Politica externă americană în epoca Trump
8 min readPolitica externă americană în epoca Trump
Autor: Alexandru Lăzescu
Prioritare pentru Washington sunt reducerea deficitului comercial (1 miliard de dolari în 1985, 300 de miliarde de dolari în 2024) și protejarea industriilor strategice americane.
Într-un articol publicat în Foreign Affairs, Hal Brands se întreba dacă America vrea să mai rămână o „superputere anormală”. Însă probabil o întrebare mai potrivită este nu doar dacă vrea, ci dacă poate să o mai facă. Este aproape un consens general, bipartizan, că e necesară o regândire substanțială din acest punct de vedere. Lumea s-a schimbat, influența politică și economică a Occidentului s-a diminuat semnificativ, și America nu mai are pur și simplu resursele pentru a putea acționa ca în trecut.
Există, desigur, în acest context abordări diferite. Mike Watson, de la Hudson Institute, spune că, dacă pe zona de politici interne, de la migrație la respingerea curentului woke, Partidul Republican se poziționează practic unitar, în ceea ce privește politica externă există trei facțiuni cu abordări diferite: una, preponderent izolaționistă, una, reprezentată de Elbridge Colby, actualul subsecretar la Pentagon responsabil pentru politici, care fără să fie izolaționist consideră că Statele Unite trebuie să-și restrângă prezența în teatrele din Europa și Orientul Mijlociu pentru a se concentra pe zona indo-pacifică și competiția cu China, și una care dorește ca America să rămână implicată global, dar într-un mod substanțial mai pragmatic, centrat pe interesele strategice ale Statelor Unite. Între altele, asta înseamnă ca în special Europa trebuie să preia o parte mult mai importantă din provocările de securitate de pe continent pentru a permite Americii să aloce resurse suplimentare în competiția cu Beijingul. Deși Donald Trump nu poate fi încadrat clar în niciuna dintre aceste categorii, Mike Watson crede că ultima facțiune, reprezentată între alții de Marco Rubio, pare să fie dominantă.
Toate aceste reașezări au reverberații importante cu impact major asupra relațiilor transatlantice. Cu atât mai mult cu cât aceste relații nu au fost regândite în perioada care a urmat după încheierea Războiului Rece, deși contextul geopolitic s-a modificat consistent. În prezent există două chestiuni fundamentale în care sunt divergențe semnificative între cele două maluri ale Atlanticului:
- Relațiile cu China, în condițiile în care unele state europene, mai ales Franța și Germania, sunt reticente să se alăture Americii în competiția cu Beijingul;
- Falii de natură culturală, evidențiate de JD Vance la Conferința de Securitate de la München și reiterate, mai mult sau mai puțin apăsat, ulterior de Marco Rubio sau de către reprezentanți din Congres care, deși au ținut să sublinieze faptul că parteneriatul transatlantic transcende calculele politice de moment și că America rămâne îndatorată Europei pentru moștenirea intelectuală și culturală comună, aduc în discuție divergențe notabile în materie de valori.
„În întreaga Europă”, se scrie pe fluxul de Substack al Departamentului de Stat, „guvernele au înarmat instituțiile politice împotriva propriilor cetățeni și împotriva moștenirii noastre comune. Departe de a consolida principiile democratice, Europa a devenit un focar de cenzură digitală, migrație în masă, restricții privind libertatea religioasă și numeroase alte atacuri asupra autoguvernării democratice”.
Criticile vizează în principal DSA, legea privind serviciile digitale a Uniunii Europene, care în opinia administrației este folosită pentru a reduce la tăcere vocile disidente prin moderarea orwelliană a conținutului. „Americanii sunt familiarizați cu astfel de tactici. O strategie similară de cenzură, demonizare și presiune birocratică a fost utilizată împotriva președintelui Trump și a susținătorilor săi.” În acest context, Marco Rubio a precizat că Departamentul de Stat va acționa întotdeauna în interesul național al Americii. „Regresul democratic al Europei nu afectează doar cetățenii europeni, ci afectează din ce în ce mai mult securitatea americană și legăturile economice, împreună cu drepturile la liberă exprimare ale cetățenilor și companiilor americane”.
Această confruntare ideologică între Administrația americană și establishmentul european trebuie privită într-un context mai larg. Tradiționala falie Stânga-Dreapta a fost înlocuită de una mult mai greu de gestionat, între „globaliști” și „suveraniști”, pentru că, spre deosebire de primul caz, compromisul este aproape imposibil de obținut. Liberalii „progresiști” au reușit în bună măsură să diabolizeze sau măcar să considere problematice concepte precum acelea de naționalism, suveranitate națională (mai ales în Europa), în timp ce descriu confruntarea lor cu „suveraniștii” drept una pentru apărarea democrației. Matthew Goodwin, profesor de sociologie la Universitatea Kent, consideră că aceste „elite”, într-un spectru larg – politicieni, mass-media, zona academică, elitele de afaceri, care reprezintă în jur de 15-20% din corpusul social, au valori preponderent „globaliste”, care sunt în opoziție flagrantă cu cele ale restului societății, falie pe care partidele populiste o exploatează.
Pe de altă parte, când vine vorba de spațiul extraoccidental, Administrația Trump părăsește complet acest teritoriu ideologic. The Free Press remarcă contrastul între abordările neo-conservatoare anterioare și discursul lui Donald Trump de la Ryad. „Minunile strălucitoare din Ryad și Abu Dhabi nu au fost create de așa-numiții «constructori de națiuni», «neoconservatori» sau «organizații liberale nonprofit»”. Au dispărut discuțiile despre democrație, libertate și intervenționism. „Discursul lui Trump a fost o respingere a ideii, împărtășită de Obama și Bush, că democrația liberală de tip occidental este esențială pentru înflorirea umană în Orientul Mijlociu”, susține Batya Ungar-Sargon. În opinia sa, abordarea lui Trump nu este izolaționism, ci mai degrabă o politică externă construită pe o apreciere a lumii așa cum este aceasta, de fapt, nu așa cum liberalii occidentali doresc să fie.
