June 25, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Experţii, „urgenţele morale” ale omenirii

9 min read

Experţii, „urgenţele morale” ale omenirii

Autor: Alexamdru Lăzescu

 

Experţi, tot mai numeroşi şi mai intoleranţi faţă de orice părere care le contrazice pe a lor, ONG-uri, organizaţii internaţionale tind să aibă, în tot mai mare măsură, un cuvânt hotărâtor în materie de politici publice şi în definirea „urgenţelor morale”; semne ale unui viitor „post-democratic”?

Într-un dialog de pe UnHerd cu Matthew Crawford, Freddie Sayers remarca: suntem invadaţi de urgenţe, suntem într-o perpetuă „stare excepţională”: salvarea planetei, Covid, hate speech, ameninţarea unor viitoare epidemii etc. În trecut era instaurată o astfel de stare excepţională în situaţii extreme, precum o invazie militară sau în cazul catastrofelor pentru a justifica luarea unor măsuri şi acestea excepţionale inclusiv suspendarea temporară a unor drepturi şi libertăţi individuale apărate prin Constituţie. Un exemplu este instaurarea legii marţiale.

Matthew Crawford, scriitor american, profesor de filosofie politică la Universitatea din Virginia, face trimitere la filosoful italian Girogio Agamben care vorbeşte despre faptul că în democraţiile liberale occidentale „starea excepţională” a devenit mai degrabă o normă decât o excepţie. De exemplu se utilizează constant limbajul războiului în spaţiul politic: războiul împotriva sărăciei, împotriva drogurilor, împotriva terorismului, împotriva Covid, împotriva dezinformării şi a extremismului intern, împotriva rasismului.

E adevărat, sub acest pretext nu se iau măsuri similare cu cele care s-ar lua în timpul unei invazii militare, dar utilizarea cuvântului „război” în descriere justifică totuşi măsuri, restricţii, condiţionalităţi, care exced normalul. S-a văzut asta în perioada pandemiei nu doar prin obligativităţi precum consemnarea la domiciliu, ci şi prin justificarea intoleranţei faţă de orice punct de vedere care se abătea de la linia de abordare oficială, chiar şi atunci când venea de la personalităţi cu un statut profesional solid. Iar publicul în mare parte a achiesat la instaurarea unei „dictaturi a experţilor”, de „stil chinezesc” crede şi Crawford, dar şi istoricul Niall Ferguson care a avertizat la un moment dat că „începem să semănăm tot mai mult cu China”. Experţi care, după cum s-a demonstrat ulterior, s-au dovedit a fi mult mai puţin „ştiutori” decât pretindeau. Însă nu asta a fost marea problemă. E scuzabil într-o astfel de situaţie fluidă să faci greşeli. Ce nu e în regulă este să respingi arogant orice alte păreri şi chiar să orchestrezi campanii de intimidare şi discreditare a celor care le emiteau, mergând până la blocarea conturilor lor de pe reţelele sociale, după cum au relevat de curând dezvăluirile din seria Twitter Files.

În pandemie s-a recurs, sub pretextul unor soluţii imperative dictate de „ştiinţă”, la practici de intimidare şi poliţie a gândirii şi a expresiei publice, considerate definitorii pentru societăţile occidentale, ce nu ne-am fi gândit că ar fi posibile cu doar puţină vreme în urmă. Una dintre tehnicile abile a fost aceea de a face trimitere la idei şi teorii în mod real fanteziste pentru a extinde apoi acest tip de etichetă asupra tuturor opiniilor contrare liniei oficiale. Aceste demersuri s-au dovedit eficiente pentru că nu au fost promovate direct de către politicieni, a căror cotă de încredere este prăbuşită mai peste tot în spaţiul occidental, ci făcând trimitere la „experţi” şi la organizaţii non-guvernamentale. Ceea ce a dat naştere la temeri privind tendinţe de evoluţie către un tip de societate de tip post-democratic.

