Curentul International

Curentul International Magazine

Opinia lui Neagu Djuvara despre cumani și rolul acestora în amplul proces de formare a poporului și a limbii române

7 min read

Opinia lui Neagu Djuvara despre cumani și rolul acestora în amplul proces de formare a poporului și a limbii române

Autor: George Petrovai

 

Viața în sine fiind o taină (celula vie, viața individului, a speciei, limbii și poporului), căci nimeni nu poate să spună cu certitudine cum și când a apărut ea (totuși, zic eu, creaționismul este mai aproape de adevărul bazat pe convingerea noastră intimă, decât evoluționismul, care continuă să rămână doar la nivelul de teorie speculativă), iată motivul pentru care în acest profund și incitant domeniu al investigației umane, avem doar presupuneri și opinii bazate pe credințe, eventual pe încăpățânări/convingeri personale, prea puțin sau chiar deloc confirmate de știință.

Ca lucrurile să dobândească măcar o greutate filosofică, citez în continuare doi cugetători.

În tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), profesorul Petre P. Negulescu ne spune, printre altele, că „Nu există civilizații rasiale”, că „Migrațiunile popoarelor au determinat amalgamuri de civilizații”, că „O rasă slavă unitară, ca cea pe care și-o închipuiau panslaviștii, nu există”, că „civilizația germană a fost, în cea mai mare parte, un produs al romanilor și, într-o oarecare măsură, și al galilor”, că „mai toate popoarele au luat naștere prin aporturi istorice succesive, aparținând unor rase diferite și care s-au suprapus unui amestec preistoric foarte anevoie, dacă nu peste putință, de determinat” și că „ideea de rasă nu este totuna – și nu trebuie confundată – cu ideea de popor sau națiune”, deoarece prima e „o noțiune biologică”, pe când cea de-a doua este „o noțiune psihologică și sociologică”.

La rândul său, canadianul Steven Pinker, în cartea Instinctul vorbirii purcede de la premisa „Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și n-a existat nicio dovadă a faptului că a fost vreo regiune care a servit drept leagăn al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”, pentru a ajunge la o concluzie fără replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este…rezultatul unui instinct uman deosebit”.

În ceea ce mă privește, eu n-aș spune că-i vorba doar de un instinct, fie el și „deosebit”, ci de formidabilul dar al Celui care a pus bariere de netrecut între speciile viului, astfel ca formele de viață „să se reproducă numai conform speciei lor”! De altminteri, iată părerea psihologului american David Premack la acest capitol, după încercările sale nereușite de a-i învăța pe cimpanzei cel mai simplu limbaj al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.

Sigur, ar mai fi multe de spus despre creierul omului și zona lui Broca sau centrul vorbirii (regiunea lobului frontal unde se stochează impulsurile și tainicele informații necesare graiului articulat, al doilea sistem de semnalizare) sau, bunăoară, despre senzaționala axiomă: „Nu există limbă sau limbi primitive”.

Dar cum în acest mod m-aș îndepărta prea mult de la tema prezentului articol, invit pe cei interesați ca, pentru mai multe informații, să-mi citească textul Creierul și misterul său tulburător.

Revenind la ale noastre, mai exact la opinia neoficială a cărturarului Neagu Djuvara despre rolul cumanilor în formarea poporului și a limbii române, acesta – după ce în adorabilul manual O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999) îl citează pe Nicolae Iorga cu „Numele (lui Basarab, nota mea, G.P.) e cuman… (apoi, subliniat) numai numele?”, respectiv cu „simbioza româno-cumană” – face, încă din Cuvânt înainte, afirmații realmente năucitoare pentru adepții constituirii poporului român din doar trei straturi (substratul daco-moesic, stratul romanic, adstratul/superstratul slavic meridional): „Eu mai văd și o a patra componentă însemnată, anume popoarele zise turanice, venite din Asia centrală în valuri succesive, cum au fost avarii, pecenegii, uzii, cumanii, majoritatea fiind de limbă türk, înrudită cu turca otomană. Pecenegii și cumanii, de pildă, stăpânesc spațiul nostru la răsărit și miazăzi de Carpați, timp de 350 de ani, și tocmai pe locurile desemnate până atunci de vecinii noștri drept «Cumania» apare, la cumpăna veacului al XIII-lea cu veacul al XIV-lea, primul stat român organizat – Țara Românească”.

Principalele argumente prezentate de Djuvara în sprijinul acestei teze (firește, altele decât cele deja înfățișate) sunt următoarele:

„Cumanii iau locul pecenegilor și sunt mai statornici decât ei: ne putem imagina că între sfârșitul secolului XI (circa 1090) și mijlocul secolului XIII (circa 1240), când fug din fața marelui val mongol, deci timp de 150 de ani, ei au avut la noi o așezare organizată, relativ stabilă. În hărțile și scrierile occidentale sau bizantine din vremea aceea, Muntenia noastră apare cu numele de «Cumania»”.

