Curentul International

Curentul International Magazine

Pallady și eu  – simple note

6 min read

Pallady și eu  – simple note

Autor: Liviu Antonesei (Iaşi)

 

Scriu aceste rînduri la instigarea, ba chiar și la presiunile amicale ale unui vechi și bun prieten, scriitorul Bedros Horansangian care, în vremea din urmă, tinde să devină cel mai priceput cunoscător al vieții și operei lui Pallady. Degeaba i-am spus că eu, ca tip vizual, sînt un pasionat consumator al picturii și celorlalte arte ale privirii, dar nu sînt nici critic de artă și, cu atît mai puțin, vreun teoretician al acesteia. Dar apucasem să-i scap cîteva informații, că Pallady este pictorul meu român preferat, că am scris cîteva articole despre artă, inclusiv cronici de expoziție, cîteva relatări ilustrate din muzeele de aici sau din lumea largă. A fost destul ca să nu-i mai scap din mînă! Dar nu despre analiza operei lui Pallady va fi vorba, nici despre locul său în istoria artei, ci doar despre niște incursiuni autobiografice, despre îndelungata mea relație cu acest maestru, despre experiențele artistice, dar și existențiale, pe care mi le-a ocazionat.

 

La început a fost Jurnalul…

 

Oricît ar părea de curios, pasiunea mea pentru Pallady a început înainte de a vedea vreo operă de-a sa sau măcar un album, o reproducere. În îndepărtata mea adolescenţă, am găsit în biblioteca părintească un volum semnat Theodor Pallady, care se chema Jurnal și apăruse cu cîțiva ani mai devreme, în 1967. Nu e de mirare că l-am citit și mi-a plăcut, încă de pe atunci eram un devorator de literatură subiectivă, jurnale, memorii, autobiografii, volume de corespondență. Dar importante au fost consecințele experienței. O vecină, profesoară de franceză pensionară, care pe cînd eram în școala primară m-a inițiat în limba pe care o predase și care, în timp, mi-a împrumtat și chiar dăruit multe cărți franțuzești și românești, m-a văzut cu volumul în mînă, m-a invitat în casă, mi-a dat să răsfoiesc un album Pallady, a purtat cu mine o discuție cum porți cu un novice, dar a înțeles că-mi place Pallady, deși nu eram în stare să spun de ce, iar la plecare mi-a dăruit albumul. A fost puțin mirată că mi-au plăcut mai multe unele naturi moarte și portrete decît nudurile, dar cu nudurile „colțuroase” ale lui Pallady aveam să mă împac mai tîrziu. Cînd să ies, m-a întrebat dacă nu vreau s-o însoțesc a doua zi la Palatul Culturii, să văd tablouri și desene de Pallady, vreo douăzeci. Sigur că am vrut!

 

Au urmat și operele

 

Nu erau chiar douăzeci, ci numai optsprezece lucrări în sala Pallady. Nu știu de ce întîi le-am numărat, apoi le-am privit pe îndelete, citind etichetele și ascultînd-o pe însoțitoarea mea, care se rezuma la explicații sumare, dar cred că esențiale, de vreme ce încă parcă o aud. Am vizitat atunci întreg Muzeul de Artă, dar cel mai mult, aproape o oră, am stat în sala „pictorului meu”, cum începusem să-i spun. Era sortit să fie pictorul meu român preferat. Nu vreau să spun că nu sînt și alți pictori români care-mi plac, de la Luchian la Țuculescu și de la Brauner la o mulțime de pictori moderni și contemporani lista mea este foarte lungă și mereu deschisă. Vreau doar să spun aceasta începe cu Pallady și acest lucru nu se va schimba.

