Curentul International

Curentul International Magazine

Legendara Reghina Tăpălagă – legendă vie

25 min read

Legendara Reghina Tăpălagă – legendă vie

Autor: Veronica Oșorheian (Bistriţa-Năsăud)

 

Cu lelea Reghina[1] Tăpălagă (n. 25 decembrie 1905 – d. 14 februarie 2000) am fost vecină. Era micuță, cu minte ageră, vioaie și pricepută la lucrul casei. Când eram copilă, am văzut-o socăciță la câteva nunți din preajmă. Pe atunci, era un soi de întrecere între socăcițele satului[2]. Cele care au avut ocazia să slujească în case de domni, au fost mai câștigate. Reghina Tăpălagă a slujit la popa Vasile Coșbuc.[3] Striga frumos la găinile pe care le da nănașilor, după obiceiul locului. Jucăușă și îndrăgită de săteni, nuntașii se bucurau să fie în preajma ei. Domnul Schuller Ignat (zis Nați) – unul dintre tâmplarii satului, un om voinic și petrecăreț, juca odată cu lelea Reghina în brațe.

Foto. Reghina Tăpălagă – Pictură în ulei (60/80) de Victoria Fătu-Nalațiu

 

Badea Victor Tăpălagă era un om blând și era tare mândru de nevastă[4]. A fost și văcar în Bondar, dar se pricepea întrucâtva și la oi, după cum îl găsim într-o poezie făcută de Emil Savu și culeasă de Valer Petrehuș[5]. Lelea Reghina și omul ei au participat o vreme la spectacolele acelea cu totul deosebite, pe care și le dădeau lor și sătenilor, jucând piese scrise, dar și  improvizate, cu dialoguri inspirate din viața satului, cea mai aplaudată fiind Arsănte să însoară. A jucat teatru alături de Aurelian Pralea, Petru Oarcăs, Valer Feldrihan, Toma T. Artene, Ion T. Artene, Sevastița Artene, Rodica Rauș, Grigore Roman, Victoria Cărbune, Niculai Pop, Cornelia Rauș, Ionel Petrehuș, Dumitru Dănilă, Iftinia Pop[6].

Lelea Reghina era evlavioasă și era nelipsită de la liturghie. Nu se întindea pe pat, până nu-și găta de zis toate rugăciunile, de pe rozariu. Ținea toate posturile și avea program de rugăciune chiar și când mergea la București. Când era post, găseai la ea mâncăruri de hribe, găluște cu ciuperci, găluște cu morcovi, găluște cu păsat. Dar îi plăcea să aibă pe masă și un păhărel de jinars tare, înainte de mâncare. Când mergea la drum, își lua merinde o dărabă de pită și una de slănină, un pic de cârnaț ori un pui fript și un pic de jinars. Pe ea n-o puteai sminti de la rânduiala ei. Avea mare preocupare și pentru pomenirea morților.

Din când în când, mergea în Rocna (Rodna) – la târg și în Anieș, să-și vadă neamurile din partea bărbatului. Femeie hireșă, se ferchezuia, își punea în traista plocuțească cele de trebuință și pleca la drum. Știa mai multe descântece.  Țin minte că i-a făcutDe-ntors” unei fine de-a mamei. Noi, copiii, n-am avut îngăduință la ritul acela, dar am ciulit urechile. S-au închis în camera din mijloc și numai ele știu ce au făcut acolo. La început am auzit îngânate rugăciuni, apoi n-am mai înțeles nimic. Odată, când cineva i-a furat tatei niște sărsamuri, lelea Reghina ne-a sfătuit să căutăm hoțul „Cu ciubărul”. Nouă copile, între şase şi nouă ani, trebuiau aşezate în cerc, în jurul unui ciubăr legat în cercuri din fier, cu o capacitate de şapte găleţi. În ciubărul plin trei sferturi cu apă, se pune busuioc, un ban de argint şi o verighetă. Apa era adusă de fete, în căni mici, în ziua de sâmbătă, căci numai duminica se putea vedea în apă făptașul. În sfânta zi de duminică, pe nemâncate, trebuia să vedem în ciubăr hoțul. Ferestrele au fost acoperite, să fie întuneric în casă. La lumânare, am citit din cărţi de rugăciuni, am făcut mătănii şi am îngânat din Sfânta Scriptură. Trebuia făcut ritualul  cu credinţă adâncă, dar pe noi ne-a bufnit râsul. Ne-a muștruluit Tâna, dar parcă râsul ne îmboldea și ne  biruia și mai tare. Când s-au tras clopotele, de liturghie, pe la zece, ne-am aşezat în genunchi lângă ciubăr. Tâna a pus o pătură mare, groasă, peste noi. În apă, trebuia să vedem totul, ca şi cum ar fi fost ziuă. Așa ne-a zis lelea Reghina. E adevărat că noi am pus apa în ciubăr cu cănile, dar am adus-o de la izvor cu vidăra. Nici numărul de nouă n-a fost respectat[7]. Poate aici a fost greșeala noastră sau poate că am râs, dar eu n-am văzut nimic. Peste câteva zile, a venit fratele tatei, Ion, care a locuit la noi până când și-a ridicat casa pe Felecvar și i-a spus tatei, că el a avut nevoie de sărsamurile dispărute din șură.Una dintre nepoatele Reghinei Tăpălagă mi-a fost colegă de clasă și uneori ne vizitam. În vremea aceea, locuiau în casa bătrânească, în care se pare că s-a născut locotenentul George Pop[8], eroul căzut, în anul 1866, în Bătălia de la Custozza. Reghina Tăpălagă era din vița popenilor. Cineva spune că ar fi din același neam. Oricum, într-o casă asemănătoare am fost eu. Și pe locul acesta și-au ridicat Reghina și Victor Tăpălagă casa nouă. Casa veche avea prispă, o tindă și două camere. Într-o cameră era cuptorul și alăturată era cămara.

