Biblioteca din Leșu, mai veche de cum se știa

Biblioteca din Leșu, mai veche de cum se știa

Autor: Veronica Oșorheian (Bistriţa)

 

Cu o incursiune nouă în istoria satului, a școlii și a folclorului său, mai vechi sau mai nou

 

Se știe că o bibliotecă sătească era/este adăpostită într-o școală[1] sau în căminul cultural. Bănuim că așa s-au petrecut lucrurile și în localitatea Leșu, Județul Bistrița-Năsăud, veche cel puțin de pe la 1603[2].

Dorința de cunoaștere, de culturalizare este un lucru firesc și ea s-a putut manifesta natural, în vremuri istorice normale (care totuși, au fost destul de rare, în țările române, mai cu seamă în Transilvania).

Înainte de a exista un învățământ organizat la Leșu, credem că cei dornici și cu posibilitate materială cât de cât potrivită au învățat carte la școli mai apropiate – în mănăstirile din Sângeorz, Feldru, Ilva Mare, Moisei ori chiar din Moldova.

Presupunem că unii au mers la școlile din Moldova, pentru că, în tradiția orală a localității Leșu, s-a păstrat un cântec pe care l-am auzit în șezătoare: „Dusu-s-o, bădița, dus,/ Pe Valea Bistrițî-n sus;/ Nu s-o dus să nu mai vie,/ Că s-o dus să-nvețe-a scrie,/ A scrie, ș-a număra,/ Ș-a vini și m-a lua ...”

Leșenii au avut contacte cu Moldova și cunoșteau mănăstirile de acolo, de demult. Stă mărturie faptul că un leșean este amintit printre cei care au prădat o serie de mănăstiri de acolo[3], lucru care nu ne onorează.

Cu siguranță vor fi existat leșeni care călătoreau în Moldova și în alte scopuri, nu numai pentru a învăța carte. Pendulările oamenilor trebuie puse în legătură și cu fenomenul bejeniei, dintr-o parte în alta, din diverse pricini, poate și cu faptul că mănăstirile ortodoxe transilvănene au fost distruse de generalul Bukow, în accelerarea catolicizării începute la 1700, care a fost cu deosebire practicată în ținuturile grănicerești, dar și mai apoi, după înființarea grănicerismului românesc.

În 1740, este amintit în Leșu un diacon-învățător, iar în 1750, un ludimagistru, care în limba latină însemna același lucru. În conscripția din 1754, privitoare la contribuția preoților români din ținutul Bistriței, este consemnată existența ludimagiștrilor în 20 de sate someșene, între care este menționat și Leșu[4].

Prin urmare, există atestarea unui învățământ incipient, organizat însă, în Leșu, încă dinainte de jumătatea secolului al XVIII-lea.

În același studiu, Pompei Boca precizează că, din recensământul confesional de la 1766, referitor la Valea Rodnei și câteva sate din districtul Bistrița, întocmit din ordinul episcopului Atanasie Rednic, reiese că „adevăraţi şi declaraţi învăţători se află în comunele grănicereşti: Hordou, Telciu, Zagra, Mocod, Mititei, Runc, Năsăud, Rodna, Maieru, Leşu, Sângeorz, IIva Mare, Feldru, Vărarea, Rebra Mare, Rebrişoara, Salva, Monor, Şieuţ, Gledin, Șieuț, Ardan”. De asemenea, într-un extras din procesul verbal datat Năsăud, 5 noiembrie 1770, încheiat în ședința comisiei economice a Regimentului II de graniță prezidată de colonelul baron Enzenberg, privitor la problema întreținerii școlilor, printre reprezentanții altor comune se afla și reprezentantul școlii din Leșu, Toader Deac.

Şcolile primare româneşti au reprezentat sursa cea mai importantă de culturalizare a populaţiei locale de același neam.

Regimentul II de Graniță de la Năsăud sau Regimentul al doilea de infanterie al grănicerilor valahi nr. 17 de la Năsăud, denumit, din anul 1848, Regimentul II nr. 17 grăniceri români, a fost o unitate militară a armatei austriece din Transilvania, din secolele  XVIII-XIX, constituită aproape integral din români originari din aceste locuri. A fost înfiinţat la 16 aprilie 1762 și s-a desființat în anul 1851, când Regimentul II grăniceri români nr. 17 de la Năsăud a fost transformat în Regimentul nr. 50 cezaro-crăiesc de infanterie de linie și a fost mutat la Alba-Iulia[5].

Cele 44 de comune militarizate de împărăteasa Austriei, Maria Terezia, au fost împărțite pe 12 companii[6] și apărau graniţa Imperiului Habsburgic, care, după pacea de la Karlowitz din 1699, a căpătat toată Ungaria, Transilvania, Slovenia și o parte din Croaţia şi din Serbia[7].

Scopul pentru care austriecii au creat acest regiment de graniță nu a fost unul filantropic.

Pentru că grofii unguri s-au revoltat împotriva habsburgilor, austriecii au decis să-și consolideze stăpânirea, acordând, desigur, câteva drepturi unor cetăţeni români din ținutul năsăudean, dar și celor de la frontiera sudică a Principatului Transilvaniei – unde se afla Regimentul I de Graniță de la Orlat[8].

Din tabelul care prezintă situația și organizarea școlilor comunale pe companii și localități, întocmit după un raport al Comisiei școlare, din 14 noiembrie 1847, semnat de președintele acestei comisii – învățătorul superior Moise Panga și de comandantul regimentului – colonelul Alexandru Iovich, reiese că școlile din comunele Regimentului II de Graniță Românesc aveau învățător, supraveghetor și preot[9].

Iniţiativele şcolare din perioada administraţiei grănicereşti au continuat şi după desfiinţarea regimentului (1851), şcolile năsăudene reuşind să-şi asigure cadrul instituţional şi suportul material favorabil afirmării şi consolidării lor. Au existat însă şi situaţii în care indolenţa factorilor decizionali şi mijloacele materiale precare au încetinit procesul instructiv-educativ, progresul şcolar înregistrând un drum sinuos.

Cu toate acestea, şcoala românească de pe teritoriul fostului Regiment II românesc de graniță a generat progrese de-a lungul vremii și interes din partea comunităților din acest ținut românesc, pentru carte și culturalizare.

