March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

China, America şi Capcana lui Tucidide

7 min read

China, America şi Capcana lui Tucidide

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Aniversarea a 100 de ani de la crearea Partidului Comunist Chinez i-a dat prilejul lui Xi Jinping să-şi reafirme controlul absolut asupra ţării şi a Partidului şi să reitereze ambiţiile globale ale Chinei.

În discursul ţinut pe 1 iulie, la aniversarea de 100 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping a apărut îmbrăcat într-o tunică gri a la Mao. Un amănunt semnificativ care transmite un dublu mesaj. Primul e acela că la Beijing epoca unei conduceri colective proiectată de Deng Xiaoping, cu schimbarea a liderului la fiecare 10 ani, este de domeniul trecutului. Cu Xi Jinping s-a revenit la modelul liderului absolut, pe viaţă, aşa cum a fost şi perioada lui Mao. Se speculează chiar că, deşi Xi Jinping are astăzi 68 de ani, l-am putea regăsi în fruntea Chinei până în 2035, an pe care el pare să-l fi fixat drept anul limită până la care ar trebui să fie preluat controlul asupra Taiwanului. Al doilea mesaj e că linia mult mai rigidă adoptată pe plan intern, controlul strict atât al populaţiei prin sofisticatul sistem de supraveghere generalizată, cât şi asupra corporaţiilor private cărora li se cere ferm să urmeze disciplinat politica Partidului, va continua neabătută. Mesaj pe care oricum antreprenorii chinezi îl înţeleseseră deja foarte bine după ce unul dintre cei mai bogaţi oameni din China a ajuns la închisoare după ce a îndrăznit să-l critice pe Xi pentru maniera în care a gestionat criza pandemică sau după ce cel mai celebru dintre ei, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a ajuns în arest la domiciliu după ce în cadrul unui summit financiar care a avut loc la Shanghai a criticat faptul că sistemul bancar favoriza corporaţiile de stat în dauna celor private.

Sub Xi Jinping, China a revenit la cultul personalităţii din vremea lui Mao şi s-a îndepărtat constant de filosofia politică promovată de Deng Xiaoping, arhitectul dereglementării economice, acceptării proprietăţii private, încurajării iniţiativei antreprenoriale, reforme care au făcut posibilă extraordinara dezvoltare a ţării care a devenit a doua economie a lumii. Nu e vorba de o revenire la o economie exclusiv de stat, însă s-a strâns şurubul, mediul de afaceri trebuie să respecte priorităţile strategice stabilite de autorităţi în privinţa direcţiilor de urmat atât în ceea ce priveşte piaţa internă, cât şi cea internaţională. De altfel, Deng Xiaoping abia a fost menţionat în discursul lui Xi.

Aniversarea celor 100 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Chinez este doar una dintre bornele temporale simbolice fixate de regimul de la Beijing. Astfel, până în 2027, când se vor împlini 100 de ani de la înfiinţarea Armatei Populare de Eliberare, Xi vrea să se termine procesul de modernizare a armatei. Domeniu în care China a făcut progrese remarcabile, în plan atât cantitativ, cât şi calitativ, prin dezvoltarea de arme sofisticate. În teorie, bugetul militar al Chinei, al doilea din lume ca valoare, este doar circa 40% din cel al Statelor Unite. Însă aceste cifre sunt înşelătoare pentru că nu iau în calcul faptul că bugetul alocat salariilor militarilor americani este semnificativ mai mare şi mai ales pentru că, în acord cu filosofia fuziunii între sistemul militar şi cel civil, multe dintre programele militare chineze sunt derulate în spaţiul civil. În fine, pentru 2049, când se vor împlini 100 de ani de la crearea Republicii Populare Chineze, liderii de la Beijing îşi propun ca ţara deja să deţină supremaţia globală.

Din perspectiva mesajelor transmise în exterior, discursul lui Xi Jinping a fost, pe linia deja cunoscută, o combinaţie de avertismente şi de asigurări formale că Beijingul este deschis către „dialog” şi „cooperare multilaterală”. Sigur, în condiţiile în care acestea servesc interesele chineze, lucru probat din plin în ultimele decenii. La primul capitol, Xi Jinping, după ce a făcut de acum referirea rituală la „umilinţele din trecut” (tratatul impus dinastiei Qing în secolul al 19-lea de către puterile occidentale), a ţinut să sublinieze că ţara sa nu va accepta sub nici o formă „predicile occidentale” în materie de drepturile omului (o referire la criticile privind situaţia uighurilor, cea din Hong Kong şi din Tibet). „Oricine încearcă să intimideze China va intra în coliziune cu un mare zid de oţel format din cei 1,4 miliarde de chinezi”, a avertizat el. Precizând de asemenea determinarea de neclintit a Beijingului în privinţa „reunificării cu Taiwanul”.