Cealaltă cameră era de paradie. Casa avea pământ pe jos. Era foarte curată și împodobită cu lucruri făcute în casă, cu blide ornamentale și cu icoane sub care atârnau ulcele de lut. Camerele erau spațioase, cu două paturi fiecare, lavițe pe margine și, de jur-împrejur, păretare țesute din lână. Pe atunci, camerele erau mari pentru că familiile erau numeroase, femeile torceau în casă și firele trebuiau întinse pe rășchitor, apoi depănate de pe vârtelniță pe gheme, urzite pe urzoaie, apoi țesute în stative. În vremea aceea, așa era, cum spune Reghina Tăpălagă, în filmul „Reghina Tăpălagă și cântecul de viață lungă”, regizat și realizat de Alexandru Pugna în anul 1999 (când Reghina Tăpălagă împlinea 94 de ani)[9]: „Atunci, femeia ținea casa, îmbrăca bărbatul, copiii și pe ea …, nu ca în zilele de-acuma, când femeile dorm ori se uită la televizor și toată greutatea casei rămâne în grija bărbatului.”

La noi, lelea Reghina venea pe cărare. Trecea pârleazul, tăia grădina lui Ion Pop și ajungea lângă fântână. Titu aducea vestea: vine lelea Pătălagă! El se străduia, dar nu-i ieșea nicicum numele  Tăpălagă.

În același an, 1999, m-am întâlnit ultima oară cu lelea Reghina. Eram la mormântul mamei din cimitirul bisericii. M-a văzut peste zidul dintre casa ei și Biserică și numai ce o văd că se apropie, întrebându-mă: Ai venit la mamă-ta? Am venit. Parcă am revăzut-o pe Tâna Iftinia. Erau cam de aceeași statură. Mi-a arătat mormântul lui badea Victor. Vorbea despre locul ales pentru odihna de veci, cu fața luminată de mulțumirea aceea lăuntrică. Uite, aiși, lângă zîdiu’ care desparte Biserica de casa noastă, am ales locu’. Victor mă așteaptă. Am să-i aud pe ai mei povestind. Șî mi-a fi drag să-i aud, că m-am înțăles bine cu tăți.

Aveam în geantă un exemplar din volumul de poezii Dor de copilărie, apărut la Cluj-Napoca la Editura GENERIS și i l-am oferit, să-i citească nepoatele. D-apăi, șetesc eu, fără oceri, că mi-am recăpătat viderea. Cos și pene, că nu ne cinuim ca mai demult. La bec, vez’ ca zâua. Am povestit despre vremuri trecute. Despre suferințele lor și ale noastre, dar și despre bucurii. Lele Reghină, am o Antologie a poeziei populare[10], în care te-am găsit și pe dumneata. Da șe-i așeea, că eu nu știu? Dacă-i populară, îi șeva cu țărani, da nu mni-i clar șe-i. Păi, o carte intitulată Cu cît cînt, atâta sînt, în care-s publicate cântece adunate de la oameni din toată țara. Din Leșu sunt mai mulți și ești acolo și dumneata. N-am știut de carte, da îi drept că în Leșu o vinit mulți domni să culeagă cânteșe șî strâgături de-a noaste. Așa-i, lele Reghină. În carte, i-am găsit pe Constantin Zamfir, Cicerone Theodorescu, Victoria Dosios. Ei au cules cântece de la: Vasile Bosbici și Reghina Tăpălagă, Ioana Ciupa și Nicolae Dragotă, Ana Nimigean (a lu’ Cifor) și Maria Precup, Lucreția Sărățean. Dar Leșu a fost cercetat și de Tudor Jarda, de Dariu Pop, Sigismund Toduță, Tiberiu Alexandru, Elisabeta Moldovan, Constantin Arvinte. O fost, dară!