După aceea, vreme de decenii, în călătoriile mele prin țară, pe cît mi-a permis programul, am încercat să văd operele lui Pallady adăpostite în muzeele din acele locuri. Sigur, am vizitat Muzeul Pallady și Muzeul Zambaccian, cred că se numea deja „al colecțiilor”, avînd șansa să fiu ghidat de marele și regretatul scriitor Radu Petrescu, un excepțional explorator al artelor vizuale. Am reușit în timp, să văd lucrările de la muzeele de artă din Cluj, Timișoara, Craiova și încă multe alte locuri. Cred că mi-au trecut prin fața ochilor peste 120 – 130 de lucrări mari și mai bine de o mie de desene. Numai la Muzeul Pallady din București, erau șapte sau opt sute…

 

Un boier stahanovist!

 

Aveam impresia că am văzut o mare parte din opera lui Pallady, dar mă înșelam. Chiar dacă adaug și operele văzute în albume și în vremea din urmă pe diverse pagini de internet, nu am cunoscut decît vîrful aisbergului. Mereu l-am privit pe marele pictor ca pe un boier, ceea ce a și fost, dar nu mi-am imaginat că avea puternice apucături stahanoviste. Știam desigur despre celebrele sale caiete/carnete pe care desena aproape fără răgaz, un fel de jurnale desenate, dar nu îmi imaginam că s-au păstrat atît de multe și împrăștiate în atît de multe locuri. De cîteva luni, de cînd coresondez cu prietenul Bedros și pe tema Pallady, el încercînd un fel de inventar general al operelor acestuia din toată țara, ba chiar și din lume, aproape în fiecare săptămînă, primesc cîte o informație despre noile sale descoperiri – o mie de desene la cabinetul de stampe al Academiei, peste 40 de lucrări la o biserică de lîngă Chicago, nu știu cîte zeci la regia protocolului de stat, vreo douăzeci la muzeul din Brăila etc, etc. Se conturează un corpus uriaș. Abia cînd își va încheia BH inventarul vom avea o imagine a dimensiunilor cantitative ale operei lui Pallady. Și nu  putem fi siguri că va ieși la lumină tot ce s-a păstrat, unii deținători, privați sau instituționali, preferă să păstreze secretul, monopolul privirii.

 

Avem un gigant, cum procedăm?

 

Fără îndoială, Pallady este unul din marii pictori moderni europeni. Pînă în preajma războiului, s-a străduit să dovedească el însuși asta, partcipînd consant la Saloanele de la Paris, Bienalele de la Veneția și la alte mari manifestări artistice europene de nivel înalt. Noi însă, odată pictorul plecat dintre noi, parcă ne străduim să-l ascundem de alții, ultima mare expoziție Pallady de la Paris a avut loc în 1976! Da, pe vremea defunctului regim comunist. Dar îl ascundem și de noi înșine! Cu excepția unor aniversări rotunde, cînd mai mișcă lucrurile, în rest domnește tăcerea. De anul trecut încoace, aniversarea a 150 de ani de la naștere, în București s-au deschis patru expoziții Pallady în același timp. O întîmplare fericită, sper să nu rămînă doar un reper istoric. Mă simt frustrat că din motive personale nu pot lipsi mai mult de o zi din Iași, dar mă bucur că termenele de vizitare s-au prelungit, așa că poate apuc să ajung acolo…

Sînt lucruri care se pot face fără mari cheltuieli, de la deschiderea mai frecventă de expoziții, mai ales de către deținătorii instituţionali, la invadarea mai inteligentă a spațiului virtual. Mi se para absurd că pe pagina de internet a Muzeuzului de Artă din Iași, nu pot vedea operele lui Pallady. Nu mă consolează faptul că nu pot fi văzute nici operele celorlalți mari artiști găzduiți! Am dat exemplul acesta pentru că am căutat reecnt pe site, dar e o situație generală. Le-aș sugera muzeografilor să arunce o privire pe paginile muzeelor de artă din lume, mai mari sau mai mici, toate îţi permit să vezi  cam tot ce au, unele și operele din depozite. Sigur, visul meu este un site general cu întreaga operă inventariată a gigantului, dar nu știu dacă vremurile pe care le trăim sînt chiar de vis!

(8 Aprilie 2022, în Iași)

Foto. Liviu Antonesei

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.