A fost îmbietor, în vremea aceea, dreptul ca fiii grănicerilor să fie şcolarizaţi, pe cheltuiala Imperiului Habsburgic și să aibă acces la cultură, alături de alte nevoi înfăptuite pentru  aceste sate, printre care: sistematizarea așezărilor, amenajarea drumurilor, realizarea unor diguri, dezvoltarea vieții economice – prin lăzuirea unor terenuri și cultivarea acestora, introducerea cărților funciare – lucru care a redus mult litigiile privind posesiunile, înființarea fondurilor școlare comunale și contribuțiile proprii ale sătenilor, pentru formarea Fondului școlar central și al Fondului de stipendii – de care beneficiau fii ai grănicerilor sau ai urmașilor.

Pentru aceste drepturi – pe care populaţia românească nici nu le visase, câtă vreme românii fuseseră iobagi sub maghiari -, grănicerii au slujit cu credință Imperiul Habsburgic, Iosif al II-lea fiind considerat un împărat izbăvitor.

Să mai precizăm aici și faptul că grănicerilor li s-au impus niște reguli stricte pentru încheierea căsătoriilor – reguli care nu erau puține și care au contribuit la îmbunătățirea condițiilor de trai și a vieții spirituale a famiilor lor.

Grănicerii năsăudeni sunt cunoscuți și cu numele de „cătane negre” – nume căpătat de la culoarea sumanului pe care îl purtau – în timp de pază ori de luptă.

*

Cleopatra Lorințiu, în „Preparandia de la Năsăud”, precizează că: „… școlile triviale deschise la Năsăud, fuseseră o cucerire a românilor, urmare a înființării Regimentului grăniceresc de la Năsăud (1762). Școlile elementare purtau denumirea de «școli triviale», denumire împrumutată de la școlile evului mediu, în care studiul gramaticii, dialecticii și retoricii forma așa-numitul trivium. Prin analogie, în aceste școli erau învățate trei materii – citirea, scrierea și socotirea – și purtau aceeași denumire. Da, Năsăudul era o inimă pentru marea dorință de învățătură care însuflețea românii acestor locuri: în al XIX-lea secol, au luat ființă, prin contribuția populației, școli în localitățile Leșu (1810), Măgura Ilvei, Arșița (1825), Șanț și Telciu (1827), Feldru (1828), Poiana Ilvei, Florești, Nimigea, Nușeni (1830), iar mai apoi cele din Zagra, Salva, Mocod, Rebrișoara, Rebra, Nepos, Rodna, Ilva Mare, Șieu, Gledin, Ardan, Monor” [10].

*

Activitatea educativă a preotului Dănilă Mălai (1770-1840)[11], preot între 1805-1840, a reprezentat o perioadă importantă în istoria învățământului din Leșu.

Absolvent al Institutului militar din Năsăud, Dănilă Mălai a fost dascăl la Jâna pe Olt (Jina, jud. Sibiu), iar apoi la școlile românești din Maieru și Năsăud (1795-1804).

Socrul său, preotul Dumitru Anton din Năsăud, l-a sfătuit să se hirotonească, pentru a reveni în comuna natală – ca preot[12].

Fostul dascăl, Dănilă Mălai, hirotonit la Blaj[13] în 1805,  nu renunță la vechea sa vocație și pune bazele unei școli sătești confesionale, făcând educație în casa lui.

La mijlocul secolului al XIX-lea, școala funcționa în casa diacului Niculai al lui Grigoraș a’ popii, tatăl locotenentului George Pop – căzut în bătălia de la Custozza, din 1866.

Pe la mijlocul secolului XX, cineva a realizat o pictură în care este reprodusă casa diacului Niculai. Pe spatele acestei picturi, sunt consemnate următoarele: „Casa sau curtea Popenilor, cum îi spuneau sătenii, a fost ridicată de diacul Niculai al lui Grigoraș a popii, prin anii 1840-1841. Una din încăperile casei a servit înainte de 1875 ca sală de învățământ în cadrul școalei comunale naționale, întemeiate la începutul secolului al XIX-lea de preotul Dănilă Mălai din Leșu, fost dascăl la școalele rumânești din Maieru și Năsăud, 1795-1804”[14].

Fiul preotului Dănilă Mălai, Anton Mălai (14 ianuarie 1804-15 iulie 1857), absolvent al Școlii normale năsăudene a fost cantor și dascăl în Leșu, între 1840-1861. A fost hirotonit în anul 1832. El a fost cel care a desăvârșit activitatea tatălui său. Anton Mălai a fost un dascăl zelos, chiar unul din cei mai buni dascăli din graniță. După revoluția din 1848-49, în Leșu a fost numit dascăl Grigore Miler care nu s-a înțeles prea bine cu Anton Mălai. Cu popa Anton Mălai s-a încheiat, în viaţa satului, o epocă de prefaceri şi înfăptuiri desfăşurate sub egida unui regim militar de aspră disciplină socială, dar de stăruitoare încurajare a progresului.

În 1863, a fost construită în Leșu o școală din piatră, cu patru săli și un hol, cărora leșenii îi spun „școala veche”, în care se desfășoară și acum activități didactice.

Peste un secol, în 1964, s-a ridicat noua clădire a școlii din cărămidă, cu parter și etaj, cu 10 săli de clasă, sală profesională, direcțiune, secretariat și bibliotecă, pe terenul care aparținuse parohiei ortodoxe[15].

*

Dintr-un raport întocmit de vicarul Grigore Moisil – despre starea școlilor din anul 1851, aflăm că cele mai vechi şcoli comunale elementare de pe teritoriul fostului Regiment II Românesc de Graniţă au fost edificate între anii 1790-1819, în localităţile: Poiana (1790), Măgura (1802), Nepos (1810) și Rebra-Mare (1819)[16] – dar tradiția organizării de școli românești era mai veche în zonă.

Tot din raportul lui Grigore Moisil mai aflăm că majoritatea școlilor erau din lemn, doar 6 aveau edificii din piatră, anume la: Găureni (în prezent, Aluniș, din com. Zagra), Maieru, Năsăud, Rebrişoara, Rodna-Nouă (actualmente Șanț), Salva – acestea aflându-se într-o stare relativ bună. Erau, totuși, catalogate drept şcoli în stare bună și unele edificii din lemn, din localitățile: „Feldru, Borgo-Bistriţa (acum Bistrița Bârgăului), Hordou (actualmente localitatea Coșbuc), Ilva-Mică, Leşu, Măgura, Mocod, Parva, Rebra-Mare (Rebra+Parva), Rodna-Veche (în prezent, Rodna), Telciu și Zagra”[17].

În mare parte, edificiile şcolare se aflau, în această perioadă, în stare improprie desfăşurării unei acţiuni educative bune.