Am citit că un grup de folcloriști din București au dorit să refacă traseul pe care l-a efectuat Constantin Brăiloiu cu echipele regale, în anii 1934-1935. Tudor Jarda i-a ajutat să găsească rapsozi din Leșu, Ilva Mică, Nepos și din Șanț. În 1952, Tudor Jarda a fost la Leșu cu Sigismund Toduță și cu Dariu Pop[11]. Din acest an, compozitorul Tudor Jarda s-a ocupat de corul din Leșu și de echipa de trișcași. Lu’ Tudor Jarda i-o fost tare drag în Leșu. El i-o scos în lume pe leșeni. Dumnezău să-i deie sânătate. Pe merit, l-o făcut primariu’ „Cetățean de onoare”.

Foto. Anton Coșbuc îl însoțește pe Dimitrie Gusti la Leșu, 1935, poză preluată din Leșu și leșenii. Mărturii pentru neuitare. Repere monografice, Bistrița, Editura Mesagerul, 2003, p. 196.

Reghina Tăpălagă a fost remarcată de echipa de sociologie condusă de creatorul sociologiei românești, Dimitrie Gusti, echipă aflată la cercetări în localitățile năsăudene Leșu și Șanț. Rămasă fără părinți de la șase ani, Reghina Tăpălagă a cunoscut greutățile vieții de micuță. În interviurile date, povestește că a fost slujnică zece ani. Într-un fel, poate a fost norocoasă dacă a ajuns în casa popii Vasile Coșbuc și a preotesei Valeria Coșbuc, președinta Societății „Mariana”[12]. De bună seamă, acolo a văzut și lucruri bune care i-au fost de folos în viață. Poate așa se explică și faptul că Reghina Tăpălagă era socăciță vestită, ca și Măriuca Roman – care a fost servitoare la Cluj ori Caterina Stelic Gagea – care a slujit la Casa Regală din București. Lelea Caterina Stelic Gagea mi-a făcut merinde, când am plecat la liceu, niște cornulețe de care n-am mai mâncat până atunci. A frământat un aluat fraged, l-a pus într-un șervet curat și l-a slobozit într-o vidără cu apă rece. Numai a doua zi a copt cornulețele. Au fost grozave. Rețetele învățate s-au transmis și altora, apoi au venit Echipele regale cu alte sfaturi pentru gospodine și comunitatea s-a luminat, a căpătat cunoștințe și deprinderi noi în gastronomie și nu numai.

În 1934, a fost invitată, alături de Ana Nimigean (a lu’ Cifor) și de Maria Pralea (căsătorită Precup), la Institutul de Etnografie și Folclor din București, pentru înregistrări. Maria Precup s-a întors acasă cu o diplomă mare semnată de rege[13] și cu bani (primiți premiu) pe care și-a cumpărat o vacă frumoasă care, din prima, a făcut doi viței[14].

Într-o Doină, înregistrată în anul 1970, Reghina Tăpălagă își cântă povestea și harul[15]:

Foto. Tudor Jarda alături de coriștii din Leșu, 1964. Reghina Tăpălagă este în r. 1, a 4-a din dreapta.

 

„Poronșit-o cucu’ mnie,/ Să-i vând glasu’ lui c-o mie/ Da’, eu la cuc i-am poruncitu,/ C-al meu glas nu pot să-l vându,/ Că-mi trebe, vara să cântu,/ De mult dor și de urâtu/ Șî de câte le-am pățâtu;/ Că glasu meu îi glas de cucu,/ Scol pe badea șî-l aducu/ Șî une vreu eu îl culcu./ Glasu meu îi ca a luiu,/ Cântă doina doruluiu,/ Da, cântă horea cu doru’/ De i’ drag la tăt omu’/ Șî să stâmpără codru’./ Glasu meu îi glas de domn,/ Scol pe bădița din somn,/ Să nu doarmă -/ Că nu dorm!”

Foto. Ana Nimigean (a lu’ Cifor), Reghina Tăpălagă și Maria Precup (București, 1934).

 

În interviul acordat în anul 1999 lui Alexandru Pugna, într-un film realizat doar în anul 2005, Reghina Tăpălagă vorbește despre înregistrările făcute pentru Constantin Brăiloiu, la București, „aplecată înt-on toltéri”. Erau acele înregistrări pe cilindri de ceară. În genericul filmului, se perindă: interpreta reprezentativă a cântecului popular bistrițean din perioada filmării, Cornelia Ardelean Archiudean privind, pe sub palma făcută streașină, peste dealurile care despart satul ei de baștină Ocnița, comuna Teaca, de satul ascuns și străjuit de Vârful Heniu, Leșu Ilvei; apoi, Mărioara Precup Stoica (fiica Mariei Precup), într-un ștraif încărcat cu lemne, plecată din casa de dincolo de pod să înregistreze cântecul Haida, hai, murguț, mai tare, la frâie găsindu-se trișcașul Ionică Sărețan; urmează o secvență cu trișcașii din Leșu, de la una din edițiile Festivalului interjudețean Rapsodia trișcașilor, avându-l strigăuș pe trișcașul Anton Bâgi; o fotografie din anul 1934, cu Ana Nimigean (sătenii îi spuneau Ana lu’ Cifor), Maria Precup și Reghina Tăpălagă, plecate la București pentru înregistrările de care am vorbit, genericul filmului încheindu-se cu o carte poștală emisă, în anul 1968, cu ocazia primei ediții a Festivalului interjudețean Rapsodia trișcașilor din Leșu.

