Interviu cu pictorul Mihai Teodor Olteanu

Interviu cu pictorul Mihai Teodor Olteanu

Autor: Adalbert Gyuris (Augsburg, Germania)

„Picturile unui artist adevărat, crează emoții și rămân bătute în inimi”

Bocșa a fost un orășel… și sper să rămână măcar așa, dar în nebunia de-acuma, se îndreaptă spre un statut greu de definit… Este destul de-aproape de capitala județului, orașul Reșița, așa că de-a lungul timpului la noi, la Bocșa au fost destul de puține manifestări artistice. Totuși aproape la toate evenimentele care-au avut loc, după ce m-am căsătorit și până am emigrat în Germania, am participat, la început cu soția mea Doinița, apoi ne-au însoțit ambii copii Casiana și Cătălin.

În sala mare de la Clubul uzinei au fost mai multe expoziții. Aici l-am întânit și pe pictorul Mihai Teodor Olteanu, mai mare cu zece zile decât mine!

Plasticianul Mihai Theodor Olteanu s-a născut la Luduș, în Ardealul de mijloc, pe 13 August 1953. Am vorbit cu EL și mi-a făcut o impresie tare faină! I-am solicitat un autograf și pictorul mi-a scris: „Arta e un fenomen atât de iubit și atât de necesar, încât se confruntă la mine cu viața. Cu prietenie Mihai Th. Olteanu. Bocșa  24.11. 1983”

Impresia mea despre autograf, este un respect al artistului pentru munca sa, pentru persoana care-i cere semnătura și o satifacție a ambelor părți. Mă bucur că trăiesc în perioada computerului pentru că pot să verific valoarea și starea unui artist, chiar dacă de multe ori este doar o… părere.

În prezentarea sa, de pe Internet a pictorului Mihai Teodor Olteanu am găsit textul pe care-l reproduc cu mare drag pentru că vine de la un mare artist adresat semenilor săi.

„Toată lumea îmi discută operele și pretind că le înțeleg, de parcă ar fi necesar să le înțeleagă, când este îndeajuns doar să iubești. Nu știu cine sunt, dar în toate visele mele cele mai frumoase, încă din copilărie am visat că voi fi pictor. Și azi cele mai frumoase vise și cele mai mari dorințe ale mele sunt aceleași și anume să devin pictor. Nicioadată nu voi visa ceva mai frumos.”

Și a devenit un Mare Pictor!

În cartea ,,Tangențe – autografe și poveștile lor” am scris despre pictorul Mihai Teodor Olteanu:

„Când din mâinile tale se nasc lucruri de valoare care se ridică la rang de artă, înăuntrul tău ești curat și sufletul se înalță…”

În 21 septembrie 2022 m-am deplasat cu trenul la Timișoara. În fața Operei m-am întâlnit cu fratele meu Eugen și cu el am fost în vizită la redacția publicației „Timișoara”, unde ne-am întânit cu Anton Borbely. Apoi l-am sunat pe artistul Mihai Teodor Olteanu și l-am întrebat dacă pot să-i fac o vizită. Răspunsul a fost uimitor… mă aștepta!

Revederea a fost o poveste tare frumoasă! Sunt încă fascinat de întâlnire… Să ne reîntâlnim după 39 ani și bucuria să fie ca și când ne-am fi văzut săptămânal… Sunt oameni pe care îi întâlnești doar o singură dată și spui că îi cunoști de când e lumea. Noi ne-am revăzut după atâția ani și emoția, bucuria, curiozitatea a fost mare! Artistul a rămas la fel, așa cum l-am știut, sigur evoluând pe scara virtuților devenind profesionist, iubitor de frumos, de semeni și de Bunul Dumnezeu!

Dragă Mihai, dragă Maestre te respect pentru tot ce faci!

Foto. Adalbert Gyuris cu Mihai Teodor Olteanu

Spre bucuria mea am realizat un interviu cu un foarte mare pictor și un om extraordinar !

*

Adalbert Gyuris: Am citit despre tine și ai spus la un moment dat că sfinții și îngerii pictați din biserica din localitatea ta natală te-au făcut să te apuci de pictat. A fost cineva în familia ta cu înclinații spre desen și cum a început simțirea ta pentru pictură?