Desigur, se cerea și o pregătire potrivită a dascălilor, căci, numai cu studiile din şcoala primară din Năsăud, nu puteau fi buni învăţători.

De aceea, după înapoierea lui de la Școala Pedagogică din Lemberg, Ioan Marian[18] a organizat la Năsăud, din anul 1837, o serie de cursuri pedagogice. Cei care au urmat aceste cursuri au ajuns dascăli bine pregătiți.

În clasificarea seriei absolvenţilor cursului pedagogic al lui Marian, de la 26 Iunie 1839, îl găsim și pe Vasile Moț din Leșu[19].

Precaritatea materială şi financiară a comunităţilor rurale a încetinit evoluţia învăţământului elementar, atât înainte cât şi după revoluţia de la 1848. De aceea, vicarul Marian a luat iniţiativa înfiinţării fondurilor şcolare comunale, demers materializat începând cu anul 1837. Un an mai târziu, forul central acorda aprobarea acestor fonduri, din veniturile obţinute în urma arendării dreptului de cârciumărit pe cele 3 luni de toamnă (29 septembrie – 31 decembrie). Din acest fond, comunitatea trebuia să plătească salariul învăţătorului, să cumpere cărţile şcolare necesare, să asigure materialul de scris şi rechizitele şcolare şi să acopere cheltuielile necesare întreţinerii şcolii.

Așa cum s-a mai specificat, majoritatea edificiilor şcolare se aflau în această perioadă în stare improprie desfăşurării unei activități educative de calitate, situaţie consemnată de multe ori în rapoartele anuale despre starea şcolilor.

Pentru desfășurarea procesului de învățământ, au fost impuse câteva cerințe: sălile de clasă trebuiau mobilate şi dotate corespunzător, cu scaune pentru elevi, cât mai comode „adică la spate să fie reazăm cât mai înalt, astfel încât pruncii să se poată răzima pe spate; să aibă laviţa de sub şezut destul de lată, iar cea pe care stau cărţile să fie la fel şi numai un pic prăvălită spre prunci, ca să aibă destulă comoditate când scriu”[20]. Mai era obligatorie o catedră, sau o masă a învăţătorului, dar și o tablă neagră – pentru deprinderea  desenului, scrisului şi socotitului. De asemenea, pereţii clasei trebuiau ornaţi cu portretul Mântuitorului Isus Hristos şi cu al unor personalități. Pe o altă latură a sălii, trebuiau expuse câteva mape pentru materialul şcolar, un orologiu şi alte ustensile folositoare: glob, sferă, tăbliţe, linie, cerc etc.

Importanţa scrisului impunea o susținere eficientă a acestuia, mai ales în etapa primară a învăţării. Atingerea acestui scop depindea atât de metoda aleasă pentru instruire, cât mai ales de mijloacele utilizate.

Suflul înnoitor şi modern, resimţit şi la nivelul instrucţiei elementare, a dus la înlocuirea treptată a primelor mijloace de scriere – tăbliţa de piatră şi condeiul, – cu hârtia şi cerneala, cererile pentru asigurarea acestora din urmă crescând continuu, mai ales spre sfârşitul epocii liberale.

Cu toate acestea, în multe şcoli învăţătorul a continuat să utilizeze în activitatea de scriere cele două mijloace primare, încetăţenite deja: tăbliţa de piatră şi condeiul. Folosirea acestora era susţinută din mai multe motive: siguranţa şi uşurinţa cu care puteau fi mânuite de elevi (mult mai uşor decât pana şi hârtia), dar și corectarea rapidă şi fără greutate a greşelilor. De asemenea, tăbliţa putea fi utilizată şi de cei sărmani, în timp ce „negreala” pentru hârtie nu se găsea în orice casă şi nici întotdeauna de bună calitate. În acelaşi timp, tăbliţa şi condeiul erau ieftine şi, în consecinţă, puteau fi înlocuite relativ ușor, în cazul deteriorării. Ca să poată fi pe deplin funcţională, tăbliţa necesita câteva însuşiri: „să fie netedă şi lucioasă, fără zgârieturi, destul de mare, să fie prevăzută cu material pentru şters şi liniată de învăţător. La rândul lui, condeiul trebuia să aibă o lungime potrivită, să fie relativ moale şi ascuţit la ambele capete”[21].

Desigur, un loc important în ansamblul materialelor didactice revenea cărţilor şcolare. Lipsa acestora îngreuna procesul de învăţământ. Inventarul cărţilor şcolare existente în dotarea şcolii era realizat, de obicei, de conducătorul școlii şi trimis anual oficialităţilor districtuale. Acestea aveau îndatorirea de a procura şi trimite cărțile necesare instituţiilor şcolare solicitante, care achitau contravaloarea cărților, în cel mai scurt timp. Necesarul de manuale şcolare era direct proporţional cu numărul elevilor dintr-o şcoală, pe nivel de clasă, şi în concordanţă cu disciplinele prevăzute în planul de învăţământ pentru nivelul elementar sau superior.

Obiectele predate în şcolile comunale în perioada absolutistă erau: religia, caligrafia, calculul mintal şi cifric (cele 4 operaţii), silabisire şi citire, pomicultură, apicultură, legumicultură (teoretic şi practic), îndatoririle tineretului grăniceresc, scrierea după dictat şi memorizarea. Să amintim aici că, pentru desfăşurarea activităţilor practice era indicată şi înfiinţarea unei grădini şcolare.

Denumite uneori diferit, cărţile şcolare utilizate cel mai frecvent în reţeaua învăţământului elementar erau: abecedarele, catehismele, aritmetica (instrumentul esenţial în însuşirea deprinderilor de calcul scris şi mintal), istoria biblică, rareori geografia, cărţile de citire sau cele despre datoriile supuşilor.

Suportul material pentru achiziţionarea cărţilor şcolare era asigurat de comunitatea susţinătoare – prin reprezentanţii ei – din fondurile comunale existente. Condiţia socială precară a locuitorilor săteni a influenţat deseori demersurile necesare achiziţionărilor de carte.

