Curentul International

Curentul International Magazine

Cronică de război. O experienţă personală (II)

7 min read

Cronică de război. O experienţă personală (II)

Autor: Maria D. Holderman (New York)

 

Un război atât de mare şi copii atât de mici

 

Când aud cuvântul „război”, mă gândesc la tancuri şi artilerie, împuşcături şi soldaţi morţi. La locuinţe distruse, oraşe întregi puse la pământ, dărâmături ca în urma unui cutremur. Mă gândesc la cei care luptă şi cei rămasi să îi aştepte. La ultimele cuvinte când soldatul pleacă să îşi facă datoria. La ultimul gând al mamei sau al soţiei, al copiilor, părinţilor şi rudelor. La ultima imagine a celui plecat pe front.

Ştiu asta de la Tata. Avea aproape patru ani când tatăl lui a fost chemat pe front să lupte în Ucraina. Mi-a explicat într-o zi de ce nu am bunic din partea lui. Tatăl lui murise pe front la foarte scurt timp după ce a plecat la război, dar bunica mea Maria nu a crezut niciodată că a murit. Va trăi până la vârsta de 91 de ani, aşteptându-l să apară dintr-un lagăr de prizonieri de război, aşa cum aflase ea că se întâmplase cu unele văduve de război. Doar anul trecut, în urma unor cercetări făcute de mine, am aflat că bunicul meu murise la doar trei zile după ce a fost ridicat la oaste, undeva în Vidova, Ucraina. Tot trenul a fost minat şi toti 1600 de soldaţi au murit acolo. Am scris asta în cartea mea, „Children of the Decree”.

Războiul este un astfel de nemernic care rupe sufletul, distruge totul în cale, și nu îi pare rău decât că nu a distrus sau omorât mai mulți. Așa a fost din totdeauna. Acum, vorbim de drone și alte sofisticării tehnologice care fac lupta și mai inverşunată. Distragi atenția cu o dronă sau două și apoi scufunzi un vapor. Introduci sau oprești știri și creezi panică. De cele mai multe ori, panica poate duce la nebunie.

Când am plecat la drum spre București să dau o mană de ajutor, aveam în gând cum să scot o familie de șase persoane din Odessa. Dusesem muncă de documentare cu ambasada României din SUA, care îmi trimisese cel mai bun traseu pentru a extrage acea familie, printre care o femeie de 80 de ani. Atât va avea mama mea în vară, m-am gândit, și am acceptat provocarea de la un cititor american al cărții mele. Credea că dacă am reuşit să promovez schimbarea unor legi în Romania prin anii ’90, voi reuşi să îi aduc în siguranţă și pe prietenii lui.

Prin prietenul comun din America, am transmis traseul cel mai sigur. Am închirat o mașină să îi aducă la Dunare, iar de acolo, aveam totul stabilit să ajungă în Bucureşti. Șapte zile a durat acest schimb de informații. Nu aveau încredere. Nu credeau că erau bineveniți în România. Informațiile primite de ei erau în contradicție cu ceea ce auzeau ei. Pană la urma, i-am convins să plece și astăzi sunt în siguranță.

La fel ca această familie, războiul din Ucraina a pus pe fugă o masă mare de mame, copii și oameni în vârstă. Am văzut cu ochii mei cum, după câteva zile pe drum, ajungeau cu o valiză în București. Majoritatea copiilor aveau cu ei un ghiozdan de școală. Într-o sală de așteptare, am găsit o fetiță care dormea pe o bancă, sub privirile mamei și bunicii ei. Bunica mi-a arătat ce avea micuța în ghiozdanul roz. Era o carte de limba engleză, pentru clasa a doua.

***

De cealaltă parte a refugiatilor, sunt cei care îi asistă în tranziția către o altă țară sau șederea în România. Despre aceștia vreau să vă povestesc.

Adam are unsprezece ani și este elev în clasa a patra la o școală generală din București. Mama lui îl luase cu ea pentru a doua oară, să ajute la cantina refugiaților de la Gara de Nord. Credeam că nu a avut cu cine să îl lase acasă, fiind duminică. Dar el pentru asta a venit, mi-a spus, în timp ce aștepta să încălzească o porție de supă în cuptorul cu microunde.

Foto. Adam împreună cu Maria D. Holdeman

Părea în elementul lui, ca și cum asta ar fi învățat la școală. Câte minute pentru supă, câte minute pentru mămăliga cu ou sau mazăre cu pui. Nu știu dacă eu m-aș fi descurcat fără câteva rateuri.

Ne mai împiedicam unul de altul, când eu sortam lăzile cu mâncarea abia sosite. Trebuia să ne mișcăm rapid. O sută de porții pentru fiecare dintre cele patru săli de așteptare, trecute din lăzi de plastic în cutii de carton, ca să dăm drumul mașinii care ducea mâncare și la alte centre.