„Pentru prima oară, sub stăpânirea acestor barbari, se simte o participare a românilor la viața politică („simbioza româno-cumană” la care face referire N. Iorga, nota mea, G.P.). De pildă, apare clar că de la ei au reînvățat românii în Evul Mediu arta războiului (în special tactica atacurilor călărimii); de la ei ne-au rămas câteva cuvinte în limbă, adesea cu sens originar ostășesc, ca beci (la origine „loc întărit”, de unde numele de Beci dat Vienei), bir, ceată, olat, toi, probabil și odaie; dar mai cu seamă foarte multe toponime, dintre care cele mai vizibile sunt Comana și Comarnic – dar și mai toate toponimele în –ui Vaslui, Covurlui etc.); am vorbit de Teleorman (câteva pagini mai în față, în capitolul Decalogul continuității, Neagu Djuvara precizează că „numele județului Teleorman e tot o dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băștinașii, căci în limba türk – pecenegă sau cumană – deli orman înseamnă «pădure nebună», nota mea, G.P.). Tot așa de semnificativ e și Bărăganul”.

În sfârșit sau, cum spun englezii, Last but not least (Ultimul, dar nu cel din urmă), căci discuția pe această temă este departe de final, Djuvara nu doar că menționează proporția „destul de mare de nume cumane printre boierii țării” în primele documente muntenești din secolele XIV și XV („ceea ce”, adaugă el, „nu înseamnă negreșit că toți erau la origine cumani, dar în orice caz că influența cumană fusese profundă”), ci – câteva pagini mai departe – ne spune următoarele: „Nu numai numele lui Basarab e cuman, ci și al tatălui său Tocomerius (sau Thocomer), pe care regretatul orientalist Aurel Decei l-a dovedit cuman – varianta Tihomir, pe care o găsiți în toate cărțile, e greșită”. Și iată explicația nonconformistului Djuvara că Basarab a fost acceptat „mare voievod” (nu pentru că i-ar fi învins pe tătari, ci fiindcă „ar fi fost cel mai capabil de a se înțelege cu ei”): „O origine cumană putea fi un atu la o vreme când tătarii occidentali (din Crimeea și Bugeac) erau, majoritar, foști cumani”.

Cum afirmațiile lui Neagu Djuvara m-au cam pus pe gânduri, am fost foarte curios să cunosc poziția altor istorici valoroși de-ai noștri în această delicată chestiune. Așa că am intrat în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Editura Albatros, București, 1975), tratat elaborat de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, precum și în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990) a lui Petre P. Panaitescu.

Și iată ce am aflat: autorii celor două cărți despre trecutul românilor, din simplul motiv că nu merg prea departe cu cercetările speculative despre rolul cumanilor în complexul proces de formare a poporului și a limbii române, nici nu confirmă incitantele afirmații ale lui Neagu Djuvara, dar nici nu le infirmă (în mod categoric sau în totalitate).

De pildă, Giureștii recunosc că „De la pecenegi și de la cumani – care au stat în ținuturile noastre circa trei secole și jumătate – ne-au rămas urme în toponimie și în limbă”: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal (kara-kale – cetate neagră), Caraiman, numele terminate în –ui (Covurlui, Vaslui, Călmățui etc.) și în –abă (Tîncabă, de unde numele satului Tîncăbești, Toxabă, Corabă și însuși Basarabă, „care ar însemna în vechea turcă «părinte cuceritor» sau «părinte  stăpânitor»). Dar, se grăbesc ei să adauge, numele cuman al întemeietorului Țării Românești „n-ar avea nimic extraordinar” (se explică prin relațiile cu stăpânitorii și moda „care n-a lipsit nici atunci”) și „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă , nici însemnătatea faptelor lui”.

În ceea ce-l privește pe Petre P. Panaitescu, el se oprește foarte puțin (aș spune tangențial)  asupra cumanilor sau polovților, despre care ne spune doar atât: „Centrul Imperiului Cuman era în Rusia și se numea Cumania albă, iar regiunea care ținea de dânșii în țările noastre o numiră Cumania neagră. Cumanii au avut mai multe lupte cu ungurii și o mare parte a lor s-a așezat mai târziu în Ungaria, unde au avut un rol politic însemnat. De la cumani au rămas în țara noastră mai multe numiri de localități”.

(Sighetu Marmației, 24 oct. 2021)

Foto. George Petrovai

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.