Cealaltă mare posibilă falie transatlantică, probabil mai importantă decât cea ideologică, ține de maniera în care Europa se va poziționa în competiția geopolitică dintre Statele Unite și China. Prioritare pentru Washington sunt reducerea deficitului comercial (1 miliard de dolari în 1985, 300 de miliarde de dolari în 2024) și protejarea industriilor strategice americane. Tentația în unele cancelarii europene și parțial și la Bruxelles este ca să se adopte o poziție neutră, așa cum îndemna încă de acum câțiva ani Angela Merkel. Unii europeni pledează chiar pentru o apropiere strategică între UE și China, ca o alianță împotriva Americii, în formularea premierului spaniol. Pentru Europa, China este cea mai mare sursă de importuri (21%) și a treia piață de export (8%). Alții avertizează însă că provocările economice structurale ale Chinei subminează viabilitatea unei astfel de abordări, militând în continuare pentru cooperarea transatlantică. Aceste diviziuni interne convin de minune Beijingului. O analiză Jamestown Foundation, „The PRC’s Pivot to Europe”, evidențiază cum în China mass-media și think tank-urile vehiculează tot mai des ideea „celor două Vesturi”, unul american și unul european.
Un promotor activ al „autonomiei strategice”, a UE Emmanuel Macron, prezent în Singapore la Dialogul anual Shangri-La, a făcut apel la țările europene și asiatice să construiască o coaliție de țări independente și să evite să fie prinse între Statele Unite și China. Nu e un secret dorința lui Macron de a plasa Franța în fruntea unei UE care să acționeze ca actor global independent în relația cu America și China. Dar una e dorința și cu totul altceva realitatea. Deși încă reprezintă o piață de consum importantă, ponderea UE în PIB-ul global s-a înjumătățit în ultimele trei decenii, în domeniul tehnologiilor de vârf a rămas substanțial în urmă, iar ca hard power practic nu contează.
„Este o fantezie să credem că «europenii» – inclusiv Regatul Unit – vor fi capabili să umple golul lăsat de SUA și să compenseze puterea militară și politică americană care a dirijat afacerile europene de securitate în ultimii 80 de ani”, crede Gabriel Elefteriu, director adjunct la un think tank londonez. „Nu există nici pe departe suficienți bani, unitate politică sau sprijin public (care să includă țesutul socio-cultural al națiunilor occidentale dezarmate din punct de vedere moral din prezent) pentru a construi și coagula o «apărare europeană» adecvată, comună – în ciuda discuțiilor nesfârșite despre aceasta, actuale și viitoare, între «experți», politicieni și alții asemenea.” În al doilea rând, ordinea globală despre care vorbește președintele francez e mai degrabă o iluzie. Nu doar pentru că, așa cum au declarat la Moscova Putin și Xi Jinping, obiectivul strategic al puterilor revizioniste este „o nouă ordine mondială”, ci și pentru că multe dintre instituțiile internaționale care s-au degradat sunt corupte, ineficiente, au devenit deschis antioccidentale, deși Vestul le asigură covârșitor finanțarea. Printr-o politică abilă și tenace, Beijingul a reușit să-și asigure controlul asupra multora dintre ele, precum Organizația Mondială a Sănătății. În audierea recentă din Congres, Marco Rubio spunea că, deși Statele Unite sunt de departe cel mai mare contributor în materie de ajutoare umanitare, direct sau prin instituții internaționale, când vine vorba de avantaje concrete, de la concesiuni pentru extracția de metale rare la voturi în organizații internaționale, marele beneficiar e China. Frustrat, Marco Rubio spune că ajutoarele externe nu pot fi pur și simplu caritate.
Spre deosebire de mulți alți politicieni și analiști care încă privesc lumea prin prisma unei lentile distorsionate, Administrația Trump a luat act de această realitate fundamental diferită și încearcă să reacționeze în consecință, plecând de la premisa că America are nevoie de timp să oprească degradarea internă, un rezultat între altele al migrației necontrolate, impactului curentului „woke”, deficitului public explodat, vulnerabilităților în materie de industrii strategice.
Donald Trump își dorește o „politică externă fără neplăceri”, crede Ralph Schoellhammer. Care este convins că admiratorii lui Trump vor saluta această abordare tranzacțională ca fiind genială, că astfel Statele Unite vor face afaceri cu toată lumea, dar nu vor purta războaie cu nimeni – adică vor face ceea ce a făcut China în ultimii 50 de ani, dar că, în fapt, lucrurile pe glob sunt mult mai complicate. Ideologiile, resentimentele nu dispar ca prin farmec doar pentru că decizi să le ignori. Deja se vede asta în Ucraina, unde speranțele privind ajungerea la un acord sunt destul de palide. „După ani de războaie prost gestionate, publicul american este epuizat și dorește o fază prelungită de izolaționism”, mai scrie Ralph Schoellhammer. „Deși acest lucru este de înțeles, nu ar trebui să facem greșeala de a crede că restul lumii se va opri pur și simplu din mișcare pentru că Statele Unite doresc acest lucru. Mai devreme sau mai târziu, neplăcerile vor ajunge din urmă America. La fel cum s-a întâmplat la 11 septembrie.”
Foto. Alexandru Lăzescu