Nouă ore pe ceas a făcut cafea și ceai, așa cum primea comanda. Cu lămâie sau fără. Cafea cu lapte, cu două plicuri de zahăr sau unul. Nu a dat niciun rateu.

Se învârtea în spațiul lui, atent să nu calce pe cineva, mai schimba câte o vorbă cu mama lui, care servea refugiaților mâncare. L-am întrebat dacă simte oboseală, era deja acolo de nouă ore. „Da, dar nu are cine să ajute aici. Dacă m-aș odihni, cine ar servi acești oameni necăjiti?” I-am promis că preiau eu munca lui, doar sa plece liniștit acasă. A doua zi avea școală. M-a crezut, dar mai întâi m-a urmărit să vadă cum mă descurc. Îmi lăsase o listă cu traduceri în ucrainiană, just in case, și mi-a arătat unde am rezervele de cafea şi zahăr. Când a considerat că mă pot descurca singură, a plecat. I-am promis că totul va decurge la stația lui așa cum m-a instruit el. M-am ținut de cuvânt.

Ana are opt ani și jumătate și a donat banii ei de buzunar pentru jucării. Cam 300 de lei, echivalentul a șaptezeci de dolari. Și-ar fi putut cumpăra ceva cu acești bani. Nu am cunoscut-o, dar fără îndoială este un copil cu inima mare. Și-a trimis părinții să lucreze la centrul de refugiați. Decorau două foste birouri în camere pentru „Mama şi copilul” și aduseseră cu ei pe cineva mai priceput să instaleze un boiler pentru dușuri.

„Ana ne-a trimis aici să facem treabă. Stă singură acasă și ținem legătura cu ea. Vrea ca acest loc să fie de ajutor pentru cei mici, să aibă ce le trebuie,” mi-a povestit mama Anei, în timp ce decora pereții cu pânză galbenă și albastră. Am și postat la mine pe Facebook acest moment. Alături, pe o măsuță, tipăriseră instrucțiuni în limbile engleză, română și ucrainiană. Aparat de sterilizat biberoane, pompițe pentru alăptat, cădițe și măsuțe de schimbat bebelușii. Tatăl Anei a reparat podeaua, a vopsit pereții, a refăcut baia și instalat dușuri și toaletă nouă. Nu făcuse așa ceva în viața lui, mi-a spus zâmbind. „Bormașină? Niciodată, până astăzi.” Un prieten îl învățase la fața locului, și până seara au terminat cele două camere și baia. Arăta superb. Jucăriile pe care Ana, fiica lor, le dorise, așteptau primii copii pe o saltea, alături de un pătuț.

Foto. Părinţii Anei

Mihai are șaisprezece ani dar are o putere de uriaș. Cu el am aranjat toate ajutoarele primite, depozitate la intâmplare într-o încăpere. Într-un centru de refugiați, cu un trafic de câteva mii pe zi, nu ai timp să faci totul. Am analizat imediat situația și l-am rugat să mă ajute. Am desfăcut fiecare pachet sau cutie, am sortat pe categorii produsele donate și am verificat datele de expirare. Apoi am cărat totul în magaziile improvizate. Din ce am găsit acolo, am pregătit 300 de pungi cu mâncare rece pentru cei care plecau cu trenul. Nu a durat mai mult de oră să împart pungile. Nu a refuzat mai nimeni ce le-am oferit: un pic de brânză topită, un pateu, dulciuri și napolitane, fructe, sucuri.

Acest copil a venit singur la centru în fiecare zi după ce a terminat cursurile la școală. Face parte dintr-un grup de cercetași și participă în fiecare vară în expediții. Cu refugiații, a spus el, este un alt fel de muncă. El stă în spate, ajutând la cărat donațiile, mâncarea venită zilnic. Știe unde este totul depozitat și iți aduce imediat ce ai nevoie pentru a pregăti o familie de drum.

În România, așa cum voi scrie într-o urmatoare ediție, multe lucruri s-au schimbat, dar și multe au rămas la fel ca acum douăzeci de ani, când am plecat în America. Un fel de birocrație care vrea sa oprească progresul, un fel de control al celor la putere, care vor să acapareze tot ce pot.

Am incredere, însă, că acești copii cu care am lucrat și care încă sunt acolo, zi de zi, vor schimba pe alții, și așa mai departe. Este singura mea încredere că, dacă vrei să schimbi o țară, începi cu copiii, chiar și în mijlocul unui război. Sper ca unii adulți să învețe ceva de la acești copii. Eu nu îi voi uita. Nu am cum.

Foto. Maria D. Holdeman

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.