O investigaţie recentă întreprinsă în comun timp de 7 luni de publicaţiile Politico şi Die Welt analizează modul în care 4 structuri controlate de Bill Gates, care se dovedeşte la fel de activ şi implicat şi în „combaterea schimbărilor climatice”, şi partenerii săi şi-au folosit influenţa pentru a controla răspunsul global la Covid – cu puţină supraveghere democratică. Am asistat la un „transfer constant, aproape inexorabil, de putere de la guvernele copleşite de amploarea crizei către un grup de organizaţii neguvernamentale”. Lucru valabil şi în Statele Unite şi în Europa. „Înarmate cu expertiză, susţinute de contacte la cel mai înalt nivel al naţiunilor occidentale şi împuternicite de relaţii bine înrădăcinate cu producătorii de medicamente, cele patru organizaţii şi-au asumat roluri adesea jucate de guverne – dar fără a-şi asuma şi responsabilitatea guvernelor.”

Numai că acum când apar tot mai multe semne de întrebare privind eficienţa măsurilor, a politicilor promovate în perioada pandemiei, se înmulţesc şi îngrijorările privind limitările şi pericolul externalizării răspunsului la criza Covid către entităţi private nealese de nimeni care acţionează în spatele uşilor închise, într-un mod opac, chiar şi atunci când se presupune că acestea ar fi animate de bune intenţii. „Ce anume îl îndreptăţeşte pe Bill Gates să dea sfaturi guvernului american cu privire la locul în care ar trebui să investească resursele extraordinare angrenate în pandemie?”, se întreabă Kate Elder, consilier principal pe probleme de politici privind vaccinurile, din organizaţia Medici fără Frontiere. Un detaliu semnificativ este că fondurile primite de ACT-A, o iniţiativă creată de cele patru organizaţii în strânsă legătură cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru a asigura distribuţia de teste, tratamente şi vaccinuri în ţările sărace de pe glob au fost substanţiale, $23,4 miliarde, deşi s-a constat ulterior că nici unul dintre obiective asumate nu a fost atins, după cum relevă investigaţia menţionată mai sus.

„Relaţie dintre experţi şi cetăţeni se bazează pe un fundament de respect şi încredere reciprocă”, scria Tom Nichols în Foreign Affairs, cu trei ani înainte de izbucnirea pandemiei şi de explozia tensiunilor sociale la care asistăm acum. „Atunci când această bază se erodează, experţii şi profanii devin facţiuni aflate în conflict, iar democraţia însăşi poate deveni o victimă, transformându-se într-o dominaţie a ignoranţei de masă sau într-o tehnocraţie elitistă.”

Tom Nichols are dreptate atunci când spune că oamenii uită prea uşor că forma de guvernământ de astăzi, complexitatea existenţei actuale, nu a fost gândită pentru a se opera cu decizii luate în masă cu privire la problemele complicate cu care ne confruntăm, mai ales dacă luăm în calcul impactul Internetului, în special al reţelelor sociale. Deşi, se grăbeşte să precizeze – nu a fost concepută nici pentru a fi condusă de un mic grup de tehnocraţi sau experţi care să pretindă că sunt îndreptăţiţi să ia toate deciziile esenţiale în numele publicului. Numai că erodarea încrederii în experţi amplificată de numeroase decizii eronate în combinaţie cu o arogantă intoleranţă instituţională face tot mai dificilă găsirea unei soluţii de echilibru între cele două extreme.

Problema mai gravă este cea a sechelelor şi a traumelor sociale, a impactului pe termen lung a unui astfel de comportament al elitelor, care a atins cote de avarie în pandemie. Într-un fel publicul a fost „dresat” cumva, înregimentat. Prin virulenţa cu care unii s-au îndreptat împotriva celor care ieşeau din rând. De pildă purtatul măştii, chiar în exterior, devenise un semn de distincţie, de „bună purtare”, în raport cu ceilalţi consideraţi adesea un fel de duşmani ai comunităţii. Şi nu puţini au continuat să respecte restricţii şi limitări la care între timp chiar autorităţile renunţaseră. Milan Kundera, Vaclav Havel şi înaintea lor John Stuart Mill au vorbit despre pericolul înregimentării, chiar şi atunci când în joc sunt cauze bune. Pentru că se creează un reflex care în bună măsură favorizează tendinţele totalitare. Este de fapt ceea ce vedem acum în Occident, unde presiunea pentru conformare ideologică nu vine neapărat de la autorităţi, ci din interiorul comunităţii profesionale, a instituţiei sau a corporaţiei din care faci parte. S-a văzut că dacă reuşeşti să inoculezi teama, oamenii sunt gata să renunţe repede la multe dintre drepturile şi valorile despre care altfel vorbeau până mai ieri cu însufleţire, ca unele care le definesc existenţa. Justificarea fiind aceea că trebuie să sacrifici libertăţile individuale pe altarul „marelui bine comun”. În fapt, spune Freddie Sayers, starea excepţională devine chiar atractivă pentru unii, le dă sentimentul unei „misiuni speciale”. Într-un fel e acelaşi gen de credinţă pe care o au şi campionii Cancel Culture, aceea că îndeplinesc o misiune nobilă luptând cu forţele răului, cu „opresorii”.