De aceea, pentru a facilita accesul şcolarilor la manuale, forul competent a aprobat tipărirea mai multor exemplare din acestea, o parte fiind destinată exclusiv elevilor săraci sau cu posibilităţi materiale reduse. Pentru a uniformiza planul de învăţământ şi implicit metodele utilizate în instruire, forul amintit recomanda, adeseori, cele mai potrivite tipuri de manuale şcolare folosite în predarea diferitelor obiecte de studiu. Astfel, prin Ordinaţiunea din 29 decembrie 1855, forul superior comunica apariţia cărţii „Aritmetica sau carte de exerciţii la învăţătura calculaţiunii”, folositoare pentru clasele a 1-a şi a III-a de la şcolile populare, cerând învăţătorilor şi şcolarilor subordonaţi procurarea acesteia[22]. Rapiditatea cu care aceştia au răspuns recomandării respective (retransmisă la nivel local prin porunci vicariale) este evidenţiată de solicitările învăţătorilor din Ilva Mică, Leşu, Măgura etc. de a achiziţiona respectiva carte la preţul fixat de 18 florini.

În 1857, „luând în considerare foloasele pe care le poate aduce cultura pomilor atât omenirii, cât mai ales economilor lipsiţi mai întotdeauna de venituri”[23], toţi preoţii şi dascălii erau provocaţi să sprijine şi să dezvolte această ramură economică. De aceea, iniţierea elevilor în formarea deprinderilor practice era privită şi ca o alternativă la îmbunătățirea stării sociale a locuitorilor.

Indiferent de raţiunile care au stat la baza introducerii acestei concepţii, în ansamblul ideilor pedagogice ale vremii, şcoala de pomărit și grădina şcolii au constituit o preocupare constantă a autorităţilor însărcinate cu sprijinul şi dezvoltarea acestora.

Nu întâmplător, numeroase dispoziţii ministeriale şi circulare episcopale sau vicariale conţineau îndemnuri repetate pentru includerea acestei ramuri economice în planul de învăţământ şi promovarea ei în ansamblul activitătilor educative.

Cunoştinţele teoretice referitoare la acestea erau predate în timpul iernii, iar primăvara, vara şi toamna, când timpul era favorabil, elevii erau deprinşi în mod practic în grădinile şcolare destinate acestui scop.

În aproape toate localităţile foste grănicereşti, şcoala de pomărit şi-a constituit o identitate proprie corespunzătoare standardelor calitative ale vremii.

Din ansamblul unităţilor şcolare de pe teritoriul fostului regiment grăniceresc, doar o treime din numărul acestora nu aveau şcoala de pomărit sau grădina şcolii. Este vorba de şcolile din: „Bichigiu, Bistriţa Bârgăului, Găureni, Ilva-Mare, Leşu, Runc, Salva, Sângeorgiu, Plai, Zagra, Ragla, Gledin, Monor, Şieuţ, Sântioana”[24].

Dacă instruirea elevilor în pomologie a impus în toate comunele amenajarea grădinilor şcolare, au existat şi cazuri în care acestea fie lipseau, fie erau incompatibile cu misiunea pe care o aveau.

Şcoala comunală din Leşu semnala Direcţiunii şcolare din Năsăud – la 26 aprilie 1866 – , faptul că „în localitate nu exista grădină şcolară și, pentru desfăşurarea acestei ramuri economice – ca disciplină de învăţământ – , s-a cultivat doar în grădina învăţătorului.”[25]

Mai trebuie spus că puterea exemplului nu a functionat întotdeauna în rândul comunitătilor săteşti, mentalitatea acestora fiind refractară şi, uneori, chiar lipsită de interes. De aceea, în foarte multe cazuri, în locul legumelor creşteau urzici, lobode sau alte buruieni, motiv pentru care, s-a propus, unde a fost cazul, tragerea la răspundere și pedepsirea atât a învăţătorilor comunali, cât şi a celor triviali.

Printre virtuţile pe care şcoala le-a promovat a fost şi curăţenia. Formarea deprinderilor de igienă primară şi curăţenie respecta atât un principiu moral, cât şi o normă etică sănătoasă. Întreţinerea şi menţinerea curăţeniei în instituţiile educative revenea, în egală măsură, servitorului şcolii şi celor care beneficiau de avantajele acesteia: elevii şi dascălii lor.

Categoria personalului şcolar auxiliar din care făcea parte şi servitorul şcolii a constituit, de multe ori, subiectul unor dispoziţii speciale emise de forurile educaţionale superioare, în vederea uniformizării cadrului extern al învăţământului. Pe această linie, se înscriu şi recomandările obligațiilor servitorilor şcolilor, din 1865. Servitorii puteau fi aleşi din rândul celor cu purtare bună şi erau subordonați nemijlocit directorului şcolii. Printre îndatoririle zilnice ale acestora se numărau: curăţarea sălilor de clasă; încălzirea cuptoarelor/ sobelor; tăierea lemnelor necesare pentru şcoală şi curăţarea curţii; în plus, aveau sarcina de a înştiinţa direcţiunea de eventualele stricăciuni sau lipsuri din cadrul şcolii (ferestre, zaruri, mape, icoane etc).

*

 

În cartea Șirag din pietre de râu, la Spații culturale, am precizat că: „Primul cămin cultural, construit de meșterul Mihai Paier, în anul 1927 – odată cu Biblioteca sătească, și-a început activitatea în condiții modeste. De la început, căminul cultural a purtat numele eroului leșean Lt. George Pop”[26]. Dar activitatea culturală din Leșu a fost vie încă din anul 1907[27]. Anul 2007, când s-au împlinit 100 de ani de la prima reprezentare teatrală din Leșu, a fost motivul principal al scrierii cărții Șirag din pietre de râu. Reprezentațiile culturale erau făcute (din memoria satului)  fie în Chioșcul de joc (și de porunci/ comunicări oficiale) – în anotimpuri calde, fie, pe timp de iarnă, în Școala veche – construită, așa cum s-a mai specificat, în anul 1863.

Foto 1. Școala din Leșu construită în 1863

 

Această școală veche nu mai deține acte doveditoare privind perioada în care s-a construit, dar a existat, în zidul (din piatră de râu) dinspre drum, o piatră pe care era cioplit anul 1863[28]. Piatra ne-a fost semnalată nouă de doamna profesoară Maria Suciu (doamna preoteasă), directoarea școlii, în anul 2003, când s-au sărbătorit 400 de ani de atestare documentară (1603) a localității Leșu.

Școala avea o intrare principală frumoasă, cu scări înalte, tot din piatră de râu, pe care ajungeai în balconul acoperit. Pe aceste scări își făceau poze dascălii, când aveau inspecții ori cu alte ocazii. Un coridor destul de larg avea pe o parte două săli de clasă, iar pe cealaltă parte avea o sală de clasă și cancelaria. Acolo am învățat primele patru clase.

