Un pumn de greieri

Un pumn de greieri

Autor: Dana Fodor Mateescu (Bucureşti)

Întotdeauna am iubit greierii. În nopțile de august, cu miros de bitum abia udat și petunii mov, cu tata lângă mine, fumând pe geam, așteptam să cadă stelele și să cânte greierii.

Aveam vreo patru ani și, după ce mi-am decapitat păpușa (am vrut să-i pun un cap de urs, dar operația a fost sortită eșecului), l-am implorat pe tata să-mi aducă un greieraș. Știam povestea lui Pinocchio și-mi imaginam că dacă aș avea și eu un tovarăș ca Gimini, poate că n-aș mai face atâtea prostii și m-ar ajuta foarte mult.

„De unde să-ți aduc?”, m-a întrebat tata, cam iritat, încercând să lipească cracii unei diode într-un aparat de radio.

„Nu știu de unde, dar te roooog! Vreau un Gimini numai al meu!”

Ca să scape de mine, a început să-mi cumpere niște greieri din plastic, pe care cred că-i lua din piață sau de la magazinele pentru pescari. Erau momeli.

La început m-am bucurat, erau așa de bine realizați, încât credeai că sunt vii. M-am jucat cu ei săptămâni în șir, i-am căsătorit (aveau și copii!), i-am despărțit, i-am împăcat din nou, dar câte nu le-am făcut!

Îi luam cu mine peste tot.

Totuși, văzând că nu cârâie, m-am apucat să-i rod nițel. Erau moi greierii din plastic și aveau un gust bun. Le mâncam picioarele, antenuțele, îi păpam total. Îmi vine apă-n gură numai când îmi amintesc.

„Păi eu îți cumpăr greierașii, ca să te joci cu ei, iar tu îi mănânci? Scuipă-i imediat!”, s-a supărat tata.

Îl priveam vinovată, ronțâind un picioruș.

„Dacă nu-mi aduci unul viu!”

Tata a oftat, și-a aprins un Carpați și a dat drumul la radio.

Într-o zi, însă, mi-a făcut bucuria. Ne mutaserăm la casă, pe strada Petru Maior și mi-a adus un pumn de greieri. Îi pusese într-o cutiuță din plastic, căreia îi dăduse niște găurele, ca să poată respira insectele. Doamne, ce fericită am fost!

Aveau ochișorii mari, erau frumoși și erau ai mei. Numai ai mei!

„Dar vioruțele unde sunt? Ăștia la ce cântă? Nici chitare nu au!”

Văzusem în cărțile de povești și în filmul „Veronica”, de Elisabeta Bostan, că un greier care se respectă are și o vioară. Ori ăștia …

Tata a râs și mi-a explicat cum cântă greierii. Nu prea l-am crezut (de unde știa el?!), așa că, atunci când nu era atent, am luat cutiuța cu minuni și am deschis-o. Eram curioasă să văd ce fac ei acolo.

Vreo zece Gimini, fără niciun instrument cu coarde, au sărit ca disperații, care cum a putut, prin toată casa, pe pat, pe masă, printre piesele lui tata… Am început să zbier ca o nebună: greierii meeeei!

A apărut bunică-mea, speriată de urletele mele: „Mno, bat-o soarele, iar a apucat-o! Tu, Picuță, ce mai are acum?”

Tata era în patru labe, ca și mine. Căutam greierii. Când și-a dat seama de situație, a început să se tânguie și să înjure. „Tulai, Iștenem, mi-ați umplut casa dă greieri, Picuță, ai beut palincă-indoită! Uuu! Fută-tie dracu dimpreună cu mumă-sa, unchi-so și văr-so Gyuri-n spinare! Că n-ai minte nici cât un prunc!”

Am ignorat-o total pe Bențoaia. Eram prea ocupată cu prinderea carcalacilor. Cum să-i strig? Pis-pis? Cuțu-cuțu? Cri-cri-cri?

Nu i-am mai găsit niciodată. Dar în toată toamna aia, și iarna, mi-au cântat cum au știut ei mai frumos.

Noaptea, când cartierul meu adormea beat și obosit, din crăpăturile casei vechi, micii mei prieteni, conștiințele mele, cârâiau sublim și sincer. Numai pentru mine.

Foto. Dana Fodor Mateescu