În Fonoteca de aur, găsim postată[16]  doina Mamă, nu mă lengăna (interpretată acapella de Reghina Tăpălagă): „Mamă, nu mă lengăna,/ Dumnezău știi cui mi-i da,/ Că mi-i da-n așela locu,/ Cum pcică lemnu pe focu/ Șî mi-i da-n așeia mână,/ Ca cumpăna la fântână,/ Șî mi-i da-n așelea brață,/ Da, ca șî furca la fânață,/ Că, de-oi ieșî până la poartă,/ Înapoi, că te-aduc moartă!,/ De-oi ieșî până-n ocol,/ Da, înapoi, că te omor!/ Da, m-ai dat în așela locu,/ Cum pcică lemnu pe focu,/ La on om fără norocu -/ Păi, iarna n-am suman în spate,/ Vara n-am vacă cu lapte,/ Nici haine ca celelalte.”

Valeria Peter Predescu și Cristian Pomohaci și-au îmbogățit zestrea de cântec cu cântece din repertoriul lelii Reghina. Cristian Pomohaci se lăuda pe scenă cu niște opinci moștenite de la badea Victor Tăpălagă. Veronica Bălan a cules de la Rghina Tăpălagă colinda Treziți, treziți, gazde mari!, dar cu siguranță și alții au preluat din cântecele Reghinei Tăpălagă. Textele se recunosc.

Reghina Tăpălagă se bucura să împărtășească din zestrea ei de cântări și de mai multe ori s-a învoit să meargă din satul său la Centrul Creației Populare din Bistrita, la prietena sa, Valeria Peter Predescu, însoțind-o uneori și la spectacole sau la înregistrări pentru Radio sau pentru Televiziunea Română. La Televiunea română, ultima dată am văzut-o alături de Valeria Peter Predescu și de trișcașul renumit Larion Marica. Avea un fel al ei de-a fi, care te cucerea. Era optimistă și îi simțeai bunătatea sufletească din privirea senină. Respecta portul strămoșesc, avea mai multe rânduri de haine populare și mereu era altfel îmbrăcată, mereu curată. Tare frumos stăteau hainele pe ea. Întinse strună – zicea tata. Erau toate cusute de mâna ei. Era împăcată, cumva, cu trecerea vieții. La 94 de ani, lelea Reghina s-a urcat pentru cea din urma oară pe scena din Leșu și a cântat.

*

Pe plan cultural, perioada cea mai fecundă a țării noastre a fost, fără îndoială, perioada dintre cele două războaie mondiale. Intelectualii din acea vreme au moştenit şi au preluat tezaurul cultural al unor pleiade de artişti şi gânditori clasici care au trăit în epoca modernă, cum au fost: Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, George Bariţiu, Mihai Eminescu, personalităţi care au marcat pentru totdeauna destinul poporului nostru.

Tradiţia culturală românească a găsit teren fertil după realizarea Marii Uniri, atât pe plan material (cu excepţia anilor de criză economică), cât şi pe acela al integrării în orizontul european şi universal. Intelectuali de marcă au primit recunoaşterea internaţională a meritelor lor şi au militat în favoarea unei deschideri tot mai largi către valorile din acele timpuri: Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Nicolae Titulescu, George Enescu ş.a. S-au intensificat schimburile culturale cu alte state şi s-au creat condiţiile pentru ca tot mai mulţi tineri români să poată studia în străinătate. Experienţa dobândită acolo a fost fructificată la întoarcerea în ţară, astfel încât România se număra printre statele europene cu o organizare bine pusă la punct şi un nivel de trai decent.

Dintre instituţiile culturale care s-au remarcat prin activităţile lor prodigioase, amintim Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra) şi Fundaţiile Culturale Regale, ambele contribuind la dezvoltarea vieţii sociale din România Mare. Cea dintâi, fondată în oraşul Sibiu, la 4 noiembrie 1861, a constituit un adevărat simbol al luptei românilor de dincolo de munţi, pentru emancipare naţională şi socială, în contextul ocupaţiei străine a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Astriştii s-au aflat în fruntea mişcării memorandiste şi au pregătit, cu mult entuziasm, actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. În anii interbelici, preocupările Astrei s-au axat atât pe răspândirea elementelor de spiritualitate românească, cât și pe îmbunătăţirea condiţiilor sociale din România întregită. În şcolile ţărăneşti organizate în 1931 la Sighet,  în cadrul generos al Astrei, iarna – când nu se efectuau activităţi agricole, tinerii săteni aveau posibilitatea de a urma cursuri de apicultură, pomicultură, practici meşteşugăreşti, zootehnie ş.a., susţinute de profesori şi de ingineri agronomi. Preşedintele Asociaţiunii, Iuliu Moldovan, a sprijnit, prin toate mijloacele această idee, fiind considerat „ctitorul şcolii ţărăneşti” din România. Finanţarea provenea de la bugetul Astrei, al prefecturii şi de la camerele de agricultură judeţene.