Mihai Teodor Olteanu: Era prin anul 1956 cand, băieţii cu ochi albaștri, bunicii celor de azi, l-au luat pe tatăl meu, l-au închis în pivnița Securității și l-au ținut acolo cel puțin șase luni, până l-au judecat la tribunalul militar din Cluj. I-au dat nouă ani de temniță grea, iar sentința lui, era de tăinuire, crimă de înaltă tăinuire… El nu făcuse de fapt nimic, doar fiind impegat de mișcare la Luduș, intrase în contact cu intelectuali maghiari, care i-au spus tatălui meu ce au de gând sa facă în Ungaria. Să izgonească rușii care instauraseră un regim comunist, sau socialist sau oricum de sorginte comunistă. El știa aceste lucruri și normal că le împărtășise teama și celor din gară. L-au condamnat la nouă ani. El nu a mărturisit că și ceilalți colegi știau, așa că toți au rămas liberi în afară de el. Unul din marii lui prieteni, preot, Ioan Oroșan, m-a luat sub aripa lui și mi-a dat multe fotografii mici cu icoane pe care să le desenez. A fost primul meu contact cu desenul, cu culoarea, cu pictura și cu tainele mari ale lumii…

Târziu după ce tata s-a întors și după ce în toată copilăria mea m-am rugat la Dumnezeu să se întoarcă, Biserica mi-a fost a doua casă, alături de bunica mea, care mă ducea la biserică și vedeam Sfinții, Icoanele din Biserica Roșie, biserica de sus, biserica ortodoxă din Luduș, un loc în care mă duceam cu toată dragostea, cu toată credinţa, că acolo într-o zi îl voi găsi pe tatăl meu. De fapt, această credință l-a și adus înapoi, această credință m-a făcut să îl  pot aștepta atât. Mi-am dat seama după ce ne-am reîntâlnit, că avea un scris de aur, că avea un desen uluitor, iar apoi toate aceste lucruri le-am găsit întruchipate în construcția unei case.

Comuniștii ne luaseră absolut tot și ne-au mutat silit în niște case care semănau cu grajduri, case cu pământ pe jos și cu toaletă în fundul grădinii… Asta a fost pedeapsa pe care am primit-o când aveam 3 ani, iar tatăl meu și-a izbăvit aproape în întregime cei nouă ani, pentru că nu a vrut să facă rău nimănui, nici unui coleg de a lui care știau poveștile spuse de unguri, în gara din Luduș.

Foto. Mihai Teodor Olteanu

Adalbert Gyuris: Îți trebuie mult timp pentru o lucrare sau în primul rând este ideea, schița? Când lucrezi la o lucrare, depinde de tehnica folosită, mărime sau ține și de alte condiții?

Mihai Teodor Olteanu: Lucrul la un tablou, la o pictură, la un desen sau la orice legat de arta plastică nu se măsoară în timp. Timpul este doar ceva care iese sau intră ori trece prin lucrare, cel mai important la un artist plastic e starea în care el intră, în momentul în care întâlnește un motiv pictural. Iar motivele picturale se așează din natură, din ceea ce a creat Dumnezeu, marele pictor a lumii, se așează în sufletul lui, iar apoi el le reașează în ochi, în minte și mai apoi pe coala de hârtie sau pe pânza de pe șevalet. Nu contează cât lucrezi la o pictură, contează cât suflet pui acolo, câtă emoție ajungi să o redai, câtă emoție ai primit de la imaginea pe care vrei să o pictezi și ea, emoția, devine tulburarea ta, devine neliniștea ta, devine al motiv pe care îl pictezi, nu motivul din realitate, nu motivul care te-a inspirat, ci ideea ca acest motiv să creeze în sufletul privitorului, în ochii și în inima celui care privește o altă stare de emoție mult mai puternică decît ai avut-o tu la întâlnirea cu motivul. Pentru marii pictori ai lumii nu există sute și sute de motive picturale. Există un număr restrâns de motive picturale, majoritatea sunt acelea legate de viață, de moarte și de dăruire. Aproape toți marii pictori ai lumii au întâlnit în timpul vieții lor, un motiv care i-a axat, o stare, o faptă, care i-a axat întreaga viață, întreaga operă pe o linie. Aici aș enumera pe Andreescu, unul din primii mei pictori întâlniți în muzee, cu o melacolie și cu o stare de căutare și de frământare permanentă. Iar altul, Vincent van Gogh, care se aseamănă cu o parte din lucrările lui Andreescu dar care e legat și mistuit de un foc și mai mare…

