Interviu cu actriţa JULIETA SZONY

Interviu cu actriţa JULIETA SZONY

Autor: Mihaela Dordea (critic de teatru, Bucuresti)

„DACĂ M-AR ÎNTREBA CINEVA CÂND AŞ VREA SĂ TRĂIESC, AŞ RĂSPUNDE CĂ M-AŞ ÎNTOARCE, NU AŞ MERGE ÎN FAŢĂ, AŞ REVENI LA EPOCĂ PENTRU CĂ MĂ INTERESEAZĂ MAI MULT DE UNDE VIN, RĂDĂCINILE, SURSA, AMALGAMUL CARE M-A FĂCUT SĂ DEVIN CEEA CE SUNT ASTĂZI.”

            O prezenţă copleşitoare prin delicateţe, alură diafană, o femeie foarte frumoasă, o personalitate complexă. Aşa este actriţa Julieta Szony, aşa am cunoscut-o la început prin rolurile ei, apoi într-un cadru intim, discret şi elegant care i se potriveşte perfect.

            Am ajuns la apartamentul Julietei Szony spre amiază. M-a întâmpinat împreună cu o felină superbă care s-a arătat curioasă, nu şi interesată de prezenţa mea, mi-a verificat poşeta şi s-a retras undeva în apartament de unde nu a mai revenit, deşi mi-aş fi dorit foarte tare să o revăd şi să facem poze împreună.

            Discuţia cu frumoasa actriţă a început firesc: „Ce mai faceţi dumneavoastră, doamnă Julieta Szony?”

            Julieta Szony: Ce să zic… Privesc criza şi mă gândesc… Ce se va mai întâmpla? Care va fi viitorul copiilor noştri, până la urmă, pentru că deja, la vârsta noastră, nu îţi mai faci cine ştie ce proiecte… În schimb, faci proiecte, măcar imaginare, pentru copii, pentru nepoţi. Pentru noi… cum să traversăm momentul.

            Mihaela Dordea: Cum vi se pare „momentul cultură”, apropo de criză?

            J.S.: „Momentul cultură” e mort. De foarte multă vreme. Dacă avea ceva bun la noi, comunismul, dacă se poate spune aşa, era faptul că în lipsă de orice altă perspectivă ne-a adus unii lângă alţii, ne-a făcut să ne adunăm unii cu alţii, unii într-alţii. Să dezbatem idei, să discutăm despre cărţi, literatură… Cultura era singurul nostru refugiu. Nu existau aceste producţii de subcultură care ne-au invadat acum, iar prieteniile însemnau altceva. Nu exista această goană nebună după bani de acum! Orice relaţie, la ora asta, este de genul: „ce-mi dai, ce-ţi dau, încotro mai mergem să câştigăm ceva?” Atunci prieteniile erau reale, adevărate, pentru că nu aveai încotro. Toată lumea era în aceeaşi nenorocire. Sau aproape toată lumea. Şi atunci, eu zic că acesta este singurul lucru bun care a dispărut odată cu căderea comunismului şi a fost înlocuit cu această farsă.

            În glasul actriţei se simte o amară dezamăgire. Vorbim în continuare despre idealuri, despre valori, care astăzi au căpătat un alt sens, aproape peiorativ.

            J.S.: Mă gândesc că atunci când a apărut noţiunea de „comunism” tatăl meu şi alţii ca el, poate au crezut în acest cuvânt aşa cum credem noi la ora asta în „democraţie”. Nu ştiu dacă se va demonetiza în timp sau nu, dar încep să mă întreb de ce am stat eu în Piaţa Universităţii? De ce am ieşit în ’89 şi dacă nu repet istoria, aşa cum au făcut părinţii noştri, în favoarea unui alt „ism”…

            M.D.: Dar cu aceleaşi idealuri…

            J.S.: da, idealurile sunt aceleaşi, până la urmă, folosite însă în favoarea celor care ştiu să gândească sec, rece, comercial şi folosesc minţile noastre ca instrument pentru a ajunge acolo unde ei pot câştiga foarte mult.

            M.D.: Cum vi se pare diferenţa de apreciere a valorilor dintre atunci şi acum?

