Curentul International

Curentul International Magazine

Neamţul Iohannis şi noi

6 min read

Neamţul Iohannis şi noi

Autor: Alexandru Lazescu

 

Am scris acest text cu 7 ani în urmă, pentru „Ziarul de Iaşi” şi Revista „22”, înaintea alegerilor prezidenţiale din 2014 care l-au adus pe Klaus Iohannis la Cotroceni. Mi s-a părut potrivit să-l public din nou acum, nu neapărat pentru a demonstra că am avut dreptate încă de atunci în ceea ce îl priveşte pe actualul nostru preşedinte, ci pentru a spune că este o probă de naivitate să crezi în personaje sau formaţiuni providenţiale. Mai devreme sau mai tîrziu sfîrşeşti prin a fi dezamăgit. De Klaus Iohannis acum. De Dacian Cioloş, USR, AUR sau de cine ştie ce altă construcţie politică în viitor. E de preferat o bună doză de realism prudent.

Atunci când vine vorba despre Klaus Iohannis, sprijinitorii săi, unii extrem de cunoscuţi pe scena publică, spun în mare cam aceleaşi lucruri: e „altfel” decît ceilalţi din politica românească, e liniştit şi serios, „tace şi face” etc. Trebuie să recunoaştem că asta ne spune totuşi foarte puţin despre ce ar face în mod concret dl Iohannis în diferitele situaţii critice cu care s-ar putea confrunta la Cotroceni. Toate acestea îmi aduc în minte un film remarcabil din 1980, ultimul în care a jucat Peter Sellers înainte de dispariţia sa. Filmul se numeşte „Being There”, iar Peter Sellers a cîştigat în acel an Globul de Aur şi a fost nominalizat la Oscar. Personajul principal, Chance, un grădinar analfabet a cărui singură mare pasiune este televizorul, la care se uită obsesiv zappînd continuu atunci cînd nu este ocupat cu grădina, ajunge printr-un concurs de împrejurări să fie luat drept un om de afaceri excentric şi să pătrundă în familia unui politician influent, un apropiat al preşedintelui Statelor Unite. Lungile tăceri ale lui Chance, maniera prin care el răspunde la întrebări prin propoziţii scurte cu referinţe exclusiv botanice, ajung să fie considerate de oamenii teoretic sofisticaţi şi influenţi din anturajul său drept expresii ale unei gîndiri profunde, ale unor concepţii adînci, pline de înţelepciune, asupra lumii. Ca în povestea cu hainele împăratului.

Tot aşa tăcerile d-lui Iohannis, frazele sale economicoase, reţinerea de care dă dovadă atunci cînd i se cere să exprime o părere privind chestiuni controversate (atunci cînd i s-a cerut părerea în legătură cu comportamentul Rusiei a spus că o va face atunci va deveni preşedinte) sunt văzute de potenţialii săi alegători drept virtuţi speciale, care îl diferenţiază de toţi ceilalţi oameni politici de pe scena autohtonă. De pildă, un text de opinie încerca să justifice o gafă majoră a candidatului ACL, Alianţa PNL-PDL (aceea în care atunci cînd a fost întrebat cum îşi explică faptul că alţi profesori nu au reuşit să-şi cumpere şase case a răspuns sec şi evident complet neinspirat: „Ghinion!”), prin faptul că noi şi el suntem din lumi diferite.

Paradoxal, suporterii săi cei mai convinşi par să se găsească mai degrabă în afara grupului său politic, constituit din PNL şi PDL. La mitingurile electorale, unde majoritatea participanţilor sunt în mod tradiţional din activul partidelor, entuziasmul este departe de a fi unul debordant. Asistăm în fapt la un amestec de aliniere inerţială în spatele candidatului alimentată de speranţa unei potenţiale reveniri la putere a celor două partide, cu toate beneficiile care decurg de aici. În aceste condiţii, continuă să rămînă un mister de ce ACL, care a avut totuşi la îndemînă cel puţin doi politicieni, Mihai Răzvan Ungureanu şi Cătălin Predoiu, care ar fi fost cu siguranţă şi candidaţi mai buni şi potenţiali preşedinţi mai buni, l-a preferat pe Klaus Iohannis.