Unul dintre ei mi-a insuflat copilăria, iar celălalt m-a bucurat în anii adolescenței. Amândoi sunt pictori ai eternității, amândoi sunt pictori, în care realitatea trăită, durerea sufletească pe care au înmagazinat-o în inima lor, le-a fost o torță, le-a deschis calea picturii, calea creației. Nu poți picta fără să fii mânat de un imbold, nu poti picta fără să știi că dărui și că acest dar al tău ajută oamenii, îi face altfel, îi face mai buni, îi face la rândul lor să dăruie.

Adalbert Gyuris: Am văzut într-un film, tare fain făcut, realizat de Vasile Bogdan regia și Grațian Gâldău imagine și editare, un stil lucrat de tine care mai mult ca sigur profesorii tăi nu te-au învățat. De aceea te întreb dacă azi se lucrează diferit față de trecut, față de cum ai studiat la institut?

Mihai Teodor Olteanu: Vorbeşti de un film realizat de Vasile Bogdan și Grațian Gâldău, „Lumina Îngerilor. Dar Divin”, un film cam de o jumate de oră, un film realizat în cea mai frumoasă galerie în care lucrările mele au stat de câteva ori, e vorba de Muzeul Național al Banatului și de mansarda acestuia. O galerie care aproape în fiecare toamnă îmi devine peste timp de o lună, îmi devine atelier de creație, spațiu de întâlnire cu publicul, loc de meditație și de înălțare spirituală. Acolo, în acel pod, în care lumina străbate prin ferestre, o hală uriașă, o cupolă uriașă, care se sprijină pe sute și sute de grinzi, ca și când grinzile ar fi lăstarii, ar fi copacii, ar fi crengile care cresc din pământ și sprijină cerul. În acest spațiu, expun aproape întotdeauna în jur de 100 lucrări, în acest spațiu invit școli, licee, copii, care se întâlnesc cu pictura mea și care au voie să o mângâie, pentru că orice lucrare de artă e o bucată din suflet, care cu cât e mai iubită, mai mângâiată, mai răsfățată ea va crește mai departe, se dăruie mai departe și intră mai ușor în inimi, suflete și casele celor care se vor bucura de ea. Acest film, lucrat pe viu, timp de 30 de minute, reprezintă o pictare sub aparatul de filmat, o pictare sau o redare a unui motiv pictural, floral, găsit instantaneu, căutat de-a lungul întregii mele vieți, o floare, un buchet de flori, care vin să îți încălzească sufletul, care se nasc din contopirea mai multor lumi…

Florile, asemenea îngerilor și femeilor, sunt ființe care stau în sufletul tău și care îți aduc întreaga bucurie. Niciodată un artist adevărat, un pictor adevărat, nu trebuie să iasă din camera lui, să își caute un motiv. Motivul e înăuntrul camerei lui, inimii sale, sufletului lui. Iar, a picta un buchet de flori, de a picta un vas cu flori, a picta însăși firul unei flori înseamnă, ați picta bucuria, fericirea, ca dar, o stare de neliniște pe care artistul o are de la primele lui pânze până la ultimele. O are, nu o trădează niciodată, dacă arta lui merge acolo unde e destinul și dacă arta lui face cel puțin odată pe an o bucurie cuiva. Dacă din sutele de tablouri pictate într-o jumate de an, într-un an sau zece, o parte din ele ajung să bucure, să mistuie suflete, ajung să le vindece de răul celor din jur, înseamnă că pictura ta întreagă e binecuvântată, e vindecătoare, e supremă.

