Statul atotputernic și cetățenii săi

Statul atotputernic și cetățenii săi

Autor: Alexandru Lăzescu

Guvernele și birocrația bruxelleză au ajuns să-și extindă permanent, fără o mare opoziție, controlul asupra celor mai variate aspecte ale vieții cotidiene.

Caracteristica majoră care diferenția în trecut regimurile comuniste de cele autocratice de dreapta era aceea că primele erau totalitare, în sensul în care doreau să controleze viața populației în cele mai mici detalii. Cu mici excepții, pur și simplu nu puteai exista în afara statului. Acesta era cel care aloca slujbe și reglementa ce și cum trebuia să se producă. Cele autocratice de dreapta puteau fi represive, brutale, după cum s-a întâmplat de pildă în Chile sau Argentina, dar în general nu își propuneau să creeze un „om nou”, nu se amestecau în viața privată atâta vreme cât persoanele respective nu se implicau în activități politice ostile la adresa regimului.

Nu e ceva ce ar trebui să aplaudăm, dar, așa ca o observație, stânga politică și intelectualii de stânga din Occident au privit întotdeaua diferențiat crimele de care se fac vinovate regimurile autocratice de dreapta, pe care le-au condamnat vehement permanent, și cele comuniste peste vina cărora au trecut mult mai discret, deși acestea din urmă au pe conștiință aproape o sută de milioane de victime, în Rusia lui Lenin și Stalin, în China lui Mao sau în Cambodgia lui Pol Pot. Apoi, chiar dacă nu e o scuză pentru reprimarea brutală care a urmat loviturii de stat din Chile împotriva lui Salvador Allende, trebuie totuși remarcat că reformele introduse de generalul Pinochet au făcut din Chile cea mai performantă economie din America de Sud. În deplin contrast cu ruina în care a fost adusă Venezuela de regimurile de stânga corupte și brutale Chavez și Maduro.

Ce e îngrijorător e că și în spațiul occidental autoritățile par tot mai mult tentate să meargă pe același drum. Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea, la apogeul Imperiului Britanic, bugetul acestuia era de circa 10% din PIB, acum în multe cazuri se ajunge la bine peste 50%. Autoritățile, naționale sau cele de la Bruxelles, nu par să scape nici un prilej să reglementeze cam tot ce mișcă, în economie, în spațiul privat, în sistemul bancar și acum, mai nou, și în spațiul online. Din acest punct de vedere perioada pandemiei a fost un test pentru autorități care au văzut că dacă apeși pe pedalele emoționale potrivite, pericolul mortal reprezentat de Covid sau așa-zisa amenințare existențială a schimbărilor climatice, cea mai mare parte a populație nu numai că e dispusă să respecte disciplinată ordinele oficiale, dar îi și condamnă agresiv, vehement, pe cei care nu o fac. Metoda utilizată de politicieni și aparatul de stat, care nu se bucură de o mare credibilitate în spațiul public, este să facă apel la experți. Și nu e deloc clar dacă nu va fi uitat până la viitoarea criză faptul că, iată, se vede acum, cât de mult s-au înșelat de pildă aceștia în timpul pandemiei.

De pildă, sub coordonarea Comisiei Europene, statele membre ale UE trebuie să pună în funcțiune prin intermediul unor autorități locale mecanisme de cenzură online în temeiul Legii privind serviciile digitale (DSA). Motivul fiind acela că trebuie intensificată rapid lupta împotriva conținutului online ilegal și terorist. Deși problema în sine a dezinformării, inclusiv cea instrumentată de actori statali străini ostili, este una reală, apar dubii și suspiciuni în privința modului în care este definit acest conținut problematic. Cine și în ce fel decide. Sub această justificare vagă se poate acționa și asupra actorilor, vocilor incomode din societate, care deranjează autoritățile. Am văzut cum, în timpul pandemiei, FBI-ul a făcut presiuni asupra rețelelor sociale pentru blocarea, parțială sau completă, a tuturor persoanelor și a mesajelor care se abăteau de la linia oficială pentru ca ulterior să se vadă că în multe cazuri acestea aveau dreptate.

