Mihai Eminescu – 121 de ani de la disparitie

Timpul lui Eminescu

Autor: Andrei Vartic (1948-2009)
 
 

 
   
Abia dupa cumplitul 15 iunie 1889 Mihai Eminescu a ajuns în vârful elitei intelectuale a natiunii române. Chiar mult de tot dupa acea zi, când muri în circumstante neclare pâna astazi. Aşa cum, tot în circumstante foarte neclare, inclusiv politice, a fost înlaturat de la ziarul „Timpul” în 1883 şi trimis cu forta, îmbracat realmente într-o camaşa de forta, sa-şi lecuiasca ranile sufletului cu… mercur.
Eminescu a devenit stea calauzitoare a elitei intelectuale româneşti abia dupa ce Maiorescu a fost impus sa restituie arhiva lui, astfel rasarind noi, proaspete şi sclipitor de adânci poeme, mai ales sub aspect social, politic, istoric, antropologic, misitc şi filosofic. Cele mari, „Odin şi  poetul”, „Memento mori”, „Povestea magului calator prin stele”, „Dumnezeu şi om”, „Mitologicale”, „Antropomorfism”, „Rime alegorice”etul”d să-şi lecuiasaele” „Sarmis”, „Andrei Mureşanu” etc, etc ramân neîntrecute culmi ale spiritualitatii româneşti. Chiar şi postumele din câteva strofe – „Cartile”, „Ai noştri tineri”, „Cu penetul ca sideful”, „Stelele-n cer”  sau „În zadar în colbul şcolii” – dau dimensiune imediata universalitatii lui Eminescu, locului lui de frunte şi în elita intelectuala a lumii. Cu parere de rau acest loc este neocupat pâna la ora actuala, şi nu din vina francezilor sau a americanilor, ci din vina epigonilor români, mai ales politici, care au tot amânat finantarea traducerilor lui Eminescu în limbile de circulatie universala de catre marii poeţi ai acestor limbi, nu de carutaşii lor. Aşa natiunea româna nu şi-a editat înca opera completa a lui Eminescu (aşa cum a editat natiunea germana pe toti marii ei), iar în cercurile intelectuale mondiale, acolo unde se taie fåşii de întuneric din viitorul dramatic al omului, nu se cunosc înca ipotezele mistice ale lui Eminescu, cum ar fi cea a setei nemuritorilor de temporalitate, sau cele despre „undele de timp ce viitoru-aduce spre-a le mâna-n trecut”, sau straniile ecuatii matematice şi figuri geometrice rasarite pe câmpurile poemelor sale şi ca rime, şi ca demers fiintial, şi ca testament pentru întreaga omenire.
Dar Eminescu a ajuns şi stea calauzitoare a întregii natiuni române, monarh adevarat al destinului nostru national doar dupa publicarea târzie a volumelor de publicistica, mai ales a temutului volum X, aparut abia în 1989. Nici un alt publicist român nu a descris atât de drept şi curajos starea natiunii române din anii 1880-1883 aşa cum a descris-o Eminescu. Taranul şi boierul, industriaşul şi meseriaşul, actorul şi militarul, boschetarul şi savantul cautator în stele, politicianul şi strainul, nu numai ca au fost trecuti genial de Eminescu în registrul faptelor natiunii, ci au devenit prin harul lui scriitoricesc monumente ale istoriei noastre. Tot aşa nici un cercetator al fenomenului politic nu a mai aratat cu atâta precizie dauna politicianismului românesc, dar mai ales radacinile lui, crescute pe interesul geopolitic al marilor puteri înconjuratoare, cum ar fi Turcia, Rusia, imperiul austro-ungar. Nici un economist nu a mai demonstrat atât de uluitor necesitatea armonizarii hartii traditiilor economice româneşti cu cele ale lumii. Şi nici un alt istoric sau antropolog nu a mai avut curajul sa spuna lucrurilor pe nume privitor la trecutul şi viitorul poporului român, la mistica lui ontologica, la locul lui în concertul lumii, la influenta nefasta şi ciclica a strainilor, inclusiv a nomazilor de tot felul, asupra destinului românesc, atât în trecut cât şi viitor.
În aceste conditii, ale transformarii lui Mihai Eminescu din poet national în erou national, s-a întâmplat şi mizeria mortii lui din 15 iunie 1889, îngrozitoare şi sub aspectul ei fizic, şi sub cel al „uitarii” lui Eminescu de catre mai marii vremii, unii din ei pretinşi prieteni. Marele Eminescu a murit ucis de un nebun într-un azil nenorocit, a murit bolnav, sarac şi descumpanit, la capatul puterilor fizice şi intelectuale. Şi tot în aceste conditii, pleava inteleghentista a zilei de azi, de la Bucureşti, dar şi de la Chişinau, mai ales de când şi-a facut scut din democratie, ni l-a încoltit din nou pe Mihai Eminescu. Ei multiplica ruşinea aceasta folosind toate instrumentele mediatice ale momentului, dar fara ai cunoaşte opera, fara a o compara cu marea poezie sau cu ştiintele cele mai avansate ale lumii, încercând sa-l transforme într-un oarecare poet român din a doua jumatate a secolului XIX. Cel puţin în Basarabia aceasta tentativa de a ni-l umili pe Eminescu nu a trecut, ba chiar a primit o riposta zdrobitoare. Şi nu pe la radiourile sau televiziunile comuniştilor vremii (şi aliaţilor lor), ci, mai ales, dinspre mediul de nebiruit al profesorilor de limba şi literatura româna.
La 15 iunie 2007, dupa 118 ani de şedere cam anonima la cimitirul Belu din Bucureşti, Mihai Eminescu a devenit adevaratul lider spiritual al natiunii române şi calitatea aceasta, mai ales în conditiile de temut ale globalizarii şi cataclismelor climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine.