Curentul International

Curentul International Magazine

Punct de inflexiune pe harta geopolitică a lumii (I)

7 min read

Punct de inflexiune pe harta geopolitică a lumii (I)

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Anul viitor va fi marcat de o intensificare a tensiunilor geopolitice şi a bătăliei globale pentru resurse şi influenţă; lumea occidentală se confruntă cu probabil cea mai mare provocare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace.

Cu doar câteva săptămâni în urmă circula în mass-media occidentale ideea că în ciuda părerilor dominante din trecut, Joe Biden s-ar afla într-o poziţie mai bună decât Vladimir Putin, prizonierul unei confruntări militare în Ucraina în care armata rusă trece prin dificultăţi majore pe teren, şi Xi Jinping a cărui obsesivă politică „Covid zero” a dus la o serie întreagă de proteste, cele mai serioase de la momentul Tiananmen din 1989. Analizele mai făceau trimitere la problemele majore cu care se confruntă China în plan demografic şi la impactul asupra economiei a abordării etatiste şi ideologic rigide promovate de liderul de la Beijing care după recentul congres al Partidului Comunist Chinez i-a eliminat practic pe toţi cei care ar fi putut eventual corecta acest curs.

Numai că astfel de analize riscă, aşa cum s-a întâmplat adesea în ultimele trei decenii, să confunde dorinţele cu realitatea. Ele supraestimează problemele, altfel reale, cu care se confruntă Rusia şi China, şi le subestimează pe cele care grevează sever lumea occidentală, atât cele interne, cât şi erodarea influenţei Vestului în spaţiul extra-occidental, ilustrată între altele de eşecul de a ralia cea mai mare parte a acestuia în demersul de izolare a Rusiei (voturile formale de condamnare din Adunarea Generală ONU nu au nici un fel de impact semnificativ).

Între timp protestele din China au fost anihilate, un deznodământ previzibil în condiţiile amplului şi sofisticatului sistem de supraveghere introdus de regimul de la Beijing. Pe de altă parte, Xi Jinping s-a dovedit mai flexibil decât se credea. A relaxat totuşi restricţiile Covid, iar pe plan extern s-a dus într-o vizită în Arabia Saudită, parte a unui demers de creştere a influenţei chineze în întreaga regiune a Golfului şi Orientului Mijlociu în dauna celei americane. Provocările cu care se confruntă Beijingul rămân în continuare majore, însă nu sunt deloc semne că Xi şi Partidul Comunist ar avea dificultăţi să menţină controlul pe plan intern, după cum nu trebuie subestimată nici capacitatea acestora de a le gestiona.

Şi în ceea ce priveşte Ucraina evaluarea situaţiei actuale şi a perspectivelor de viitor trebuie să evite capcana de a le privi din unghi exclusiv militar, domeniu în care Kievul a obţinut o serie de succese notabile. Lucrurile încep să arate diferit dacă facem asta. Într-o conversaţie de această temă iniţiată de Tablet magazine, istoricul Niall Ferguson şi expertul militar Michael Kofman sunt de părere că prelungirea războiului este în favoarea Moscovei, în principal din cauza asimetriei de resurse de care dispun cele două părţi. În timp ce, potrivit estimărilor FMI, în ciuda sancţiunilor occidentale, economia Rusiei s-a contractat doar cu 3,5-4%, iar efortul de război consumă în jur de 7-8% din PIB, de partea cealaltă cifrele sunt dezastruoase: economia Ucrainei s-a contractat deja cu 30-40% (fără a lua în calcul pentru anul viitor efectele distrugerii infrastructurii de energie în urma amplelor bombardamente ruseşti), iar efortul de război consumă 50% din PIB. Sigur, Kievul beneficiază de sprijinul occidental, în special american, dar nu există garanţii că acesta va fi disponibil pe timp nelimitat. Mai ales că în Europa există o discrepanţă notabilă între promisiuni şi acţiuni concrete în ceea ce priveşte sprijinul economic.

Niall Ferguson face o paralelă între războiul din Ucraina şi invazia din 1939 a Finlandei de către Uniunea Sovietică când, în ciuda opoziţiei eroice şi a succeselor iniţiale obţinute de armata finlandeză, în final resursele superioare ale Moscovei au avut câştig de cauză. Un tratat de pace semnat în martie 1940  consemna anexarea de către Rusia a 10% din teritoriul Finlandei. Există desigur diferenţe, atunci Finlanda nu s-a bucurat de sprijinul masiv din exterior de care beneficiază acum Kievul, dar este o lecţie de care merită să ţinem cont.