            J.S.: Eu cred că putem vorbi de valori în măsura în care ele se impun în timp. Vorbeam mai devreme despre domnul Dan Iordăchescu. Domnul Iordăchescu a cântat permanent, în orice regim şi întotdeauna a fost o valoare şi la noi şi pe plan mondial. Peste tot. Este, desigur, un exemplu care mi-a venit acum în minte, dar pot fi şi altele. Aşadar, putem spune cu certitudine că el este o valoare. Pe când astăzi vedem nişte bule de aer care aşa cum apar la fel şi dispar.

            M.D: Promovate, sigur, de alte nonvalori…

            J.S.: Sunt promovate în scop comercial şi atât. Şi în secunda când ei nu mai corespund din acest punct de vedere, pentru că se epuizează. O nonvaloare nu poate fi ţinută sus pre mult. Dispare şi se caută alta. Se găseşte… Cultura nu doar cea românească dar şi cea universală au creat nişte valori care s-au dovedit a fi certe în timp. Au rămas. Celelalte… nu. Au dispărut. Dar când vorbim, ştiu eu?! de nişte pictori… Nu au fost consideraşi valori la timpul lor, dar au devenit mai târziu, prin opera lor. Apropo de tatăl meu care a fost cert un mare pictor, un mare talent şi care, pentru că a trăit în timpul comunismului şi pentru că a crezut în valorile comunismului, alea de la început, evident cele de la sfârşit nu! – a murit şi foarte tânăr – îi este dată la o parte toată opera absolut pe nedrept pentru că valoarea lui ca artist este aceeaşi. Un artist expus în toată lumea. Până la urmă contează mâna,talentul, harul. Au fost foarte mulţi pictori de curte pe vremuri care au făcut şi au lăsat nişte capodopere. Chiar dacă au curtat…

      M.D.: Păi au curtat, că altfel…

            J.S.: Altfel nu puteau să supravieţuiască!

            M.D.: Ceea ce spuneţi acum mă duce cu gândul la o altă dramă culturală petrecută de curând şi mă refer la moartea poetului Adrian Păunescu. De fapt drama nu constă în moartea lui ci în ceea ce se  întâmplă  de atunci…

            J.S.: Problema este că, din păcate, şi azi şi de când ne ştim, opinia publică este extrem de manevrabilă. Altfel e de neconceput ca Adrian Păunescu să fie când huiduit, aproape linşat de mulţimi, când adorat, apoi iar linşat şi acum după moarte…Totul e disproporţionat.

            Julieta Szony este şi ea revoltată ca şi mine că nu se face diferenţa dintre om, nevoit în anumite condiţii să facă nişte compromisuri ca să poată avea posibilitatea să lucreze şi nu doar pentru el, ci şi pentru ceilalţi. Cât priveşte opera lui Adrian Păunescu, actriţa este convinsă că îşi va găsi locul în literatura română fie peste zece, fie peste douăzeci de ani sau cincizeci. O întreb despre teatru ca artă efemeră…Ce crede, chiar aşa este?

            Îmi spune că acum mai rămâne câte ceva, datorită înregistrărilor care se fac. În rest…da, este o artă efemeră. Pentru că deşi acelaşi spectacol, el este diferit de la reprezentaţie la reprezentaţie. Sigur că depinde de starea actorilor, de public mai ales. Un public ce vine în număr mic la teatru pentru că grijile şi lipsurile materiale nu îi permit o seară de relaxare. Îi dau dreptate într–o oarecare măsură. Publicul simte nevoia să uite de cotidianul cam întunecat în aceste vremuri. E drept că bani nu sunt…

            Ne reîntoarcem la momentul spectacol, când de fiecare dată, aceeaşi piesă îţi aduce ceva nou.

            J.S.: Fiecare seară, fiecare spectacol este ca o întâlnire pe care o ai şi fiecare dintre ele este foarte importantă. De fapt, farmecul nu este numai în reprezentaţie. El începe cu prima întâlnire cu personajul, la lectura textului la masă, apoi acea teribilă tatonare, perioada aceea în care cauţi personajul. Uneori îl descoperi împreună cu un scenograf foarte bun, sau cu regia, este un tot care se compune din toate aceste elemente care formează acest angrenaj numit teatru.