Bine cunoscuta parabolă a broaștei care fierbe lent, ceea ce o face să nu sesizeze pericolul decât atunci când e prea târziu, și tendința unei părți importante a populației de a aștepta aproape totul de la guvern explică de ce am ajuns cu toții să acceptăm fără nici un fel de opoziție intruziunea constantă, tot mai extinsă, a autorităților în viețile noastre. Sarcină de care se achită cu brio și Comisia Europeană.

Un exemplu relevant este acela că în mediul de afaceri a fost acceptată fără mare împotrivire o reglementare conform căreia accidentele în care sunt implicați angajații în cursul deplasărilor către și de la serviciu sunt considerate accidente de muncă. Dacă o astfel de încadrare are sens în cazul unor situații în care angajații sunt trimiși pe teren cu mijloace de transport ale companiilor în timpul programului de lucru sau atunci când companiile asigură ele însele transportul către și de la sediul societății, să o extinzi în felul descris mai sus la situații în care acestea nu au nici un fel de control asupra manierei în care un angajat vine și pleacă pe cont propriu de la locul de muncă este complet ilogic. În teorie se justifică cu faptul că angajații trebuie să fie instruiți, motiv pentru care Inspectoratele de Muncă solicită documente în acest sens, dar e clar pentru oricine cu o doză rezonabilă de bun-simț că e vorba despre o acoperire birocratică ridicolă.

Un alt exemplu. De partea cealaltă a Atlanticului, la Minnepolis, Consiliul Local a decis, sub presiunea membrilor radicali de stânga, să impună un nivel minim obligatoriu extrem de ridicat de venituri pentru colaboratorii Uber și Lyft, ceea ce le-a făcut pe cele două companii să anunțe că se retrag de pe piața locală începând cu 1 mai. O decizie care i-a nemulțumit pe marea majoritate a „beneficiarilor” potențiali și care ilustrează cât costă deciziile ideologice absurde care ignoră complet realitatea.

Atunci când definești pandemia și schimbările climatice drept „crize existențiale” nu faci decât să avansezi ideea extinderii controlului guvernamental, al unor structuri regionale, ca UE sau a unora internaționale, ca OMS, desigur în interesul „binelui general”. E posibil ca multă lume să accepte sau chiar să considere benefică această puzderie de reglementări. Asta până când începe să-i afecteze direct. De pildă atunci când sunt interzise centralele cu gaz de apartament sau când în curând vom fi inundați cu o mulțime de așa-zise „taxe verzi” cu impact asupra costului produselor și serviciilor. Dincolo de faptul că în sine ideea activităților umane ar avea un impact semnificativ asupra climei e mai mult decât discutabilă, fie și datorită faptului că de-a lungul istoriei Terrei au avut loc astfel de schimbări mult mai serioase în absența omului, oricum emisiile de gaze de seră ale întregii Europe nu depășesc 6-7 procente din cele totale de pe glob. Altfel spus, dacă mâine ar dispărea întreaga populație a Europei, impactul general ar fi minimal. Și cu toate acestea Bruxelles-ul pare hotărât să urmeze această strategie cu impact negativ asupra economiei și securității energetice ale continentului.

Este însă puțin probabil ca problema declinului relativ al Europei (dacă în urmă cu trei decenii, ponderea Europei în PIB-ul global era de o treime, astăzi a scăzut la 15%) să fie dezbătută în campania pentru alegerile europarlamentare, oricum complet obturate prin marea inițiativă a „comasării”. E vorba de un declin multiplu, în plan economic, geopolitic, tehnologic, care face puțin credibilă retorica privind ambițiile globale ale Uniunii despre care auzim permanent. E adevărat că, sub bagheta administrației Biden, Statele Unite par și ele hotărâte să meargă pe același drum înfundat. Din păcate multe dintre aceste avertismente nu sunt interpretate ca un apel de trezire la realitate, făcut cu bună credință, ci sunt etichetate imediat drept atacuri ostile la adresa „proiectului european”.

Nu există nici cel mai mic aspect al vieții noastre de zi de zi, din zona mediului de afaceri, din educație, pe care birocrația de la Bruxelles să nu vrea cumva să-l reglementeze. A fost inventat un nou „limbaj de lemn” prin care ni se spune că Uniunea are grijă să ne îndrume pe calea fericirii responsabile, pentru îndeplinirea unor obiective europene strategice mărețe. Pe un fond în care libertatea individuală și responsabilitatea care derivă de aici, piața liberă, competitivă, elemente fundamentale care au făcut posibile succesele și prosperitatea occidentală de astăzi, devin tot mai precare. De pildă dintr-un comunicat recent al Comisiei Europene aflăm că UE a făcut „încă un pas important în reducerea emisiilor generate de transporturi, prin adoptarea Declarației europene privind deplasarea cu bicicleta, aliniată la obiectivul Președinției belgiene a Consiliului de a decarboniza sectorul transporturilor din UE”.