La Washington se consideră că strategia de slăbire a Rusiei are până acum succes, dar, subliniază National Review, războaiele sunt complicate, cu multe necunoscute la orizont. „Biden şi echipa sa de politică externă par prinşi între două priorităţi concurente. Pe de o parte, administraţia Biden vrea ca Ucraina să câştige războiul. Pe de alta, administraţia Biden vrea, de asemenea, să evite ca Statele Unite să ajungă să fie implicate în război ca un combatant direct. Însă aceste două obiective sunt în fricţiune; unii oameni ar putea chiar argumenta că sunt aproape contradictorii”. În plus, slăbirea Rusiei are efectul pervers de a întări dependenţa acesteia de China şi de a consolida, chiar dacă temporar, alianţa dintre cele două ţări.

Deşi a plecat ca o invazie a unei ţări din Europa de către o mare putere, prin implicarea serioasă a Vestului în conflict, războiul din Ucraina s-a transformat în bună măsură într-un război „proxy” între Statele Unite şi Rusia. Ceea ce ne aminteşte o dată în plus faptul că ne aflăm într-un nou Război Rece, când astfel de confruntări erau frecvente, pe toate meridianele globului, oricât de mult ar încerca unii să nege asta. În acest context, un dialog găzduit de website-ul Wisdom of  Crowds cu politologul Samuel Kimbriel, ridică un număr de întrebări fundamentale: „Care este natura duşmanului nostru în Ucraina? Este Putin, Rusia sau autoritarismul? Care sunt sursele puterii Occidentului şi capacităţile sale de renaştere? Şi cum ar trebui să privim la răul din lume?”

Ce e sigur e că viziunea de politică externă a administraţiei Biden care priveşte actuala confruntare geopolitică din unghiul uneia între democraţie şi autoritarism se loveşte de dificultăţi majore. Pentru că, scrie Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa de Securitate Naţională generalului McMaster în perioada când acesta era Consilier pentru Securitate Naţională a lui Donald Trump, „doar o privire realistă asupra lumii poate ajuta factorii de decizie politică să reducă decalajele dintre retorică şi realitate. Atunci când gândirea este detaşată de realitate, ea creează cinism, reduce şansele de a obţine rezultate şi scade încrederea în democraţie”.

Un exemplu tipic este India, care nu doar că nu s-a alăturat sancţiunilor occidentale împotriva Moscovei, dar continuă să întreţină relaţii amicale cu Rusia de la care cumpără însemnate cantităţi de petrol, profitând de discountul important oferit. Un altul, la fel de semnificativ, fiind apropierea tot mai accentuată între Arabia Saudită şi ţările din Golf de Rusia şi China, în paralel cu îndepărtarea de Statele Unite. Ilustrată de recepţia fastuoasă oferită la Riad, în Arabia Saudită, lui Xi Jinping în contrast cu primirea nu tocmai entuziastă de care s-a bucurat Joe Biden în cursul unei vizite similare de acum câteva luni. „Vizita lui Xi arată că relaţia specială a Riadului cu Washingtonul s-a încheiat”, scrie Foreign Policy. „În Războiul Rece 2.0 de astăzi nu numai că Arabia Saudită refuză să aleagă una dintre părţi, dar dă semne că se apropie tot mai mult de Beijing şi Moscova.” În plus, vizita lui Xi nu a avut doar un caracter bilateral, în paralel liderul de la Beijing s-a întâlnit cu lideri arabi din regiune în cursul unei reuniuni pe care Ministerul de Externe chinez a descris-o drept „cel mai amplu eveniment diplomatic între China şi lumea arabă de la fondarea Republicii Populare Chineze”.

În acest context complicat şi nu tocmai favorabil Vestului, cei care văd confruntarea din Ucraina ca una de interes strict european (există voci la Washington care militează pentru o dezangajare din Europa pentru a se concentra pe competiţia cu China) nu realizează faptul că bătălia geopolitică este una globală. Există consecinţe dacă decizi să neglijezi pierderea de influenţă într-o anumită regiune în baza argumentului că trebuie să te concentrezi pe alta. Un bun exemplu este Orientul Mijlociu unde erorile americane din Siria, cele legate de relaţia cu Arabia Saudită şi ţările din Golf în principal din cauza obsesiei privind încheierea unui acord cu Iranul (probabil mai mult doar pentru a rejecta politica lui Trump din regiune) şi a manierei de abordare a conflictului din Yemen, au efecte majore care nu au fost luate în calcul. Faptul că Israelul, în teorie un aliat de prim rang al Americii, este nevoit să ţină cont de interesele Moscovei este doar un aspect. Mai grav este faptul că, iritate de atitudinea Washingtonului, ţările din Golf  îşi consolidează relaţiile cu Rusia, subminând sancţiunile la adresa acesteia şi interesele occidentale în materie, şi prin ocolirea vânzărilor de petrol în dolari pot accelera erodarea gravă a monedei americane, un pilon esenţial al influenţei Statelor Unite în lume. Plecând de aici putem estima care ar putea fi reacţiile în Asia, inclusiv în India – în ciuda prezenţei acesteia în QUAD, după o eventuală preluare reuşită a controlului asupra Taiwanului de către China.

Foto. Alexandru Lăzescu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.