Klaus Iohannis se profilează drept principala alternativă la Victor Ponta iar pentru mulţi români ideea de a-l vedea pe actualul premier la Cotroceni e un adevărat coşmar. Dar dincolo de asta retorica pro-Iohannis mai are la bază şi alte ingrediente care exprimă sentimente dominante într-o bună parte a societăţii. Andrei Pleşu le descria plastic atunci cînd spunea că „vrea o altă muzică”. După zece ani de agitaţie politică, în care românii au trecut prin două referendumuri de demitere a preşedintelui şi o mulţime de scandaluri politice mulţi îşi doresc mai multă linişte, un preşedinte mai discret şi mai reţinut. Bineînţeles, o parte dintre ei speră că asta se va putea întîmpla evitînd o restauraţie generalizată, o reîntoarcere la perioada Năstase. De aceea, unii îl preferă aproape instinctiv pe Klaus Iohannis Monicăi Macovei, pentru că au sentimentul că ea ar continua să întreţină un climat politic tensionat. Asta, la pachet cu încrederea în virtuţile rigorii nemţeşti, sunt principalele argumente ale celor care votează pro-Iohannis nu doar anti-Ponta.

Agitaţia electorală aproape bezmetică a premierului Ponta care nu scapă nici un prilej să participe la tot felul de întîlniri, în şcoli, în universităţi, în fabrici şi pe şantiere, umplînd ecranele televiziunilor, în timp ce chipul său se revarsă de pe mii de bannere şi panouri publicitare care au invadat spaţiul public românesc de la nord la sud şi de la est la vest ar trebui să-i priască, prin contrast, candidatului ACL(6) . Sătui de tot acest balamuc politic o parte dintre români văd în Klaus Iohannis o soluţia miraculoasă. Pentru că el e neamţ, e altfel, deci şi România cu el la Cotroceni va fi altfel. Poate va începe chiar să semene puţin cu Austria. Din păcate, o analiză pragmatică ar trebui să ne spună că astfel de aşteptări sunt naive. Pentru că textura societăţii româneşti, valorile la care se raportează românii, rămîn fundamental aceleaşi. Ideea unei persoane providenţiale care să ne rezolve problemele fără participarea noastră, cîteodată chiar în pofida noastră, a fost dintotdeauna larg răspîndită. În 1996 mulţi îşi puneau mari speranţe în Victor Ciorbea, „un ardelean serios”, altfel decît miticii din Regat. Unde a ajuns astăzi Victor Ciorbea, vedem! Uneori salvatorul providenţial e unul colectiv: Vestul. Mulţi încă se agaţă de credinţa că indiferent de rezultatul alegerilor preşedintele „nu va fi de capul său”. Nu va fi lăsat să decapiteze justiţia şi cu atît mai puţin să schimbe poziţionarea strategică externă a ţării. Din nou, o probă de mare naivitate. E suficient să ne uităm peste gard, în Ungaria, unde premierul Viktor Orban nu lasă deloc impresia că ar intenţiona să schimbe ceva în retorica şi acţiunile care i-au atras critici severe la Bruxelles şi Washington. Pînă la urmă e responsabilitatea românilor, în ansamblu, să decidă ce vor să facă cu ţara lor. A te baza, ca în Mioriţa, pe bagheta magică a neamţului de la Sibiu sau pe intervenţia Vestului ori de cîte ori apar derapaje majore la Bucureşti s-a dovedit a fi adesea în istorie o opţiune perdantă.

(Alexandru Lăzescu – 26 octombrie 2014)

Foto. Alexandru Lăzescu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.