Fundaţiile Culturale Regale şi-au desfăşurat activitatea la nivel naţional, existând numeroase similitudini între activitatea acestora și acţiunile întreprinse de Astra, în sectoare importante din  domeniile: economic, politic, cultural, administrativ, religios şi sportiv, atât în lumea satelor, cât şi în mediul urban.

Prima Fundaţie Culturală Regală a fost întemeiată de Carol I, în 1891, şi i-a purtat numele. Clădirea în care îşi avea sediul a fost construită în faţa Palatului Regal din Bucureşti, în anul 1893. Urmând exemplul unchiului său, Ferdinand I, Carol I a pus bazele Fundaţiei Culturale „Principele Carol“, la 12 august 1921, scopul acesteia fiind susţinerea şi crearea faptelor de cultură.

În anul 1927, s-a modificat denumirea acestei instituţii, noua titulatură fiind Fundaţia Culturală „Regele Mihai I“, potrivit cu legea adoptată la 21 aprilie 1927. Acest titlu va fi purtat până în 1930, când, odată cu urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, se va reveni la vechea denumire, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“. În linii mari, Fundaţia „Regele Mihai I” a continuat politica culturală a Fundaţiei „Principele Carol”, urmărind aceleaşi scopuri şi beneficiind de acelaşi cadru juridic.

Un pas important în crearea unităţii dintre fundaţiile culturale înfiinţate de Casa Regală, a fost făcut la 14 aprilie 1933, când s-au pus bazele „Uniunii Fundaţiilor Culturale Regale“, care avea în componenţă Fundaţia Universitară „Carol al II-lea” din Bucureşti, Fundaţia Culturală „Principele Carol I“, Fundaţia „Regele Ferdinand I” din Iaşi, Institutul de Cercetări Ştiinţifice şi Experimentale din Cluj, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea” şi Filarmonica din Bucureşti. Uniunea Fundaţiilor era condusă de rege, ajutat de un consiliu alcătuit din patru personalităţi reprezentative ale culturii noastre: Dimitrie Gusti, Octavian Goga, Ion Th. Simionescu şi Neculai Costăchescu[17].

Echipele studentești trimise pentru a încerca o culturalizare a satelor, experimentală pentru început, au fost alcătuite din mediciniști, veterinari, agronomi, studenți în litere, în drept, în științe, în teologie și eleve ale școlilor de menaj. Pentru ca munca lor să fie mai bine îndrumată, acestor studenți li s-a alăturat un corp de 56 de tehnicieni, dintre care 12 doctori, 9 ingineri agronomi, 7 medici veterinari, 6 surori de ocrotire, 6 maestre de gospodărie, plus un grup de 16 profesori și studenți de la Oficiul Național de Educație Fizică, aceștia din urmă având, în special, menirea de a încerca, pentru prima oară în țară, o educație preregimentară sătească.

Alegerea satelor în care au fost trimise aceste echipe s-a făcut ținându-se cont de fiecare regiune istorică, alegându-se cel puțin câte un sat, încât să fie în număr aproape egal „satele de câmp, de munte și cele de ape”[18].