După ce cu puțin timp în urmă eram informați despre un raport al Comisiei Europene privind gestionarea riscurilor climatice în Europa în care se vorbea despre modul în care statele membre „pot pregăti și pune în aplicare politici care salvează vieți, reduc costurile și protejează prosperitatea în întreaga UE”. Este genul de limbaj care și-ar fi găsit fără probleme în trecut locul în documentele programatice ale plenarelor sau congresele PCR. Iar partea mai gravă este că nu e vorba doar de limbaj, politicile climatice nerealiste elaborate la Bruxelles au un impact negativ major asupra competitivității economiei europene într-un context internațional extrem de dur. Nemaivorbind de faptul că obiectivul strategic declarat de decuplare de combustibilii fosili din Rusia a dus la o dependență mult mai pronunțată de resursa esențială constituită de metalele rare, controlată masiv de Beijing. Energia scumpă din Europa a făcut ca vechiul continent să piardă investiții majore care s-au dus în China, ca aceea de $10 miliarde a corporației BASF, sau în Statele Unite.

A devenit viral pe Internet un clip video în care președintele Guyanei, Mohamed Irfaan Ali, reacționează dur după ce Stephen Sackur, realizatorul programului „Hard Talk” de la BBC, îi ține lecții, pe tonul arogant specific corporației, privind „impactul climatic” pe care l-ar provoca exploatarea marilor zăcăminte de combustibili fosili descoperite recent. Ali îi spune lui Sackur că nu vede de ce țările care au profitat de pe urma Revoluției Industriale îi spun că ar trebui să înceteze să exploreze rezervele de combustibili fosili vitale pentru dezvoltarea economică a țării sale. Ali are dreptate atunci când condamnă ipocrizia acestui discurs, dar asta nu are legătură cu locul în care s-a produs Revoluția Industrială. A avut loc în spațiul occidental pentru că aici au existat condițiile intelectuale, sociale, politice și economice, care au făcut-o posibilă, condiții pe care din păcate astăzi Vestul pare hotărât să le arunce la coș. Însă reacția președintelui din Guyana și satisfacția cu care a fost comentată în mass media din afara spațiului occidental explică de ce demersul permanent al elitelor liberale din Vest de a ține altora lecții, pe un ton superior, nu doar în materie de politici climatice, dar și apropo de valori pe care le doresc universalizate, cum ar fi cele din categoria LGBTQ, generează o ostilitate pronunțată în Sudul Global, exploatată de state ca Rusia, China sau Iran în competiția geopolitică, militară, geo-economică cu Occidentul.

Sau, dacă ar fi să ne ducem către un alt domeniu, cel al educației, Reprezentanța Comisiei Europene în România, ne anunță „că se deschide cu entuziasm pentru toți elevii din clasele V-VIII” ediția din acest an a concursului Euro Quiz organizat în colaborare cu Ministerul Educației. Prilej cu care Mara Roman, șefa interimară a Reprezentanței Comisiei Europene în România, a ținut să le spună elevilor „că educația este cheia către viitorul nostru european, îi inspiră să exploreze istoria, valorile și diversitatea Uniunii Europene”. Însă, e greu de crezut că principalul factor motivant pentru elevii interesați de o educație solidă ar fi dorința lor de a „explora diversitatea din UE” și „viitorul nostru european”. Realitatea ne spune cu totul altceva.

