Naşu’

Naşu’

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

Vasile Dornean, un bărbat firav la șaizeci și cinci de ani, cu mâini subțiri, străbătute de vene groase și aplecat de spate, era îngrijorat.

Cununase o singură dată, cu 25 de ani în urmă. Nelu Acatrinei, un flăcău care locuia la marginea satului, într-o casă lăsată moștenire de părinți, își găsise mireasă în orășelul unde făcea naveta la fabrica de rulmenți. Acolo lucra și Vasile, gospodar de-al satului, ajuns maistru. Îl luase pe tânărul Nelu sub aripa lui și tot el îi făcuse cunoștință cu Ana, o fată de 17 ani de prin mahalaua târgului. Ana era urâțică, lipsită de feminitate și cam tălâmbă însă maistrul Vasile îl convinsese că este nevasta care îi trebuie. Fata acceptase să locuiască la țară, să aibă grijă de animale, să se spele la lighean și să se ușureze în fundul curții. Nu cerea nimic mai mult de la viață și respecta cu sfințenie prietenia care-l lega pe bărbatul ei, luat cu cununie, de nașu’ Vasile.

Nu mult după cununie mireasa născuse un băiat, semn că sarcina fusese motivul pentru care nunta se făcuse în mare grabă. Imediat după botezul pruncului murise Veta, nevasta lui Vasile. Un leșin, o durere în piept și în mai puțin de o oră se stinsese.

Vasile nu se mai căsătorise deși, stând seara pe băncuța din fața porții, gurile rele povesteau că-i trecuseră pragul multe vădane din împrejurimi însă Vasile le fugărise cât colo. Nu-l ocoliseră nici fetele tomnatice, având parte de același tratament. Cațele nu înțelegeau mare lucru dar comentau că era ceva ciudat cu Vasile: „O fi ceva necurat, altfel nu se explică. Nu există pe lume un bărbat care să nu aibă nevoie de muiere la casă. În afară de fină-su, Nelu, nu-i trece nimeni pragul”.

Pe Dorel, băiatul Anei și al lui Nelu, Vasile îl văzuse în fiecare zi. Crescut de Ana, care renunțase la slujba din oraș, băiatul nu deborda de inteligență. De fapt, era chiar prostuț, semănând la minte mai mult cu maică-sa. Învățătoarele, iar mai pe urmă profesorii, trăgeau de el ca de un cal șchiop. De cuminte era cuminte însă orice disciplină de studiu i se părea limba chineză. Ana l-ar fi lăsat în plata domnului; la urma urmei putea trăi la fel de bine și fără școală. Grădina – de aproape un hectar – și vacile, care se înmulțiseră în grajd, nu cereau diplome.

— Lăsați-l în plata Domnului, nu mai trageți de el, se rugase Ana în repetate rânduri. Nu vedeți că se chinuie? Poate e pedeapsa lui Dumnezeu fiindcă…

— Fiindcă ce? Tu să taci, Ană, sărea Nelu nervos, știe Nașu’ ce face.

Ana înghițea în sec și tăcea. Nașu’ chiar știa. Cum Dumnezeu nu-l învrednicise cu prunci, ținea cu dinții ca fiul unicului lui fin să ajungă om mare, cu carte. Cu ajutorul a două sau trei butelcuțe de vin, cu găini sau o jumătate de porc, Dorel trecuse fiecare hop, fiecare pericol de corijență. Terminase liceul, luase și bacalaureatul. A treia oară, ce-i drept, dar îl luase. Ba, profitând de apariția unei universități în oraș, nașul îl înscrisese și la facultate.

Ana n-a știut nimic până nu s-au aranjat ploile.

— Măi Nelule, tu cu naș’tu sunteți nebuni! făcuse ea mare vâlvă. E copilul meu și mi-e drag indiferent cum ar fi sau cum a apărut, ce a fost. Dar știu că… Doamne iartă-mă, facultate? Abia a terminat liceul și nașul știe câte a trebuit să facă, să ducă, să dea ca să nu rămână repetent. Și-apoi, ce școală-i asta, management? Pare o glumă. Am întrebat pe cineva ce ieși dacă o termini. Cică director. Adică Dorel va fi director? a râs Ana.

— Tu să taci, a sărit din nou Nelu, știe Nașu’ ce face.

