângând halatul de baie pe mine. Când să mă prăbușesc în abisul viselor, zbââr telefonul. „Cine, care?” am bâlbâit într-o stare de prostație.

Of, alt curier. Uitasem. Îl chemasem să ia un pachet de cărți, pe care voiam să-l trimit cadou unei prietene bolnave, carantinată la domiciliu.

– Îmbracă-te bine, ia-ți mănuși și tot echipamentul de cosmonaut, m-a avertizat hlizitorul de dimineață.

– Mda, ce ușor e să dai sfaturi! am bombănit însă l-am ascultat.

Am aruncat halatul, am tras un trening pe mine, mi-am pus un fular gros la gură prin care abia respiram, mănuși chirurgicale pe dejte, am luat în zbor 30 de lei lăsați în bibliotecă de pe vremea când nu știam că și banii sunt virusați, am înșfăcat pachetul și m-am repezit la poartă. Alt curier, alt personaj. Ăsta era degajat. Mănuși avea dar niciun fel de mască, îmi zâmbea cu tot chipul. M-a apucat frica. Dacă… Înfricoșată ca un șoricel, am pus pachetul pe bancheta pasagerului din față, i-am întins nemascatului banii, el mi-a dat AVB-ul și a deschis o cutie de unde să-mi dea rest. Rest, ce rest, de bani covidați aveam eu nevoie?! Am mormăit prin fular că nu-i nevoie, am închis portiera cu piciorul și am fugit pe terasă, unde am aruncat cât colo adidașii, descotorosindu-mă și de AVB pe care l-am zvârlit pe o măsuță dintr-un colț – „naiba să-l ia, îl las acolo până crapă ucigașul”, am aruncat la gunoi mănușile și am răsuflat. Apoi am intrat în casă, am pus în coșul de rufe fularul, m-am spălat pe mâini și pe față și m-am cuibărit pe canapea.

– Fugi în baie, dezbracă-te cum te-a făcut mă-ta și pune în mașina de spălat tot ce e pe tine, apoi freacă-te bine la duș cu săpun, m-a sfătuit colegul.

– Hai, mă, am mijit a râs, nu e niciun pericol, omul n-a tușit, n-a strănutat, mi-a întins de la distanță hârtia iar eu am luat-o cu mănușile apoi am pus-o pe terasă, departe; o las acolo până putrezește.

– Treaba ta, a mormăit mai mult adormit.

Bleah, am dat din mână a lehamite, „chiar nu-i nevoie, e prea scrupulos”.

Am mai scris pe facebook câte ceva, am butonat televizorul după un film pe care l-am mai văzut de 452 de ori și liniștea s-a topit ca prin farmec iar subconștientul a luat-o razna: „Parcă nu mai respir bine; aoleu, nasul s-a înfundat. Dumnezeule, simt o durere de cap și mă deranjează un ochi – nu spunea cineva că intră nebunul prin toate găurile? Să știi că e groasă, Lili.”

M-am mai frăsuit nițel încercând să-mi impun voința în fața subconștientul nebun, mi-am repetat că m-am prostit, am dat să râd de mine dar frica m-a copleșit și am uitat de orice amuzament: am fugit în baie ca împușcată, respectând toate sfaturile pe care le ignorasem. Ba m-am spălat încă o dată pe cap. Norocul meu, ‘mnealui adormise și n-a văzut paranoia că iar ar fi dat în hlizeală. Gata, după duș toate au revenit la normal: nu mai aveam nasul înfundat, dispăruse durerea de cap și puteam respira.

Îmi venea să râd în hohote dar am chicotit cu discreție ca să nu-i tulbur domnului somnul de frumusețe. Chicoteam gândindu-mă că, la cât de vigilentă fusesem toată ziua, ar fi trebuit să spăl și canapeaua, pătura, perna, covorul pe care am călcat, poate pusesem mâna și pe perete – oare era necesar să dau și cu var?

M-am dus la fel de discret pe terasă, am înșfăcat un pachet de biscuiți, am pus alături un pahar de pălincă plus o cană de ceai și am început să cuceresc ultima redută a zilei. Până la pandemie muiam un biscuit pentru o secundă în ceai fierbinte dar erau alte vremuri, de pace. M-am așezat comod pe canapeaua mea și am pornit bătălia: biscuit, rapid prin pălincă, băgat în gură plus o gură de ceai; biscuit, rapid prin pălincă, băgat în gură plus o înghițitură de ceai… Nu știu ce naiba s-a întâmplat însă, de pe la a patra încercare, nu mai găseam nicăieri biscuiții, ajunsesem să dezinfectez ceaiul.

– Unde he he naiba-mi suuunh biscuiții?

– Femeie, dacă vorbeai cu mâța tot era ceva, m-a luat el din scurt, trezit brusc din somn. Dacă ai început să vorbești singură, e grav. De ce râzi?

– Păi… de multe. Auzi, tu știi când o iei razna pe vremea pandemiei?

– Nu. Când? Când mănânci biscuiți înmuiați în pălincă?

– Nu, mă, când te speli pe mâini imediat după ce ai ieșit de sub duș.

– Ei, a fost mai multă vânzoleală azi. Mâine ai să te plictisești.

– Nici vorbă. A crescut iarba, mâine am de gând să o tund. Cu forfecuța, cu lama, văd eu. Iar dacă e mai mare, o împletesc în codițe. Ba, fac și niște peruci pentru furnici. O groază de treabă.

– Ești nebună.

– De ce? Tu nu vrei să sapi grădina? În dungi, romburi, cerculețe, în formă de ecler, de plajă la Vama Veche. Sau o sap eu și tu vii în urmă cu maiul, să o bătucești. Apoi iar o sap, tu iar o bătucești. Când om obosi, ne așezăm fiecare pe canapeaua lui și numărăm cu lupa porii lăsați de var pe pereți. Împărțim – cu un creion da’ merge și cu ruj – pereții în pătrățele de un metru pătrat. Numerotăm metrii pătrați și câți pori sunt pe fiecare metru pătrat. Cum trece criza, cum dăm fabrica de var în judecată. Nu-i posibil să fie un număr diferit de pori pe metru pătrat. Nu-i posibil.

– Hai, hai, culcă-te, ți s-a urcat dezinfectantul la cap.

Foto. Lili Crăciun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.