            Privesc femeia din faţa mea şi îi admir frumuseţea nu doar a figurii delicate ci şi a gândului, a sufletului mai ales. Îi simt îndoielile şi durerile acestor vremuri care au pus-o la grele încercări. Mai are încă de aşteptat până va şti sigur dacă va rămâne în casa în care locuieşte ca proprietar de ani buni, acum revendicată de unul dintre noii oportunişti care şi-au pus în minte să se îmbogăţească peste noapte cu preţul neliniştii, sănătăţii, vieţii celor de bună credinţă, fără ca aceşti noi ciocoi, cum i-ar numi Nicolae Filimon, să aibă vreun merit…Văd artistul, cu o sensibilitate atât de intensă dar şi cu o dârzenie neobişnuită în toată fiinţa sa. Văd gânduri care o frământă, văd şi o linişte care pare să vină după o lungă aşteptare. Văd omul pe care nu ştiu cât am reuşit să îl desluşesc…

            M.D.: Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă Julieta Szony?

            J.S.: La întrebarea asta nu aş putea să răspund niciodată foarte exact. Cred că sunt o persoană care a avut …personalitate încă din copilărie. Nu m-am lăsat dusă de valuri. Ce pot să vă spun este că am fost chiar eu surprinsă, în adolescenţă, de lipsa mea de interes pentru petreceri. Mergeam, dar preferam întotdeauna să fac altceva. Nu am fost nici măcar atunci un fan al „ unde mergem astăzi?”M-a deranjat zgomotul petrecerilor. Îmi place enorm să dansez!E o descărcare, aproape un act artistic, dansul în sine. Dar petrecerilor goale, stupide, am preferat întotdeauna o discuţie cu prietenii, orice altceva… Şi mă gândeam acum la tinerii ăştia care se duc în cluburi, în discoteci, unde eu, dacă intru, am sentimentul că îmi accelerează bătăile inimii, îmi dă o stare de stres care nu duce nicăieri că nu este creativă. Te goleşte, aproape te goleşte de personalitate, de orice. E epuizantă. Am o uşoară fobie a mulţimii. Nu îmi place. Spectacolul, da, îmi place pentru că există acea distanţă dintre sală şi scenă. Îmi amintesc , de exemplu, că terminasem „ Felix şi Otilia”. Eram undeva la mare, pe un cearşaf. În apropiere era o tabără de copii, adolescenţi. Unul m-a recunoscut şi a venit după autograf… M-am abţinut până am început să plâng. Nu suportam acea agresiune… Una e să stabileşti o întâlnire şi să fi pregătit în interior pentru asta şi să o doreşti şi alta acest fel de abordare. Deci fug de orice fel de agresiune. Sunt „Taur”. Ceea ce e specific zodiei mele, e că nu suport nedreptatea. Poate de aceea m-am înhămat în lupta asta pentru casă. În nenorocirea care nu s-a întâmplat. Pentru că am resimţit-o ca pe o imensă nedreptate vis-a-vis de noi, cei care am respectat legea şi care am fost trataţi ca nişte borfaşi.

            Vorbeşte despre faptul că România a fost singura ţară care a recurs la „Restitutio in integrum”, în timp ce Polonia, Ungaria, au retrocedat doar 20% din valoare. Noi, aşa cum spune actriţa, am asistat ani buni la reclama făcută pe toate posturile, reclamă care ascundea o mare afacere imobiliară. Ascult şi mă întreb cât de complex este omul? Iată, am în faţă pe „Otilia”, sau „Adnana”, personaje pe care publicul le iubeşte şi acum. Am în faţă un artist. Dar şi un om extraordinar de puternic, de hotărât să lupte până la capăt şi nu doar pentru sine, ci pentru toţi cei care trec prin ce trece Julieta Szony, pentru că la ea apelează, chiar a primit câteva telefoane la care i s-au cerut sfaturi, păreri, iar ea a răspuns cu date concrete, numere de lege… Mă gândesc că în ţara asta unde nimic nu mai e la locul lui, nimeni, dar nimeni nu se implică în rezolvarea problemelor grave, care iată, ne afectează pe toţi, dar parcă pe ei, pe cei care sunt un simbol de frumuseţe, cei care sunt parte din istoria acestei Românii, îi apasă o greutate mai mare, pentru că simt altfel. Şi din nou mă înduioşez şi aş vrea să aflu cum se împacă arta cu o astfel de personalitate, atât de complexă:

            M.D.: Cu firea pe care o descopăr acum la dumneavoastră, aş vrea să îmi spuneţi dacă arta, actoria, a intervenit cumva în personalitatea dumneavoastră?