De partea cealaltă, în registrul „soft”, Xi a pomenit şi de deschiderea ţării sale către cooperare internaţională pentru rezolvarea marilor provocări ale omenirii. Nimic surprinzător. „Prin încurajarea «dialogului» şi a dezvoltării tehnologice, Partidul Comunist Chinez s-a infiltrat în sute de universităţi, întreprinderi şi alte instituţii occidentale”, scrie Charles Moore în Telegraph. Au fost infiltrate numeroase instituţii, precum universităţile Cambridge sau Harvard, prin donaţii, recrutări de profesori în statut dual sau deschiderea de Institute Confucius. Programe aplaudate de conducerile acestor universităţi. De exemplu, în luna martie a acestui an, Cambridge University Press (CUP) a publicat un volum sub semnătura a trei academicieni chinezi privind soluţionarea litigiilor în cadrul Iniţiativei „Beltand Road”, pe care autorii o descriu drept „o platformă cheie pentru construirea unei comunităţi a unui viitor comun pentru omenire, un bun public pentru întreaga lume”, dar care scrie Cahrles Moore poate fi descrisă mai corect drept „un proiect imperial masiv, care implică 140 de ţări, prin care China, obţine controlul asupra căilor maritime, porturilor, rutelor terestre şi resurselor naturale din Asia, Europa, Africa şi chiar zona Arctică şi Antarctica”.

Kevin Rudd, fost prim ministru al Australiei, crede că acest deceniu, până în 2030, este extrem de periculos prin prisma competiţiei geopolitice dintre Statele Unite şi China. Din acest punct de vedere se face adesea trimitere la aşa numita Capcană a lui Tucidide. Cu 2400 de ani în urmă, istoricul grec, autor al „Istoriei războiului peloponesiac”, a susţinut că adevărata cauză a războiului peloponesiac a fost creşterea rapidă a puterii Atenei şi teama pe care aceasta a stârnit-o în Sparta, care domina atunci Grecia. Ideea de bază fiind aceea că în contextul unor mutaţii majore în peisajul geostrategic, prin apariţii unei puteri în ascensiune şi a declinului celei dominante, conflictul militar dintre acestea devine adesea inevitabil, chiar dacă cele două părţi nu doresc neapărat asta. Profesorul Graham Allison a plecat de la acest concept pentru a analiza în cartea sa „Destined for War” actuala competiţie dintre Statele Unite şi China. Una din concluziile cărţii este că în 12 dintr-un total de 16 de situaţii similare din istorie, din ultimii 500 de ani, s-a ajuns la război. Acesta este contextul care îl face pe Kevin Rudd să-şi exprime îngrijorarea cu privire la pericolul unei astfel de conflict major ca urmare a unor evaluări greşite a situaţiei de către una dintre cele două părţi, de pildă în contextul unei crize provocate de un atac chinez asupra Taiwanului.

Sigur, părerile diferă. Unele analize subestimează ambiţiile Chinei sau le consideră benigne. Chiar dacă există deja suficiente argumente care indică contrariul. Alţii nu consideră că suntem în mod real într-o situaţie de tipul Capcanei lui Tucidide. De pildă, pentru George Friedman, China nu este în mod real o mare putere în ascensiune, spunând că Statele Unite continuă să deţină o superioritate semnificativă în plan militar, economic şi diplomatic. Însă şi această ipoteză este discutabilă. Multe analize, chiar ale Pentagonului, susţin că, în destule domenii, China a ajuns la paritate cu America din punctul de vedere al tehnologiei militare. Iar în plan economic, China a devenit principalul partener comercial în Africa şi al majorităţii ţărilor din America de Sud şi Asia. George Friedman este de părere că un călcâi al lui Ahile îl reprezintă marea dependenţă a Chinei de exporturi (20% din PIB) şi că acţionând pe această direcţie America ar putea să provoace pagube serioase Beijingului. Însă nici asta nu este sigur. După cum a realizat şi Joe Biden în discuţiile cu europenii, aceştia nu sunt foarte doritori să se ralieze Statelor Unite în disputa cu Beijingul cu riscul unui impact economic semnificativ. În afara de asta mai există cel puţin încă doi factori care trebuie luaţi serios în consideraţie. Avansul impresionant al Chinei în plan tehnologic, un exemplu este ultima misiune de pe Marte, derulată cu acelaşi succes cu cea americană, şi, mai ales, situaţia internă din Statele Unite. Ultima chestiune necesită o discuţie mai largă, însă este clar că o ţară cu falii atât de adânci în societate, în care elevii şi studenţii sunt învăţaţi să-şi dispreţuiască istoria şi reperele fondatoare, în care o bună parte a elitelor cred că toate instituţiile sunt afectate de „rasism sistematic”, are puţine şanse într-o competiţie geopolitică cu o alta determinată, care cultivă un puternic sentiment al unui destin naţional excepţional, dornică să-şi ia revanşa şi să readucă lumea în starea firească în care China, Imperiul Celest, este hegemonul global.

Foto. Alexandru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.