“Mai am un singur dor”…la Constanţa

Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

(Mihai Eminescu – 1883, decembrie)

La Cercul Militar din Constanţa, a avut loc prima întâlnire de lucru a Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu” pe anul 2012. Cum era şi firesc, întâlnirea a fost dedicată împlinirii celor 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Pe lângă principalele repere din creaţia literară a marelui voievod al poeziei româneşti, au fost prezentate membrilor cenaclului şi invitaţilor, câteva opinii privind viaţa şi opera poetului, semnate de mari personalităţi: Titu Maiorescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Breban. Au recitat din opera poetului naţional: Cristina Postolache, Anisia Popa şi Aurel Lazaroiu. Au prezentat opinii personale dedicate momentului: Ghiuner Acmola, Ana Ruse, Dan Juganaru, George Mihalcea, Alexandra Botosanu, Aspasia Podar-Spirt, Alecsandru Balan. Au cântat pe versurile poetului, folkiştii: Nelu Sacarlat şi Laurenţiu Marinescu. A fost o seară frumoasă! Cum vor mai fi!

                                                                        A consemnat: Preşedintele Cenaclului, Aurel Lazaroiu

Trebuiau sã poarte un nume

Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptanată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le placea sã spună
Seara în jurul focului poezii –
“Mioriţa” şi “Luceafarul” şi “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcaă auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bată cu tătarii
Şi cu avarii si cu hunii şi cu lesii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fãrã vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptaţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fãrã soţ.

Au mai existat şi nisşte tei,
Şi cei doi îndragostiţi
Care ştiau sã le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
                                                                                  Care tot colindau pe deasupra lor
                                                                                  Ca lungi şi mişcătoare sesuri.

                                                                                  Şi pentru că toate acestea
                                                                                  Trebuiau sã poarte un nume,
                                                                                  Un singur nume,
                                                                                  Li s-a spus
                                                                                  Eminescu.