            J.S.: Nu. Pentru mine arta a însemnat un mod de a mă exprima. Indiferent de natura personajului pe care l-am avut de interpretat am căutat resursele în mine, pentru că noi toţi avem resurse, infinite. Nu trebuie decât să le căutăm, să le descoperim şi să le scoatem la suprafaţă.

            Julieta Szony se implică în alcătuirea unui personaj cu toată fiinţa ei, masura harului cu care este înzestrată, fie în film, fie în teatru, actriţa este angajata Teatrului Mic din Bucureşti. Îmi povestea că într-o vreme avea de jucat trei spectacole pe zi, cu personaje diferite ca factură. Era un iureş atunci, pentru că se întâmpla într-un turneu în care reprezentaţiile începeau de dimineaţă şi se terminau seara târziu, când actorii plecau cu autocarul teatrului în alt oraş, unde a doua zio totul reâncepea la fel. Atunci i s-a întâmplat, ieşind dintr-o scenă, urmând o alta în acelaşi spectacol, să întrebe colegii în ce piesă joacă. Personajele nu le ia acasă, dar nici nu se desparte de ele la uşa cabinei. O mai frământă un gest, o replică, o nuanţă.

            Nu o deranjează că publicul se gândeşte la ea ca la Adnana sau Otilia. Dar făcând Otilia, i s-a creat un fel de prototip iar ea ar fi putut juca şi alt gen de personaj. Desigur, nu ar fi putut face o ţărancă sau o muncitoare din fabrică, dar o intelectuală din orice fel de timp, da şi i-ar fi plăcut ca publicul să vadă asta. Dar s-ar întoarce mereu în epocă. Tace pentru câteva clipe.

            J.S.: Dacă m-ar întreba cineva când aş vrea să trăiesc, aş răspunde că m-aş întoarce, nu aş merge în faţă. Aş reveni la epocă pentru că mă interesează mai mult de unde vin, rădăcinile, sursa, amalgamul care m-a făcut să devin ceea ce sunt astăzi. În viitor m-aş duce doar aşa , nevăzut, să văd ce fac copilul meu şi nepoţii. Dar nu să fiu, doar să trec pe acolo…

            M.D.: Sunteţi o romantică?

            J.S.: Sunt. Sunt. Asta a fost latura pe care am încercat să mi-o înfrâng tot timpul pentru că romantismul este, ca să folosesc un cuvânt dulce, confundat cu naivitatea ca şi bunul simţ confundat cu prostia de-a dreptul. Nu am fost niciodată genul care la o mitocănie să răspundă la fel, pentru că asta mă blochează, realmente. Sigur că replici mi-ar veni în minte.

            La baza unui monument care ar reprezenta OMUL, Julieta Szony ar scrie: „Cel mai manevrabil material care există”.

            Simţeam că mai erau lucruri de spus. Şi eu îmi doream să o mai ascult aşa că i-am propus ca înainte de finalul acestei discuţii să îşi imagineze că îşi ia singură un interviu.

            J.S.: Dacă mi-aş lua singură un interviu nu mi-aş pune întrebări, pentru că mă cunosc. Dar pentru ceilalţi aş spune un singur lucru: Indiferent prin câte momente grele trec în viaţă, mi se pare esenţial, chiar dacă faci rabat la anumite situaţii, să nu faci niciodată rabat la tine însuţi. Cu asta nu te vei putea împăca niciodată.

            După o clipă de tăcere, Julieta Szony a mai spus ceva. Simţea nevoia să spună ceva ce nu a mai spus public niciodată. Încredere, sinceritate. Şi dacă acest om minunat a făcut o destăinuire de suflet, nu pot decât să îi mulţumesc, cu aceeaşi adiere suflet.

            J.S.: Am scris poezie. Nu am publicat-o şi nu am vorbit niciodată despre asta. Face parte din acea zonă de autoexprimare ca şi teatrul. Atunci când simt că am un preaplin şi trebuie să îl pun undeva, atunci când nu joc sau nu am unde să revărs acest preaplin, îl trec pe hârtie.