Printre aceste sate, au fost alese și localitățile Leșu și Șanț, din județul Bistrița-Năsăud. După rapoartele găsite la Fundație, reiese că, la început, în multe sate echipele au fost întâmpinate de săteni cu o oarecare neîncredere. Prezența unui mare grup de studenți în mijlocul satului este un fapt neobișnuit. Uneori, nu numai sătenii, ci și intelectualii satelor au arătat aceeași neîncredere: „De aceea, este totdeauna un lucru plin de ispită, plecarea cu o echipă de muncă la sate, cum au fost echipele pe care și în anul acesta [1935] le-a trimes Fundația Culturală Regală Principele Carol, pentrucă niciodată nu poți afIa mai dinainte cum va fi satul în care te vei opri trei luni de zile și nu poți deci nici să înțelegi care va fi rostul tău acolo. S’ar putea ca satul să te primească cu bucurie, să știe el însuș ce vrea și să te pue de îndată la treabă, chiar din ziua sosirii tale; dar poate că te va lăsa să muncești din greu și singur, câștigând în fiecare zi câte un suflet, înaintând abia pas cu pas în pustia neîncrederii. Foarte pe scurt ași vrea în astăseară să vă povestesc ce anume au întâlnit echipele care au lucrat tocmai în nordul țărií, în granița Năsăudului și anume în două sate de acolo, Leșu și Șanțu. În anul trecut [1934] avusesem o echipă în Leșu. De acolo afIaseră șănțenii ce anume treabă face o echipă și cât folos vine de pe urma ei și hotărîseră ca să facă tot ce li-o sta în putință ca să aibe în anul acesta și ei o echipă a lor. Cu nenumărate jalbe către Fundație, șănțenii spuneau că ar fi gata să sară și în ajutor, măcar cu casa și masa, așa ca nu cumva echipa pe care și-o vroiau, să fíe vreo povară pentru cineva. Am plecat deci acolo, mai întâi puțini, ca să vedem cu ochii noștri dacă într’adevăr satul vroia o echipă pe care să și-o ție singur. Nu pot uita, deși sunt multe luni de atunci, adunarea mare de oameni pe care am găsit-o într’o Duminică din luna Mai, așteptând dupa vecernie, să venim să stăm la sfat împreună. Ne-au iscodit, ne-au întrebat ce făcuserăm prin alte sate și ce făgăduim să facem în satul lor. Ne-au arătat ce socoteau ei că trebuia făcut. Și asa, ca niște gospodari cuminți, fără de entuziasm de o clipă numai, ci bine cumpănind lucrurile, am căzut la învoială să încercăm împreună să facem tot ce vom putea mai bine pentru ridicarea satului … Şi-acuma rămân uimit la amintirea celor 40 de țărani şi ţărance din Leşu cari veneau seară de seară la repetiţii de cor. Erau câţiva cari făceau câte 5 kilometri dus şi alţii de întors, noaptea, doar de dragul să ne audă şi să cânte. Acesta este semnul unui suflet cu totul deosebit şi o dovadă că şi munca făcută era bună. Corul din Leşu e unul din cele mai bune coruri ţărăneşti din țară. Nu exagerez. Dealtfel bucureştenii îl vor putea auzi curând şi poate că şi D-Voastră, iubiţi ascultători, îl veți putea auzi, la Radio[19].

Faptele Echipelor regale au fost cu folos. Au reușit să deschidă dispensare, în care zi și noapte bolnavii erau îngrijiți fără plată, s-au apucat să sape șanțuri și a fost deajuns ca medicii veterinari, agronomii, maestrele de gospodarie să înceapă a intra din casă în casă, pentru ca intreaga atmosfera să se schimbe și lumea să înțeleagă rostul  echipelor, alături de bunăvoința și puterea de muncă a băștinașilor. S-au făcut vizite la domiciliu, consultații, s-au prescris tratamente, analize, s-au înjghebat farmacii, s-au dat consultații agronomice, s-au ținut conferințe și lecții practice de arat și de însămânțat sistematic, s-au deparazitat și altoit pomi, s-au făcut poduri de ciment și de lemn, șosele, șanțuri, terenuri de sport, s-au reparat case, s-au construit grajduri, s-au asanat fântâni, s-au reparat școli și biserici. S-au dat lecții de gospodărie practică, s-au pregătit tineri sub raportul educației preregimentare, s-au ținut predici religioase și conferințe, s-au împărțit icoane și cărți, s-au făcut șezători, s-au premiat gospodarii harnici, s-au  clădit Cămine culturale în care s-au amenajat biblioteci.

Rezultatul cel mai important al muncii echipelor este acela al prefacerii mentalitații satului, în sensul unei treziri a interesului public pentru problemele de cultură. Mulți intelectuali din sat au fost sprijiniți în munca pe care o duceau și, după întâlnirea cu Echipele regale, o vor duce mai departe, cu alte metode de lucru și cu rezultate mai bune[20].

*

O legendă spune că, prin 1935-1936, Nicolae Iorga ar fi fost la Leșu. Oare așa să fie? Prieten fiind cu Dimitrie Gusti, nu-i exclus. În poza pe care o deținem, savantul nu apare. Să  bănuim că era prins în discuții cu cineva? Profesorul Radu Coșbuc (născut în anul 1929) îmi spune că l-a văzut (când era copil) pe Nicolae Iorga, în gara din Ilva Mică, în tren. Vorbea,  din vagon, cu oamenii din preajmă. Ilva Mică era nod de cale ferată și trenurile staționau mai mult, uneori. Ana Precup din Leșu (născută în 5 mai 1935, căsătorită Dinu) este fiica „privighetorii Ilvelor” Maria Precup și spune această poveste auzită de la bunica ei: Dimitrie Gusti, împreună cu Echipa regală era la Leșu. Serbarea s-a ținut în Chioșcul vechi – din centrul satului. Maria Precup cânta pe scenă și Ana Precup (de un an și ceva) era în brațele bunicii. Când Ana a început să plângă, Iorga s-ar fi apropiat s-o liniștească și fetița s-a jucat cu barba savantului.