Comisia Europeană implementează pas cu pas decizii cu implicații majore, al căror impact este adesea ignorat de mass media, prin care dorește să golească de conținut autoritatea guvernelor naționale mutând mai toate deciziile importante la nivelul birocrației de la Bruxelles. În acest fel, alegerile la nivel național care deja au devenit tot mai puțin relevante, vor deveni aproape inutile. Un exemplu recent este cel al unui proiect al Comisiei Europene care are în vedere „trei inițiative de promovare a cooperării transnaționale între instituțiile de învățământ superior, cu scopul final de a crea o diplomă europeană”. Ni se spune că o diplomă europeană ar duce la „îmbunătățirea competențelor transversale ale studenților” și ar „stimula competitivitatea europeană”, ambele argumente puțin convingătoare. Scopul este altul. Inițiativa e parte a demersului general prin care structurile birocratice europene vor să-și extindă influența asupra cât mai multor zone ale vieții noastre sociale, culturale, economice, să uniformizeze abordările. Unii ar putea crede că e o idee bună însă, ca un exemplu, tot așa în trecut a fost introdus programul Bologna la nivel european (e drept, ignorat de practic toate universitățile de top de pe continent), care a avut un impact negativ asupra învățământului superior românesc. În fapt, în multe privințe, atribuțiile structurilor birocratice de la Bruxelles sunt mai largi decât cele ale Washingtonului în relația cu statele componente, în condițiile în care Statele Unite, spre deosebire de UE, sunt un stat federal. Rezultatul: au fost sufocate inițiativa, creativitatea, a fost afectată competivitatea economică, după cum se plângea recent și MEDEF, cea mai mare organizație a mediului de afaceri din Franța.

În ultimele trei decenii în spațiul occidental au avut prioritate lucrurile care sună bine în dauna celor care funcționează bine, remarca Thomas Sowell. Adăugând că întotdeauna stânga se arată exclusiv preocupată de felul în care trebuie cheltuiți banii, nu și cum pot fi produși, de parcă aceștia ar crește în copaci. Și celebrul economist Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel, vorbește într-o conferință ținută în 1977 la Utah State University despre miturile care „ascund realitatea”. Milton Friedman, a cărei gândire economică a avut în centru apărarea pieței libere și a pledat pentru o intervenție limitată a guvernului, a reușit să explice de o manieră accesibilă concepte economice complexe, în special prin intermediul volumului „Free to Choose” („Liber să alegi”) și a serialului TV care l-a însoțit.

Interesant atât el, cât și Thomas Sowell, două dintre cele mai importante personalități intelectuale din ultimele decenii care au privit extrem de critic rolul tot mai proeminent al statului jucat în societatea contemporană, au avut la începutul carierei lor profesionale simpatii de stânga, chiar marxiste în cazul lui Sowell, dar și-au schimbat ulterior radical opțiunile ideologice. Spunând amândoi că au făcut asta în urma confruntării cu realitatea.

La aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Milton Friedman (a murit în 2006, la 94 de ani), pe care l-a caracterizat ca fiind „unul dintre acei gânditori rari care aveau atât geniu, cât și bun simț”, Thomas Sowell scria că „la fel ca mulți, dacă nu majoritatea oamenilor care au devenit proeminenți ca oponenți ai stângii, profesorul Friedman a început la stânga”. „Nimeni nu l-a convertit pe Milton Friedman, nici în economie, nici în opiniile sale privind politica socială. Propriile sale cercetări, analize și experiențe l-au convertit.” Adăugând că în calitate de profesor, nu a încercat niciodată să-și convertească studenții la opiniile sale politice. Spunând că oricine se convertește ușor nu merită convertit.

La aproape două decenii distanță, voci ca acelea ale lui Milton Friedman sau Thomas Sowell, în sprijinul pieței libere, a libertății individuale, în favoarea unui stat limitat, sunt o raritate. De pildă, a devenit astăzi în bună măsură aproape imposibil să te pronunți, indiferent cât de solide sunt argumentele, împotriva narațiunii oficiale conform căreia schimbările climatice reprezintă „o amenințare existențială pentru planetă” și sunt produse în principal de om. Amenințare enormă cu care doar un stat puternic, capabil să disciplineze populația, poate lupta. Un documentar remarcabil (încă) disponibil pe YouTube prezintă, pe de o parte cum stau lucrurile în realitate în materie de climă dacă ne uităm la evoluțiile de pe Terra de-a lungul a mii, zeci de mii sau milioane de ani, iar pe de alta decriptează motivele care stau la baza „consensului global” în materie de schimbări climatice. Dar e probabil o sarcină cvasi-imposibilă să te lupți cu o narațiune promovată de o mașinărie globală de propaganda fără egal în istorie.

Foto. Alexandru Lăzescu