Direcția: Cernăuți

Direcția: Cernăuți

Autor: Igor Pomerantsev

(Not.red.: Traducerea textului semnat de autorul evreu din Cernăuţi Igor Pomerantsev realizată de către istoricul Dragoş Olaru din Cernăuţi)

Cernăuțiul are mai multe nume, iar unul dintre ele – Cernăuți – este românesc.

Lumea românească mi-a deschis în copilărie un radiou, pentru că la Cernăuți eram liberi să ascultăm radioul românesc.

Mi-au plăcut cuvintele misterioase care se rosteau la începutul fiecărei ore: Ora exactă. În tinerețe, chiar m-am gândit serios să iau un pseudonim poetic: numele feminin Ora Exactă. Poezia este tot o exactitate, este perceperea exactă a cuvântului și a timpului.

Foto: Autorul este al doilea din dreapta

Cunoșteam bine muzica românească de estradă. Îmi amintesc și acum vocea Doinei Badea, îmi amintesc chiar și câteva șlagăre: Fanfara militară, Tango d’amore.

Locuiam pe strada Lermontov (azi Kohanovsky) și îmi amintesc ce eveniment însemnat din copilărie a fost atunci când rudele din România ai vecinilor noștri au venit să-i viziteze. Printre ei era și o fetiță fermecătoare Marina din București. Purta o rochie de nailon roz pe care niciunul dintre noi nu o mai văzuse până atunci.

Numai un singur meridian spre vest, dar acest meridian se făcea simțit în orice, chiar și în rochiile copiilor.

Un alt eveniment mare a fost sosirea la sfârșitul anilor cincizeci a orchestrei de jazz a lui Sergiu Malagamba. La Moscova se asculta Van Cliburn sau Yves Montand, noi însă la Cernăuți îl ascultam pe Malagamba. A fost considerat cel mai bun toboșar din Romania, iar pentru noi – cel mai bun toboșar din lume. A fost un mesager al jazz-ului, iar jazz-ul este improvizație, jazz-ul este libertate! Aveam zece ani și îmi amintesc cum, în parcul orașenesc Kalinin, noi, băieții, ne adunam lângă Teatrul de Vară, ne agățam unul pe umerii celuilalt pentru a adulmeca cu vârful nasului, sau pentru a vedea cu coada ochiului, pentru a auzi cu un colț al urechii miracolul jazz-ului care se numea Malagamba.

Când aveam cincisprezece ani, în oraș a apărut televiziunea românească. Era semilegală: nimeni nu a fost arestat pentru asta, așa că a fost posibil să se instaleze o antenă.

Și atunci mi s-a deschis o altă lume, cea românească, și era foarte diferită de cea sovietică.

Era perioada de conflict între partidele comuniste din URSS și România, o perioadă de înclinație a României către Occident. Am impresia nu că aș fi depăşit atunci URSS-ul, dar am trăit o viață secretă datorită televiziunii românești. Am ascultat melodii franceze pe care nimeni în Uniunea Sovietică nu le știa: Sacha Distel, o cântăreață pe nume Barbara, a cărei mamă era din Tiraspol. Datorită televiziunii românești, am văzut pentru prima dată filmele lui Hitchcock, seria sa uriașă „Hitchcock Represents”, și îmi amintesc bine de acest domn burduhos, de ochii lui holbați.

Era o inoculare a unei culturi, care, în mod obișnuit, se numește occidentală.

Și încă un mare eveniment. Eram aproape adult, în 1969, aveam 21 de ani. Atunci, spre deosebire de mulți sovietici, eu și colegii mei am urmărit o transmisie în direct cu astronauții americani care aterizează pe Lună. Noi nu am putut să ne desprindem de ecran.

Am asistat la pasul mic al unui astronaut și la pasul uriaș al umanității. Nu a fost doar descoperirea unei alte lumi, ci descoperirea cosmosului și a unui alt corp ceresc. Și totul datorită televiziunii românești.

În oraș erau și două ziare în limba română, ziare moldovenești (după terminologia sovietică, n.red.), unul era „Zorile Bucovinei” și celălalt era „Bucovina Sovetică”. Eu și prietenul meu am publicat de câteva ori în ziarul ucrainean „Radyanska Bukovyna”. Scrisesem scurte recenzii despre filme și concerte. Unul din acele ziare, nu-mi amintesc exact, „Bucovina sovetică” sau „Zorile Bucovinei”?, era situat în aceeași clădire cu „Radianska Bukovyna” ucraineană.

Îmi amintesc că am scris o recenzie la un concert al unui chansonnier canadian din Quebec și am adus această recenzie ziarului ucrainean, dar am fost politicos fugăriți: adică, de ce ar avea nevoie bucovinenii de un oarecare canadian? Atunci, chiar în același coridor, ne-am dus la ziarul moldovenesc, unde ne-au primit cu căldură, ne-au tradus consemnarea și ne-au publicat-o. Deci, jurnaliştii de la ziarul moldovenesc priveau și ei la televiziunea românească, aşa că ne-am înţeles.

Clasicii poeți cernăuțeni Paul Celan și Rosa Auslander, care au scris în germană, vorbeau fluent limba română. Celan a tradus din română și chiar a scris mai multe poezii în limba română. O persoană cu auz fin – și un poet e o persoană cu auz fin – nu poate rata bogăția limbajului. Dacă te plimbi prin oraș, și pe una dintre plăcuțele comemorative scrie „Aici a studiat Mihai Eminescu”, te gândești involuntar: cine este Mihai Eminescu? Deci, se pare, a studiat aici, în această școală, cândva un gimnaziu, acum o sută de ani!

Arhitectura Cernăuțiului austriac are stilul clasic și modern, dar la sfârșitul anilor 1920, 1930, când Bucovina era românească, casele erau deja în stilul constructivist.

Pentru mine a fost un peisaj urban natural. În copilărie, nu înțelegeam că orașul meu era un disident de arhitectură. Dar am învățat lecțiile orașului.

Cernăuțiul este o răscruce de culturi și limbi. Și una dintre direcțiile sale este românească.

(Igor Pomerantsev.)