„Însă nu ai neapărat nevoie de «conspiraţie a unor elite ostile» pentru a explica acest fenomen, ai nevoie doar de un «moralism împărtăşit» care sacralizează victima pentru că, de regulă, existenţa unei victime este cea care justifică programul”, spune Crawford. „Victima” putând fi comunitatea pusă în pericol de comportamentul tău iresponsabil în pandemie sau planeta, care trebuie „salvată”. Există însă şi o ierarhie a urgenţelor. În plină pandemie, după decesul lui George Floyd, o cohortă întreagă de membri ai comunităţii din serviciile de sănătate au explicat că urgenţa luptei împotriva rasismului justifică renunţarea la distanţarea socială în cazul protestelor. Sigur, acelaşi criteriu nu mai era valabil dacă era vorba de proteste împotriva restricţiilor pandemice impuse. Pentru că atunci era vorba de personaje detestabile, de „extremişi de dreapta” şi de „suprematişti albi” faţă de care nu trebuia să existe nici un fel de toleranţă.

Profesorul Bhattacharya de la Stanford a povestit în intervenţia sa în cadrul Academic Freedom Conference că după ce împreună cu alţi doi colegi de la Harvard şi Oxford a propus, sub forma Great Barrington Declaration, o abordare diferită (dovedită ulterior valabilă) a politicilor impuse la nivel oficial în pandemie, colegi cu care se considera în relaţii de prietenie de 20-30 de ani au refuzat să-l mai salute. Un semn al gradului incredibil de îndoctrinare şi intoleranţă într-una dintre marile universităţi ale lumii unde ar trebui ca dezbaterea, schimbul de idei, respectul pentru opiniile contrare să fie sacrosante.

În „The Psychology of Totalitarianism”, o carte care a stârnit un enorm interes pe plan global, profesorul belgian de psihologie clinică Mattias Desmet avertizează asupra pericolului totalitarismului tehnocratic care exclude agresiv punctele de vedere alternative promovând gândirea distructivă şi intolerantă de grup pentru a incrimina şi denigra gândirea nonconformistă drept toxică, periculoasă, negaţionistă. Motivul pentru care cartea lui Mattias Desmet şi teoria sa a manipulării maselor prin „mass formation” a avut un asemenea impact global (până şi Eric Clapton a avut o reacţie: „Teoria lui Mattias Desmet despre hipnoza «mass formation» este remarcabilă… de când am început să mă uit în jur am regăsit-o peste tot.”) este că percepţia privind o evoluţie către post-democraţie în spaţiul occidental a devenit tot mai pronunţată.

În primul capitol, Desmet analizează maniera în care ideologia a penetrat de-a lungul timpului ştiinţa. „La naşterea sa, ştiinţa a fost sinonimă cu deschiderea minţii, cu un mod de gândire care alunga dogmele şi punea la îndoială credinţele. Pe măsură ce a evoluat, însă, s-a transformat şi ea în ideologie, credinţă şi prejudecată. Ştiinţa a suferit astfel o transformare, aşa cum fac toate ideologiile. La început, a fost un discurs prin care o minoritate a sfidat o majoritate; apoi a devenit ea însăşi discursul majorităţii. În cursul acestei transformări, discursul ştiinţific s-a aliniat la obiective care se opuneau celor iniţiale”. Discursul ştiinţific, scrie Desmet, „ca orice discurs dominant, a devenit instrumentul privilegiat al oportunismului, minciunii, înşelăciunii, manipulării şi puterii”.

Foto. Alexamdru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.