Cronică din mijlocul refugiaţilor din Ucraina (I) – O experienţă personală

Cronică din mijlocul refugiaţilor din Ucraina (I) – O experienţă personală

Autor: Maria D. Holderman (New York)

Un război atât de mare cu copii atât de mici

Când i-am spus surorii mele Livia, profesoară în Craiova, că vin acasă, la începutul lunii martie, mi-a răspuns că am ales cel mai nefericit moment posibil. „Noi avem înştiinţare să eliberăm pivniţele la bloc pentru adăpost, în caz de atac. Stai acolo că stai bine!”, a închis ea conversaţia. A crezut că o ascult.

Trei zile mai târziu, aterizam pe aeroport la Otopeni, în miez de noapte. Mă aştepta Ioana, o vecină. „Măi, ţi-ai ales şi tu când să vii!”, mi-a spus în loc de „Bine ai venit”, în drum spre parcare.

Apoi, dimineaţa, mama Ioanei, care locuieşte la etaj în casa mea victoriană de la Piaţa Romană, m-a chemat la geam. Un gest care datează de pe vremea când locuiam acolo în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, de pe vremea când eram reporter special la ziarul Naţional şi apoi, la Antena 1, pentru emisiunea „Prezentul Simplu”. De obicei, vecina mea de la etaj făcea câte un cometariu despre un reportaj difuzat, sau despre ce mai citise scris de mine. Acum, cu o voce şoptită, mi-a spus: „Măi, Dana, tu nu ştii ce se întâmplă aici?”

Ştiam. „Păi de aceea am venit. Să dau o mână de ajutor şi să documentez ce se întâmplă. M-am enervat când unii colegi de presă de aici mi-au zis că nu cred că războiul e real, că imaginile difuzate de televiziuni nu sunt de la faţa locului. Că sunt trucate. Vreau să mă implic.”

Câteva ore mai târziu, mă înfiinţam cu Ioana la Centrul de Ajutor pentru Refugiaţi de la Gara de Nord. „Doar să vezi cât e de aglomerat”, a zis Ioana, jonglând printre maşini de am închis ochii de teamă. Ne-am înscris pe liste de voluntari, ne-au dat o jachetă galbenă, şi cinci minute mai târziu, ne-au trimis în prima misiune. „Vine un tren cu refugiaţi. Mergeţi pe peron şi identificaţi refugiaţii, ajutaţi la bagaje, şi aduceţi-i aici, la Centru”, ne-a instruit cineva de la pazâ. Ne-am uitat una la alta şi am luat-o spre peron. „Dar nu ne instruiesc?”, a întrebat Ioana, în vocea ei cam leneşă, dar rezonantă. „Om vedea”, i-am zis. „Ce-o fi aşa de greu?” am răspuns, nici eu necrezând ce spun.

Prima care s-a descurcat la faţa locului a fost Ioana. „Ucraina”, striga ea. „Ucraina?”, a schimbat imediat tonul. Era o întrebare, de fapt. Erai de acolo?

Am urmărit-o cum depăşea pasagerii care coborau din vagoane. Eram în spatele ei, mintea mea încă funcţionând pe fusul orar din America, un pic mirată că mă aflu acolo. „Ukraine?”, m-am trezit eu, şi atunci am început să filmez acest moment.

Câteva vagoane mai încolo, am auzit o voce de femeie. „Da. Yes. Ukraine.” O femeie în jur de treizeci de ani a coborât cu o fetiţă, probabil de cinci-şase ani. Un domn cu care călătoriseră le cobora un geamantan iar fetiţa şi-a dat jos o valiză şi ghiozdanul de şcoală. Mama vorbea engleză. „Mergeţi mai departe sau rămâneţi aici?”, am întrebat.

Mai departe. Foarte departe. Erau pe drum de trei zile, plecând din Odessa când au putut, când încă se mai putea. Au mers pe jos mult, kilometri întregi, ca să treacă Dunărea cu bacul. După o zi de aşteptat la rând, s-au îmbarcat, au trecut graniţa în România şi au luat un autobuz până la o gară şi au ajuns în Bucureşti. Destinaţia lor era Salonic, în Grecia. Cineva le aştepta acolo să le ducă în Israel, unde vor sta până când se va termina războiul. Îşi lăsase acasă fratele şi soţul, rude care vor continua lupta.

Ioana a cărat un geamantan, eu vorbeam să o încurajez. Că totul va fi bine. Că îşi va găsi casa neatinsă de bombe şi că fetiţa se va duce înapoi la şcoala ei.

M-a privit cald. Aprecia cumva cuvintele mele de încurajare şi apoi i-a spus fetiţei ceva în limba lor. Fetiţa mi-a întins mâna, apoi m-a strâns puternic, să nu îi dau drumul. Un fior a trecut prin mine, nici nu mai simţeam gerul.

Le-am dus să îşi ia provizii de drum, mâncare rece şi caldă, câteva lucruri esenţiale pentru igienă. Acea mamă frumoasă nu a vrut multe. „Păstrează pentru cei care nu au, eu am reuşit să pun ceva în geamantan”. În sala de aşteptare, a aruncat o privire şi a strâns din buze. Conaţionalii ei dormeau pe saltele sau pe bănci, copiii obosiseră de atâta linişte şi aşteptare.

Legătura spre Grecia pleca curând. I-am urat drum bun şi pace pentru Ucraina şi ai ei. „Vom învinge”, mi-a spus, după ce micuţa ei fetiţă, al cărei nume nu îl ştiu, s-a dezlipit de mine.

Era sigură că aşa va fi.

Am aşteptat alţi refugiaţi în prima zi de voluntariat. Am cărat mâncare în săli de aşteptare, am văzut cam tot ce se petrecea acolo.

Târziu, când am plecat acasă cu Ioana, situaţia era mai calmă. Nu mai veneau trenuri până dimineaţa, refugiaţii erau deja cazaţi sau în sală. „Dana, experienţa asta a fost cea mai importantă pentru mine”, a spus Ioana. Ca psiholog, lucrând cu copii şi tineri, văzuse cu ochii ei cum se formează o traumă. Până atunci, ea doar citise în cărţi. Acum, avea experienţa sa-i înţeleagă şi să îi ajute.

„Dar ştii ce m-a mirat?”, a mai spus vecina mea. „Toţi cred că vor învinge în acest război.”

Eu doar mă rog şi aştept ziua în care să spun: „Aţi învins!”

*

Maria D. Holderman este profesor adjunct la Universitatea de Stat New York şi fost profesor de chimie în statul Vermont. A primit distincţia de Profesoara de Ştiinţe a statului Vermont în 2014. Deţine un Master în Educaţie de la Universitatea Cincinatti şi este avocată pentru drepturile minorităţilor şi de justiţie socială. În România, ca journalist, a avut semnătura de autor „Dana Achim”. Este autoarea volumului de memorii „Children of the Decree”, foarte bine primită de cititori.

Foto. Maria D. Holderman