Înspre Casa parohială construită de leșeni, înainte de anul 1922, în vremea preotului Leon Coșbuc[29], țin minte grădina de zarzavaturi și un măr cu „mere dulci” pe care le țăleam, pe apucate, cu ce se nimerea.

În spatele școlii era curtea, mărginită de coasta pe care, în timpul iernii, ne dam rând la săniuș. Bănuiesc că imaginile acelea s-au întipărit și în mintea pictorului Andrei Aurel Medinski, născut în Dumitra, Județul Bistrița-Năsăud, dar care a copilărit la Leșu, unde tatăl pictorului, Andrei Medinschi, a fost vrednic învățător cu grad definitiv, în perioada 1952-1971. Cu permisiunea pictorului, așez aici un desen care amintește de isprăvile copiilor din vremea  anotimpului alb.

În curtea școlii, era și un măr bătrân, pe care-l înconjuram rușinați, prinși în șir indian, ca să ducem un cocean de măr aruncat la întâmplare și să-l depunem unde îi era locul – în coșul de gunoi. Vinovatul ținea coceanul în mână și era în fruntea șirului. Dascălul a considerat că așa vom ține minte și  vom păstra și  curtea școlii curată.

Foto 2. Desen de Andrei Medinski

 

*

Într-un caiet/ jurnal, tehnicianul forestier Toma T. Artene[30], fost, într-o vreme, și director de cămin, a consemnat, la data de 1 februarie 1993, un Scurt istoric despre Biblioteca din localitatea Leșu, în care preciza (așa cum am preluat și eu în textul cărții amintite) că: „La data de 17 noiembrie 1927, din inițiativa studenților Anton Coșbuc și Dănilă Pop, se pun bazele Bibliotecii populare din cadrul Căminului cultural, susnumiții donând pentru bibliotecă 85 de volume, în majoritate cărți pentru tineret. În anul următor, părintele dr. Ioan Artene – directorul Institutului de Orbi din Timișoara, și el fiu al satului, donează Bibliotecii Leșu un număr de 260 volume de agricultură, științe naturale și literatură. Tot în același an, Societatea Forestieră Regna donează 120 volume, majoritatea cărți de profil tehnic. Leon Țilea (din București), alt fiu al satului, donează 100 de cărți de literatură pentru copii și tineret. În anul 1931, Căminul cultural cumpără pentru Bibliotecă 180 de volume din literatura universală și cărți cu conținut istoric și geografic, în valoare de 1500 lei – bani obținuți din încasările pentru spectacole” [31].

Foto 3. Dascăli din Leșu, alături de oaspeți. Sus, în ultimul rând, dascălul Andrei Medinschi, avându-l în stânga pe compozitorul Tudor Jarda (1954)

 

Informațiile prezentate de Toma T. Artene, ca și ale autoarei din 2002, citată în context, în acest Scurt istoric, fac referire și la anii 1934-1935, când echipele studențești regale, coordonate de ilustrul sociolog Dimitrie Gusti – însoțit de cărturarul Anton Coșbuc – , au cercetat localitățile Leșu și Șanț, precum și la cenzurarea bibliotecii, din anul 1947, care a condus și la arderea cărților valoroase, a multora dintre ele – ceea ce a fost un mare păcat – , sau la premierea cititorilor statornici (într-un cadru festiv, cea din 17 noiembrie 1957 și cea 17 noiembrie 1992, când s-a sărbătorit împlinirea unui anume număr ani de la înființarea bibliotecii locale), dar și faptul că, la inventarierea din 1 februarie 1993 Biblioteca sătească de la Leșu avea un număr de  10.104 volume (ceea ce nu este chiar puțin, dar din păcate, oamenii de acum nu mai prețuiesc cartea și nu mai citesc tot așa de mult, cum o făceau înaintașii lor, din perioada interbelică, și chiar de mai apoi, din vremurile de după 1947-1957).

*

În toamna anului 2021, am primit de la profesoara Ioana Hogiu (fiica lui Grigore Roman din Leșu, stabilită în Bistrița Bârgăului) o carte de 19/ 13,5 cm, copertată în carton negru durabil, pe care există aplicată o etichetă albă, în chenarul căreia apare scris: „Căminul Cultural/ Lt. George Pop, Leșu/ Biblioteca/ III/ Intelectuali/ Nr. de raft: 20//”.

Pe foaia de gardă, apare o ștampilă de forma unei cărți cu cotor gros (3,5/ 5 cm) cu inscripție de culoare lila/ mov: „Biblioteca/ Căminului/ Cultural/ Locotenent/ George Pop/ Leșu/ No. 63//”.

Pe foaia de titlu apare: pe lângă denumirea colecției, în care apăruse cartea: „Publicațiunile Casei Școalelor”, o ștampilă rotundă, pe care se distinge foarte clar (cu aceeași culoare lila): „Căminul Cultural Lt. Gh. Pop. Leșu, Jud. Năsăud./ Biblioteca/ 1922//” și titlul cărții: „CICERO în Istoria culturii europene”, de Th. Zielinski, „Traducere după original de B. Grecina și A. Berar”, București, Tipografiile Române Unite, Calea Rahovei No. 42 (f. a.).

Aceeași ștampilă rotundă apare și la pagina 3, deasupra Prefeței traducătorilor, dar și la pag. 31.

Pe ultima pagină, 71, există o Notă, din care spicuim: „Această traducere este făcută după textul rus publicat de d-l Th. Zielinski în revista «Westnik Europâ» (Vestitorul Europei) din Petersburg cu data de Februarie 1896 dela pag. 661 p. la pag. 701)”, ea încheindu-se cu precizarea: „Traducerea a fost făcută direct după textul original rus, confruntat cu cel german (din 1897)”.

Așadar, avem această dovadă, deosebit de clară și incontestabilă că, în anul 1922, Leșu avea, deja, o bibliotecă publică, sătească (ea nu a fost întemeiată în 1927, cum se afirma îndeobște, până acum, ci, exista dinaintea acestei date, în mod cert!), aranjată după normele existente la vremea aceea – chiar exigente și profesioniste – , bibliotecă în care existau cel puțin 63 de cărți, cu probabilitate doar în secțiunea sa a III-a, denumită, pretențios Intelectualii (care bibliotecă sătească nu știm câte secțiuni avea, de fapt!; oricum Secțiunea sa Intelectualii este deosebit de originală și denotă creativitatea bibliotecarului care organizase tematic volumele!) și, cel puțin 20 de rafturi de bibliotecă, pline de volume, sau doar pregătite pentru achiziționarea altor cărți, provenite din donații sau achiziții proprii (!).