Nicolae Iorga a călătorit în județul Bistrița-Năsăud de mai multe ori. Prima călătorie[21] a făcut-o în jurul anilor1898 – 1900, cu scopul de a cerceta documente epistolare din Evul Mediu, epoca premodernă și modernă (sec. XVI – XIX) de factură bisericească, domnească și ecleziastică aflate în arhivele din Bistrița.

A doua călătorie în zonă a făcut-o între anii 1902-1903, cu gând de a cerceta locuri și oameni. Am găsit[22] propus un traseu îndrăzneț de călătorie, pentru vremurile de atunci. A mers și cu trenul și cu căruța, prin: Cluj, Dej, la Cetatea medievală a Ciceului, Ciceu – Corabia, Reteag (unde s-a întîlnit cu Ion Pop Reteganul), Beclean, Năsăud, Lușca, Prislop, Cepari, Dumitra, Bistrița, Ragla, Jelna, Rusu Bîrgăului, Josenii Bîrgăului, etc. (!), Ilva Mare, Ilva Mică etc.[23], Sângeorz, Maieru, Anieș, Rodna, apoi prin Maramureș.

A treia călătorie în zonă a făcut-o la începutul anului 1920 și Nicolae Iorga era însoțit de Alexandru Vaida Voevod. Atunci au fost în audiență la Prințul Carol al II-lea, pentru a susține cauza Coroanei. A fost o audiență fără izbândă și Nicolae Iorga a cercetat din nou arhivele Bistriței. În 6 ianuarie 1920, cei doi s-au întors la București.

Emil Todica din Leșu a făcut armata în Garda Regală. Era un om frumos. Casa și-a poziționat-o din deal în vale. Spre drum era casa, iar în continuare, spre deal, era șura. La drum și-a făcut un zid de piatră, mai înalt decât un om. A umplut curtea cu pământ și-a îndreptat-o. Era plină de troscoțel. Avea aici și un păr de toamnă. Perele erau bune, doar colo, către Crăciun. Emil punea în jurul părului o podină, apoi clădea o claie de otavă. Când socotea el, cotrobăia prin claie și culegea pere. Vasile Măgerușan și Sandu Dragostă l-au văzut. Erau elevi și tânjeau după perele lui Emil, pentru că le știau gustul. Emil isca fel și fel de povești, din vremea cătuniei. Bunăoară, povestea cu Carol al II-lea plecat la vânătoare prin Munții Bîrgăului. Emil Todica avea loc în Poiana Mărului. Zicea că l-ar fi însoțit, pe acolo, pe Carol. Și când se întâlneau, Carol saluta Servus Tódica! Servus Cárol – răspundea Emil. În preajmă, o fată mai glumeață păzea o vacă însoțită de vițel. Vaca avea ugerul cât o vidără. Carol i-a cerut fetei îngăduință să-și mulgă un pahar de lapte. A scos din buzunar o cutie maronie, a depliat-o și a făcut din ea pahar. Mulgea fericit. Fata a-nceput să cânte: Badea mulge  vacile,/ Puța-i varsă laptile … Emil i-a făcut fetei un semn. Fata s-a rușinat. În zadar a mai rugat-o Carol să cânte. Să fie vre-un bob de adevăr în poveștile astea?

*

Lelea Reghina a știut-o pe mama de băiețâcă, de la doisprezece ani, de când s-a hotărât mătușa mamei, Iftinia, (care nu avea copii) s-o ia în adopție. La paisprezece ani au măritat-o. Mama nici nu știa dacă măritișul e noroc ori e într-un noroc. Norocul dumisale am fost noi, cei opt copii. Când eram micuți, iarna, adormeam în doinirea mamei și în sfârâitul mașinii de tors. Avea glas frumos și tărăgăna: „Când s-o-mpărțât norocu’/ Fost-am dusă la lucru,/ Înt-on deal, la sășerat/ Șî norocu o plecat…” Nu mai știu continuarea, dar mi-am imaginat norocul umblând, și el, după binele căutat de toată lumea, așa: Într-o toamnă-mbelșugată,/ M-o mai căutat o dată,/ Eram dusă, nu știu unde,/ Norocu s-o dus în lume./ Într-o iarnă friguroasă,/ Mi-o venit norocu’ acasă,/ Eu spălam haine, la vale,/ Norocu’ s-o dus pe cale/ Și-apoi, într-un miez de primăvară,/ M-o cătat norocu iară,/ Eu – cu tata, la arat/ Și norocu o plecat/ Și umblă din loc în loc -/ Sărăcuțu’ de noroc,/ Poate-a da și el de bine,/ Să nu rămâie ca mine//.

Foto. Mama Ioana cu primii trei copii: Ștefan, Veronica și Dănilă (1952).

