Curentul International

Curentul International Magazine

Invidia

5 min read

Invidia

Autor: Dana Fodor Mateescu (Bucureşti)

 

În viață primești uneori lovituri nemeritate. De unde nu te aștepți. Nu înțelegi unde, de ce și cui ai greșit?

Simți, așa, un val de invidie care arde, o furtună de vorbe acide referitoare la ce faci, ce ai combinat în ultimii 30 de ani, și cu cine, cât te-ai îngrășat, cum bei și de ce bei fără pahar, de ce râzi, când lumea e tristă și în genere, de ce ești așa cum ești și nu altfel.

Știu că mulți dintre voi ați simțit starea asta și, de multe ori ați fost frustrați și ați încercat să vă schimbați felul de a fi.

„Unde greșesc? Cum trebuie să fiu ca să plac oamenilor? Să-mi tai unghiile mai din carne? Să zâmbesc când îmi vine să urlu? Să spun ceea ce gândesc cu voce tare? Să nu spun? Să-mi fac cărarea pe mijloc sau într-o parte? Să am mai mult curaj?”

Habar n-am.

Sincer, eu am fost așa, cum sunt acum, de când mă știu. Cu mici schimbări de atitudine și comportament. Pe unele le-am scos definitiv din viața mea, pe altele le-am accentuat.

Cu invidia celorlalți am făcut cunoștință pe la patru ani. Eram la grădiniță și desenam „gagici”. Mă învățase mama, văzusem și la televizor. (Eram înnebunită după fetele care dansează Cancan).

Mai desenam gimnaste și balerine care ridicau picioarele în aer. Mijlocelul subțire le scotea în evidență sânii apetisanți. Aveau coronițe din flori pe cap și chipuri neasemuit de frumoase. Educatoarele erau uimite: „Ia te uită la asta ce desenează! Mă, tu ai copiat asta de undeva?”

O priveam adânc: „Nu! Am desenat-o din cap.”

Mă lăudau. Desenele mele nu semănau deloc cu cele ale colegilor mei: căsuțe cu un coș din care iese fum, un soare belaliu într-un colț al paginii, care are ochi și gură.

Ah, ce bine mă simțeam!

„Tu, Leni, tu, asta o să ajungă mare, ascultă la mine! Bravo, fată! Uite, punem desenele la panoul de onoare, da?”

Eram așa de mândră! Gagicile mele își ridicau pulpele, vesele și curajoase, în plin comunism. Și unde? Pe panoul de onoare de la grădiniță!

Însă din clipa aceea, am început să încasez niște bătăi senzaționale de la ceilalți colegi de la grădiniță. Fetele mă loveau, băieților li se drapela de balerinele mele. Aveau alte preocupări.

În sufletul meu de copil nu pricepeam cu ce am greșit, de nu mă suportau. Mă trăgeau de păr, mă pălmuiau, mă scuipau între ochi. Fără motiv. În definitiv, ce le făceam?

Acasă nu spuneam nimic, de rușine. I-am povestit odată tatei, iar el mi-a zis: „Bine ți-au făcut! Tu n-ai mâini să te aperi? N-ai gură să spui educatoarei?”

De atunci, nu m-am mai plâns. Am început să mă apăr, așa cum m-a învățat el.

Apoi am înțeles de ce mă bătea haita. Într-o zi, educatoarea mi-a scos toate desenele de la panou și le-a aruncat la coș. Mama uneia dintre colege, cineva important în sistem, desigur, a făcut un scandal monstru directoarei, pe motiv că desenele fiicei ei nu sut promovate la panou, în vreme ce mizeriile pornografie făcute de mine erau.

De unde știu asta? Știu! Directoarea a chemat-o pe mama și i-a atras atenția, cu severitate socialistă, că va fi obligată să ia măsuri, dacă eu mai desenez ALTCEVA decât ce trebuie să deseneze un copil de patru ani! „Dar nu vă e rușine?”

De atunci, n-am mai avut niciun desen expus la panoul de onoare. Am refuzat să mai pun mâna pe creion, chiar dacă mă pedepseau cu statul la colț. Mi se rupea de toți, atâta eram de tristă.

Cu timpul, am înțeles. Era jegul ăla de invidie.

Am crescut, și toată viața mea am reîntâlnit-o în diverse locuri. Băloasă, cu ochi răi și vicleni, prefăcuți, înfundați în cap, cu trei fire de sprâncene, buze subțiri și gură mare. Așa arată invidia. Te pândește și te atacă pe la spate. Întotdeauna!

M-am lovit de ea, ca de un zid. În școala primară, la liceu sau facultate. Pentru că nu eram un copil obișnuit și mereu făceam câte o prostie. Sau patru, mă rog…

Conflicte, bârfe, turnătorii, mizerii. Toate le-am luat, din plin, în piept. Pentru că am înțeles, într-un târziu, care nu era chiar târziu, că toate erau din cauza mea.

Am fost invidiată din cauza mutrei mele de japoneză unguroaică, evreică, bulgăroaică și filipineză. Din cauza ochilor mei dansatori sau a gurii. Pentru că am fost iubită de cei mai frumoși bărbați din Sud-Estul Europei. Am fost urâtă pentru că am născut un copil splendid. Am fost invidiată din cauza unor texte. Am fost invidiată tot timpul. Dar nu mi-a mai păsat. Din contră. Mi-am văzut frumușel de treabă mai departe. Așa cum o fac și acum.

„Nu locui unde vezi că ești invidiat. Altfel, nu înaintezi. Invidia este o mișcare egoistă a inimii, care la un anumit moment începe să înoate într-o lume a minciunii, iluzorie. Invidiosul, pe de o parte, îl reduce pe cel invidiat la cele câteva calități pentru care îl invidiază, iar pe de altă parte, îi neagă atributele care l-ar face să merite ceea ce are sau locul în care se găsește. În felul acesta, invidia se întemeiază pe o dublă minciună sfâșietoare, așezată pe postamentul egolatriei invidiosului.” – zice Avva Pimen. Și putem să spunem că n-are dreptate?

S-auzim de bine!

(12 octombrie 2021)

Foto. Dana Fodor Mateescu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.