Este, totodată, foarte clar faptul că biblioteca aceasta sătească, organizată tematic, în manieră modernă (!), avea în dotare și două tipuri de ștampile proprii, ca o instituție publică în toată regula, respectabilă, una circulară și una, extrem de originală, de forma unui tom vechi de carte, cu ferecături la colțuri, sugerate, care pare a fi mai veche chiar și decât anul 1918 (!), fiind, cu probabilitate, legată de o donație de carte, posibilă, a eroului martir (deși luptase în armata austro-ungară), George Pop, căzut în 1866 la Custozza, despre care se știe că a avut premoniția morții sale și a lăsat un testament, prin care legaliza o fundație școlară, pentru progresul viitor al nației sale. Totodată se știa că își lăsase și cărțile personale, vreo 230 de volume, Bibliotecii Mariane din Năsăud (!)[32]. Poate, o parte dintre aceste cărți ale sale, sau ale familiei sale, neincluse în testamentul menționat, vor fi ajuns și în Bilioteca sătească de la Leșu, care ar fi putut, cu probabilitate,  organizată chiar și înainte de 1918, așa cum imprimatul ștampilar în formă de carte ne sugerează, inclusiv numele propriu-zis al acestui așezământ cultural românesc, de obște, cu trimitere expresă la eroul originar din Leșu!

Ca atare, problematica întemeierii Bibliotecii sătești, de la Leșu se redeschide, spectaculos,  ea putând fi luată în calcul, fie și teoretic doar, și pentru perioada de la finele secolului al XIX-lea, oricum dinaintea anului 1922 (!).

Oricum, aducem mulțumiri doamnei profesoare Ioana Hogiu, pentru recuperarea acestei cărți, deosebit de importantă pentru valoarea sa culturală și istorică, salvată și păstrată de Grigore Roman din Leșu – tatăl domniei sale – (care, cu proabilitate, va fi fost sustrasă, în chip fericit, la momentul epurării din 1957, de către cineva din sat!).

Grigore Roman, maistru forestier, a fost un susținător important al vieții culturale a satului. Ca lucrător în Exploatarea forestieră din Leșu și ca deputat raional, Grigore Roman a sprijinit, în 1959, construirea Școlii Leșu-Valea Măgurii[33], iar în anul 1968, a fost alături de cărturarul Anton Coșbuc, de profesorul Simion Tomuța și de tehnicianul Toma T. Artene, în organizarea primei ediții a Festivalului interjudețean Rapsodia trișcașilor, festival susținut, desigur, și de directorul Comitetului pentru cultură și artă al Județului Bistrița Năsăud și al Casei creației populare, Al. Misiuga, dar și de compozitorul Tudor Jarda – dirijor al corului pe patru voci din Leșu (cor laureat pe țară în 1953, 1954, 1956, căruia compozitorul i-a alăturat și vestita echipă de trișcași din Leșu).

Foto 4. Printre cei implicați în organizarea primei ediții a Rapsodiei trișcașilor se numără și Grigore Roman[34] (primul din st.), la mijloc este cărturarul Anton Coșbuc[35], primul din dreapta  este Toma T. Artene, iar al II-lea din dr. este înv. Simion Tomuța

 

Într-un interviu acordat, în anul 1999, domnului Alexandru Pugna, lelea Reghina Tăpălagă nu cunoștea și implicarea lui Al. Misiuga în organizarea festivalului amintit, motiv pentru care alăturăm aici Diploma unui participant la prima ediție a Festivalului interjudețean „Rapsodia trișcașilor” din 1968, semnăturile de pe această Diplomă lămurind problema oficialităților implicate în organizarea festivalului.

Nu tăgăduim nici implicarea cunoscutei soliste Valeria Peter Predescu,  care și-a cules o parte din cântece (chiar și cântece morțești) de la lelea Reghina și, poate, și de la alții.

Mă gândesc că soliștii de muzică populară consemnează, în inventarul costumelor achiziționate, localitatea și numele celui/ celei care a confecționat vestimentația respectivă.

Solistul Cristian Pomohaci a pomenit, de multe ori, la aparițiile domniei sale pe scenă, opincile pe care le-a achiziționat de la badea Victor Tăpălagă, soțul Reghinei Tăpălagă – pe care a cercetat-o și dumnealui.

Pe Valeria Peter Predescu am văzut-o târguind (sub scările pe care se urca la muzeul amenajat în podul Căminului cultural din Leșu), de la Mărioara lui Nechita Mălai, niște pânzături frez.

E lăudabilă preocuparea soliștilor de muzică populară de a-și îmbogăți garderoba cu costume specifice zonei pe care o reprezintă (și nu numai), pentru că fiecare zonă rurală a țării noastre dispune de o mare varietate și frumusețe a creațiilor vestimentare. Salvarea acestor creații țărănești o găsim și în preocupările muzeelor mai mari din țară, dar și a celor organizate, în ultima vreme, în satele în care există iubitori de frumos. Oricum, colecțiile particulare sunt binevenite, în acest efort al păstrării autenticității.

Foto 5. Diplomă de participare

 

*

Concluzionăm că, în decursul anilor, locuitorii din satele militarizate, fie că au fost înrolați ca soldaţi sau nu, au învăţat să ducă o viaţă ordonată, liniştită (în răstimpurile de pace), şi nu în ultimul rând, morală, fiind sub puternica influenţă a legilor austriece.

Ce a fost diferit, poate, faţă de alte zone ale Transilvaniei, a fost ordinea impusă de autorităţile vieneze, atât în viaţa publică, în cea socială, cât şi în viaţa privată sau în moravurile grănicerilor, ceea ce le-a deschis și calea culturalizării de tip cult.

Populaţia autohtonă nu a reuşit, de la bun început,  să se conformeze regulilor noi impuse de austrieci, însă implementarea programului de reorganizare a satelor, educarea marii mase a populaţiei, autogospodărirea familială nu au făcut decât să schimbe mentalitatea locuitorilor, să le dezvolte gustul pentru frumos, pentru organizare, pentru ordine și pentru cunoaştere prin carte.

Din punct de vedere cultural, populaţia satelor militarizate a înregistrat o evoluție progresivă, prin întemeierea de şcoli primare în toate localităţile, iar educarea copiilor proveniţi din familiile de grăniceri s-a dovedit extrem de importantă nu numai pentru autorităţi, ci și pentru individualitățile celor implicati, rezultatele pozitive văzându-se în timp.