 

Curajoasă – după încercările vieții, Reghina Tăpălagă s-a îngrijit de vecinele care treceau în veșnicie, le pregătea verșul și, la priveghi, le cânta. Am văzut-o cântându-le pe lelea Rafila, pe bunica Iftinia, pe Marea lu’ Calistru, dar și pe Mama, descătușându-ne sufletele și povățuindu-ne că „așa e viața”.

*

Note bibliografice

[1] De ce o chema Reghina, cât de vechi îi era numele, n-am aflat încă. În sat mai sunt câteva nume ca acesta, dar mai răruțe. Pentru fetele din familie sau pentru nepoate, se folosesc diminutivele Ghina sau Ghinuța.

[2] Măriuca Roman, Veronica Moldovan (din Coasta Legmanului), Caterina Stelic Gagea, Iftinia Galbăn, Todora Artene, Verginia Ban, Nastasia Buta, Uța Leonte, Docia Ilovan, Nastasia Bota ș. a.

[3] Nu la Anton Coșbuc (el a fost cărturar nu preot și era cu un an mai mare decât Reghina Tăpălagă), cum scrie în Formula AS nr. 430/2000. Anton Coșbuc era fiul preotului Vasile Coșbuc, care era fiul preotului Leon Coșbuc – fratele poetului George Coșbuc. Apoi, când s-a născut Reghina Tăpălagă (1905), George Coșbuc avea 39 de ani și era la București.

[4]Pe Reghina și Victor Tăpălagă, dar și pe Măriuca Roman îi găsim printre cei 41 de membri ai Corului bisericesc din Leșu, dirijat în anii 1934 – 1935 de prof. Gh. Oancea și Florian Bădoiu din Echipa Regală condusă de Dimitrie Gusti (vezi Veronica Oșorheian, Șirag din pietre de râu, Editura Reîntregirea Alba Iulia, p. 244 – 245).

[5] „Foaie verde de trifoi,/ Cine-i în Bondar la oi?/ Ursa, și-a lui Țarcă, doi/ Ș-apoi cine li-i băciuc?/ A lui Artene Iosîbuc/ Șî au de mulgaș, pe vară/ Pe-Avacom și Savu, iară./ Oile când să le mulgă,/ Au băiét de dat în strungă,/ A lui Ion Dragotă de după dungă./ Șî mai au, de le ajută,/ Badea Victor, pe la urdă/ Șî la brânză-i priceput,/ Da’ n-o fost la oi de mult.”

[6] Veronica Oșorheian, Șirag din pietre de râu Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009, p. 218.

[7] https://www.lumeasatului.ro/articole-revista/2243-ghicitul-in-putina.html

[8] Poză preluată din Leșu și leșenii. Mărturii pentru neuitare. Repere monografice, Bistrița, Editura Mesagerul, 2003, p. 66.

[9] https://www.youtube.com/watch?v=D_jd81t5MgM&ab_channel=AlexandruPugna”

[10] Cu cît cînt, atâta sînt (Antologie a poeziei populare), București, Editura Minerva, 1987, p. 71-72; 145-146; 207- 208; 241; 263; 309-310; 334-335; 345-346; 364-365; 372-373.

[11] https://casajarda.com/istoric-tudor-jarda-2

[12] http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/bistrita-nasaud/Colectia-personala-Anton-Cosbuc_1904-1970.pdf – Inventar Fond: Anton Coșbuc. nr. crt. 282.

[13] Diploma se află în posesia fiicei sale, Ana Dinu, din Oradea.

[14] Vezi ilustrația nr. 80 (Primarul Leon Leonte și vaca lelii Măriuca Precup), din Veronica Oșorheian, Șirag din pietre de râu, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009, p. 296.

[15] https://www.facebook.com/watch/?v=272545030023508

[16] https://www.youtube.com/watch?v=UVmn-Kqv8M8&ab_channel=AdiBogosel

[17] Dragoș Petrescu, Asociații și instituții culturale în România interbelică, în Carpica XXXIII-18%20(4) pdf. p. 257 – 265.

[18] Ibidem.

[19] H. H. Stahl, Sate din granița Năsăudului, în Cartea Echipelor. Fundația Culturală Regală „Principele Carol”,

[20] Ibidem.

[21] Andrei Mic, Călătoria ca țel istoric. Introspecțiile lui Nicolae Iorga din Județul Bistrița-Năsăud, în Mișcarea literară, nr. 1/ 2020, p. 145 – 149.

[22] Ibidem.

[23] Aici, ne scapă acest etc., iar ordinea Ilvelor este: Ilva Mică – cu ramificația Strâmba – Josenii Bîrgăului, pe care se circula cu căruța. Așa am călătorit și eu cândva, la o nuntă din Josenii Bîrgăului și m-aș putea lăuda că am călcat pe urmele lui Nicola Iorga!

Foto. Veronica Oșorheian 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.