— Știe Nașu’, știe Nașu’! a răbufnit Ana. Atâta știi, Nașu’ în sus, Nașu’ în jos… ce-o fi între voi numai Dumnezeu poate spune. Treaba voastră dar cu Dorel e altă socoteală. Nu mă îndoiesc că o să și termine managementul ăsta, că doar Nașu’ a vândut o bucată de teren. Dar după? După aia ce face, se șterge la cur cu diploma de director?

Vasile auzise ultima parte din discuție, ușa casei era deschisă iar el tocmai se pregătea să intre. L-au durut vorbele Anei și tăcerea lui Nelu însă a strâns din dinți și a trecut peste supărare, ambiția de a dovedi că „Nașu’ știe” crescuse de-a lungul anilor precum o pâine pusă la dospit.

Facultatea a trecut ușor. Dorel nu se deșteptase însă nici profesorii nu erau exigenți. De fapt, școala era nimic, zero, o glumă – exact așa cum spusese Ana. Plăteai taxele, te duceai la examen și copiai în fața profesorilor fără jenă. Ba, dacă erai atât de prost că nu găseai pagina de unde să scrii, veneau ei și te ajutau. Cu lucrarea de licență a fost ceva mai greu dar a aranjat tot Nașu’.

După trei ani, Vasile se simțea ca un cocoș: Dorel era absolvent. Se uita ca curca-n lemne la diplomă, spunea un tramvai – doi tramvaie, habar nu avea la ce școală învățase dar hârtia, cu cerneală încă proaspătă, dovedea că este inginer în management.

Numai că… vorbele Anei tindeau să se adevereacă. Trecuseră de la absolvire vreo două luni iar Vasile era îngrijorat. Pusese la cale un nou plan dar nu știa despre temerile lui decât Nelu, se feriseră ca de dracu’ de Ana. Fusese o mamă bună dar ce putea ști o muiere proastă! După nea Vasile, femeia era bună doar de prăsilă.

Dorel, o plastilină în mâna nașului, de care asculta ca de Dumnezeu, se dusese glonț unde-l trimisese fără să cârtească dar și fără să înțeleagă.

— Alo, nașule? Dorel sunt.

— Cum o fost, dragule?

— Apoi de… Eu n-am scris mai nimic, de fapt… știi matale. Dar m-o oprit cineva pe hol, un domn bine care a ieșit după mine. Și mi-o spus că nu contează, să-ți transmit că are el grijă.

— Bravo, băiete, bravo!

După primirea telefonului, Vasile Dornean s-a dus glonț la crâșmă,  unde-l aștepta Nelu – și el îngrijorat. Băuse vreo șase beri, era roșu în obraji, îi zvâcneau tâmplele. Când l-a văzut, a sărit de pe scaun ca un arc.

— Ei?

— Gata, mă, gata, l-a luat în brațe Vasile, mângâindu-i cu un gest tandru umerii. Dorel al nostru îi funcționar la Primărie. Ți-am spus să ai încredere.

— Doamne, Nașule, ești un înger, s-a repezit Nelu să-i sărute mâna. Mulțumesc, a bolborosit dând peste cap, dintr-o înghițitură, o altă halbă de bere. Acum putem să-i spunem și Anei?

— Hai! Până la urmă e mă-sa, cum necum ea l-a născut.

Cei doi bărbați, cu zâmbete cam tâmpe – dacă era să te iei după opinia babelor de pe băncuțe, au atacat pe drum și alte subiecte, privindu-se în ochi cu duioșie.

—Le vezi, mă, Nelule, le vezi? Ne toacă, fire-ar ele să fie ale dracului de boțite. Că am fost nu știu cum, că mă țin mândru și de ce nu m-am mai însurat după Veta, că nu vă las în pace. Ha, ha, ai zice că de Ana mi-ar păsa mie. Că am grijă de Dorel de parcă… Niște curve, îmi vine să le omor. Ce să înțeleagă ele! Bârfesc omul cinstit apoi se duc la vot și votează numai vagabonți în fruntea statului, care-și angajează în funcții neamurile și amantele sau fiii lor, toți proști de bubuie. Păi e dreaptă viața asta?

— Păi nu-i, Nașule, nu-i.

Foto. Lili Crăciun