Instituirea graniţei militare a oferit prilejul obţinerii unei bune educaţii pentru populaţia Văii Someşului, dar, în acelaşi timp, a permis şi o dezvoltare deosebită a sentimentului naţional românesc, datorată, în bună parte, maximei „Virtus romana rediviva” care a fost rostită de împăratul Iosif al II-lea, cu ocazia uneia dintre vizitele sale în Transilvania, iar apoi a fost impusă ca normă morală/ juiridcă a regimentului grăniceresc năsăudean, fiind inscripţionată pe sigiliile sale oficiale. Tradiția aceasta culturală s-a transmis și, iată, cu ocazia epurării Bibliotecii sătești de la Leșu, din 1957, unul dintre locuitorii satului nu a răbdat ca volumul „Cicero în istoria culturii europene” să fie dat focului, ca o moștenire de preț a zestrei noastre ereditare de sorginte latină.

Dacă ne gândim la organizarea învățământului pe acest meleag, spațiul în care s-au primit manualele școlare și celelalte instrumente de lucru necesare procesului de învățământ (hărți, globuri pământești, instrumente de geometrie, mape cu material didactic, calendare[36]), la cutumele culturale instituționalizate, inclusiv al românilor, mai ales din satele grănicerești, s-ar putea ca, în ambientul Școlii sau Căminului cultural (care ar fi putut fi, și el, anterior anului 1918, nu numai ca datând din 1922, când în mod cert el exista la Leșu!) să fi existat și un spațiu de „bibliotecă” publică, mai veche decât data prezentată și dovedită în acest modest studiu, de interes local, anume cea a anului 1922 (!), ceea ce ar putea fi deosebit de semnificativ pentru înțelegerea mai corectă a nivelului cultural și aspirațional al înaintașilor noștri, al istoriei lor reale, oglindită și de cărțile tipărite, cu circulația lor deosebit de interesantă și semnificantă!

(Alba Iulia, 6 aprilie 2022)

[1]Din https://lecturacentral.files.wordpress.com/2017/08/citate.pdf, p. 2, am reținut aforismul  lui Octav Bibere: „Am iubit şcoala pentru că acolo era biblioteca”.

[2] Anton Coșbuc, Obârșia satului Leșu, în Arhiva Someșană, nr. 16/ 1932, p. 100-116, în care se pomenește prima dată localitatea Leșu, în catastifele de dare ale orașului Bistrița, pe anul 1603.

[3] Leșu și leșenii. Mărturii pentru neuitare. Repere monografice, Bistrița, Editura Mesagerul, 2003, p. 259.

[4] Pompei Boca, Învățământul românesc din Județul Bistrița Năsăud, în Arhiva Someșană, nr. IV (31), Năsăud, 1977, p. 127.

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Regimentul_II_de_Grani%C8%9B%C4%83_de_la_N%C4%83s%C4%83ud

[6]Veronica Oșorheian, Casa de sub ochiul stelei. Consemnări și studii monografice, Editura Star Soft, Alba Iulia, 2002, p. 129: În perioada militarizării, Leșu a făcut parte din Compania VII (alături de localitățile Feldru și Ilva Mică), supraveghetorul școlii find sublocotenentul Karl Mieș, preot era Anton Mălai (fiul preotului Dănilă Mălai), iar învățător era Danil Istrate.

[7] https://www.unitischimbam.ro/tratatul-de-la-karlowitz-26-ianuarie-1699/

[8] https://ro.unionpedia.org/Regimentul_I_de_Grani%C8%9B%C4%83_de_la_Orlat,_Compania_a_VII-a

[9] Veronica Oșorheian, Casa de sub ochiul stelei. Consemnări și studii monografice, Alba Iulia, Editura Star Soft, p. 128-130.

[10] Cleopatra Lorințiu, Preparandia de la Năsăud, în Există un limpede loc, București, Editura Sport – Turism, 1989, p. 204 – 205.

[11] Anton Coșbuc, Contribuții la istoricul bisericii din Leșu, în Arhiva Someșană, nr. 17, Năsăud, 1933, p. 261. Preotul Dănilă Mălai a fost  căsătorit cu fiica preotului Dumitru Anton din Năsăud, Maria (Cișcuța).

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Pictura s-a păstrat în Școala Gimnazială, nr. 1 Leșu, dar există, în această școală, și un tablou cu cei dintâi dascăli din Leșu, în care apare și poza cu casa diacului Niculai.

[15] Școala, în Leșu și leșenii…, 2003, p. 259-263.

[16]Aurelia Dan, Starea școlilor de pe teritoriul fostului Regiment Românesc II de Graniță în perioada absolutist (1851-1860), în Arhiva Someșană. Revistă de istorie și cultură, nr. IV, seria a III-a, Cluj Napoca, p. 117-138.

[17] Ibidem.

[18] Ioan Marian, născut în comuna Zagra, la 6 august 1796, a urmat școala trivială din Telciu, cea normală din Năsăud și apoi liceul și teologia la Blaj. De la 1 noiembrie 1819 până la finele lui august 1821, funcționează ca profesor la gimnaziul din Blaj, apoi ca preot în satul natal, Zagra, până în 1825, împletindu-și munca de paroh cu cea de catihet, la Școala Normală din Năsăud. În anul 1826 se mută la Năsăud, unde, prin stăruința lui, se deschide, în anul 1827, și clasa a lV-a. Pentru specializarea în pedagogie, a fost trimis, în anul 1830, pentru o perioadă de un an, la Lemberg. În anul 1833, a fost numit director peste toate școlile Regimentului I de graniță, de la Orlat, unde functionau, de asemenea, o școală normală, școli triviale și școli sătești.

[19] Existentă  se pare, în original, la Muzeul Năsăudean.

[20] Aurelia Dan, op. cit., p. 130.

[21] Ibidem,  p. 132.

[22] Ibidem, p. 133-134.

[23] Ibidem, p. 134.

[24] Ibidem, p. 135.

[25] Ibidem, p. 135-136. Cel care a semnalat această inconveniență a fost Mihăilă A. Mălai, dascăl în Leșu în perioada 1862 – 1868, conform unui tablou păstrat în școală, cu dascăli care au funcționat în comună, în perioada 1862-1988. Vezi și Veronica Oșorheian (coordonatot), Cuib de lumină: Școala din Leșu. Dascăli și învățăcei. Memorialistică și istorie, p. 273.

 

[26] Căzut în bătălia de la Custozza, din 4 iunie 1866, în conflictul iscat între Italia și Austria, pentru posesiunea Veneției. Vezi Veronica Oșorheian, Casa de sub ochiul stelei…, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2002. p. 47.

[27] Precizăm, și aici, că în anul 1907, diletanții din Leșu au jucat „Ruga de la Chizătău” de Iosif Vulcan, dar în  spectacol au avut incluse și alte momente artistice. Mai la îndemână, găsim că a fost monologul, declamația, dar și cântecul în grup – la unison, așa cum se cânta în șezători. Un motiv în plus pentru această credință a noastră, cum preocupările culturale de la Leșu erau mai vechi, ar fi faptul că fiul dascălului Samson Leonte, învățătorul Leon Leonte, elev între 1897-1902 la Gimnaziul Inferior din Năsăud, era, în anul 1905, absolvent al Preparandiei din Sarospatak (Ungaria), școală organizată în secolul al XVII-lea de marele pedagog Comenius. Chiar dacă începutul carierei didactice a lui Leon Leonte a fost la Ilva Mare, legătura cu satul natal, Leșu, a fost strânsă, datorită vecinătății acestor sate. Interesul dascălului Leon Leonte pentru activitatea corală/ dirijorală este confirmat de articolul Vești bune din Ilva Mare din Revista Bistriței, anul IV, 1908, Nr. 6, p. 1: „În decembrie trecut și-a început domnul învățător Leon Leonte cursul de instruare [instruire] al unui cor mixt de adulți, pentru care scop a fost trimis în vara anului trecut, pe spesele bisericii de aici, în Banat spre a studia modul organizării ataror coruri. S-au înscris vreo 40 inși. Spor a făcut destul de bun încât în două rânduri a cântat corul în biserică, iar de Anul Nou a dat o petrecere poporală precedată de o disertație, 3 cântări în cor, o declamare și o piesă teatrală «Cinel, Cinel». Toate succese peste așteptare”.

[28] Dărâmat prin anii 2006-2007, când s-a lărgit drumul, s-au făcut consolidări și s-a asfaltat drumul între Leșu Ilvei – Leșu, primar fiind Lupșan Nicolae Grigore.

[29] În Leșu și leșenii…, p. 312.

[30] Societatea Culturală ASTRA – Despărțământul Năsăud, Dicționarul culturii și civilizației populare al Județului Bistrița-Năsăud, Vol. I Țara Năsăudului, p. 24-26.

[31] Veronica Oșorheian, Casa de sub ochiul stelei…, 2002, p. 289.

[32] file:///C:/Users/gabimama/Downloads/23-revista-bistritei-XXIII-2009-20%20(1).pdf.

[33] Vezi Leșu și leșenii…, p. 271.

[34] Grigore Roman a fost unul dintre oamenii de „bgizuială” ai satului. A găzduit mulți domni care au venit în sat cu diferite probleme și interese (atât personale, cât și probleme ale comunității), a jucat teatru în De-ale lui Păcală (scenariu Tudor Mușatescu), Doctor fără voie (de Molière), în mai multe scenete, a jucat în echipa de călușari din Leșu (în 1938 echipa a fost la București). A fost un om respectat de comunitate și nu numai. Și un iubitor de carte, un prețuitor al valorilor bibliotecărești ale satului, făcând legătura perioadei interbelice, cu cea care a urmat, într-un anume fel! Pentru că tradiția, la români, mai ales începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot mai ferm, și datorită activității Astrei, de pe vremea eroului de la Custozza, s-a legat mereu și de ideea de școală și culturalizare prin carte aleasă a fiilor și fiicelor neamului!

[35] Cărturarul Anton Coșbuc, născut în Leșu, la 5 noiembrie 1904, a învățat la Liceul grăniceresc din Năsăud, un an a studiat la Roma, a urmat cursurile Facultății de litere și filosofie a Universității din Cluj și s-a numărat printre colaboratorii apropiați ai savantului Dimitrie Gusti, implicându-se în cercetările sociologice din localitățile Leșu (1934) și Șanț (1935).

[36] tipariturivechi.ro/document/ Calendariul pe anul 1820 se deschide cu ,,ghenealoghia chesaro-crăeștii (n.n. imperiale și regale) stăpânitoare curți austriacești” reprezentând partea istorică a acestuia, aceasta fiind preluată din calendarele imprimate la Buda… Partea literară ar include versurile închinate lui Marte, stăpânitorul anului 1820. Deși lungi de 15-16 silabe, ele sunt totuși curgătoare. Cele 17 anecdote, poziționate pe ultimele foi ale Calendariului, pot fi încadrate atât la partea literară cât și la cea didactică. Cele 17 povestioare au personaje din diverse categorii socio-profesionale (țărani, elevi, cantori, preoți, negustori, nobili, slugi), de vârstă (fete, tineri, babe, bărbați căsătoriți) sau de gen (bărbați și femei, toate măritate). Așa cum remarca Mircea Tomescu, sursa unora dintre aceste anecdote trebuie căutată în Occident (de exemplu – anecdotele cu măscărici, cu olandezul și soția sa, cu francezul și asinul său ori cea cu Carol al V-lea și cei patru hoți). Partea calendaristică este, în mod evident, cea mai importantă și cea mai consistentă. Ea debutează cu elementele secundare de cronologie, azi învechite (crugul soarelui, crugul lunii etc.), apoi sunt enumerate principalele sărbători religioase și posturi din timpul anului. Urmează cele 12 zodii, apoi soarele cu cele zece planete. Nu lipsesc informații privind răsăritul și apusul soarelui, durata zilei și a nopții, în ore și minute (toate acestea au fost imprimate cu chinovar), precum și informații despre cele patru eclipse din cursul anului 1820 (două de soare și două de lună). Secvența cea mai importantă o constituie, evident, cele 12 luni ale căror zile sunt indicate atât în sistemul calendarului vechi – iulian (românesc) cât și în cel al calendarului nou – gregorian (occidental). Duminicile și sărbătorile mari au fost tipărite cu roșu. Partea calendaristică includea și texte referitoare la cele patru anotimpuri, dispuse în ordinea trecerii lor. În sfârșit, indicarea târgurilor din Ardeal, Țara Ungurească și Banat pentru fiecare lună, precum și a poștelor din Ardeal și a celor până la Timișoara și Viena (Beciu) încheie partea calendaristică.

Foto. Veronica Oșorheian