Un pictor adevărat se regăsește nu doar în tablourile sale ci și în relația cu celelalte arte, pentru că arta plastică este o artă a asimilărilor, a sendimentărilor. Pictura nu este doar punerea pe pânză a unei culori ci punerea pe pânza sau în pânza mare a vieții, a lumii, a întregiilor culori care sălășuiesc în tine, în lumea ta și apoi care se împart celor din jur. A fi pictor, al sufletelor înseamna a fi actor, înseamnă ați juca propriul rol pe o scenă a lumii, pe o scenă neîncăpătoare, pe o scenă în care ți se scrie de către tine, propriul rol mai mult decât actorului care joacă roluri diverse, crezăndu-se întotdeauna doar el. Pictorul este și mai mult decât un actor, pentru că nimeni nu îi scrie opera, nimeni nu îi regizează picturile, ci doar el, doar sufletul lui învolburat, un suflet care e primit de ceilalți îi face destinul, îi face viața și îi face eternitatea. Picturile unui artist dacă nu creează emoție vor rămâne doar obiecte de atârnat pe pereții galeriilor, pe pereții muzeelor lumii. Picturile unui artist adevărat, creează emoții, ele nu rămân atârnate acolo în cuie, ci rămân bătute în inimi. Atunci o pictură rămâne eternă, o pictură îl face pe cel care a pictat-o, să nu moară niciodată, să fie pomenit de generații și generații, poate chiar mai mult decât în timpul vieții sale fizice. Pentru că motivele care îl aduc în fața privitorului, nu sunt copiate, nu sunt furate din muzee sau albume, ci sunt pur și simplu trăite de artist. Motivele lui nu sunt căutate cu disperare, ele au fost și rămân motive ale tuturor marilor pictori ai lumii. Niciodată omul, niciodată femeia, niciodată floarea, niciodată îngerul, niciodată chipul lui Iisus nu a trebuit să fie căutat de artist. Aceste motive, artistul adevărat le-a întâlnit din copilărie și până la ultima pânză, le-a întâlnit peste tot fără să le caute, fără să le aducă pe pânză în mod ostentativ. Ele erau înauntrul lui, el le-a scos la suprafață doar pentru a arăta celor din jur cât de frumos poate picta el, cel care ne-a învățat pe toți să pictăm, iar noi nu suntem meniți să îl copiem ci doar să-i aducem o zonă, o clipă, o licărire din personalitatea noastră, zugrăvelii lui universale și să credem pentru o clipă că și noi am putea deveni zugravi.

Adalbert Gyuris: Care crezi că este diferența dintre un amator și un profesionist?

Mihai Teodor Olteanu: Nu cred că școala unui artist e dominantă, nu cred că pictura sau arta plastică se face de către profesori, o înveți de la profesori, așa cum am vorbit și mai înainte, Dumnezeul tău e cel mai mare pictor al lumii, El a pictat lumea în momentul în care ți-a dăruit-o ție, a dăruit-o întregii omeniri. S-a gândit la tine, s-a gândit și la artistul din tine, că vei fi mult mai sărac dacă nu vei găsi toate frumusețile lumii, orânduite după chipul și asemărea Lui. Tu ai venit pe lume într-un amfiteatru, pe o scenă în care nu ți-a lipsit niciodată nimic, iar dacă ai simțit că unele lucruri nu sunt așa cum le visai, cum le gândeai, cum ai vrea să fie, nu ai făcut altceva decât să te apuci de lucru, decât să ți le faci pe cuviința ta, pe libertatea ta, pe bucuria ta. Asta nu înseamnă că ai luat de la capăt facerea lumii și că ai refăcut-o. Asta înseamnă că ai pus un strop de culoare în cea ce el a adus pe lume. Ai pus un strop de culoare acolo unde tu, te-ai găsit mai gol, acolo unde tu te-ai văzut mai șters, acolo unde tu ai crezut că ai prea puțină lumină, că ai prea puțină culoare, că ești prea palid, ca ești prea șters, că ești prea umbrit. Acolo ai venit cu propria ta culoare, luată din întreaga culoare a lumii, a omenirii, ai întins-o pe o pânză mică a ta și ai încercat să îți pui literele numelui tău pe acea pânză. În momentul în care ți-ai dat seama că te-a mulțumit prima poveste, prima poveste de întâlnire a culoriilor tale pe o pânză mică a ta, atunci tu ai început să devii zugravul tău, să devii zugravul lumii tale, să devii cea ce conștient știai că te va scoate din mulțime și că îți va da un nume aparte. Acela de zugrav a lumii tale și acela de pictor după ce vei pleca, pentru că a fi zugrav nu înseamnă doar cuvântul a zugrăvii pereți, ci a fi zugrav înseamnă a zugrăvi imagini, a zugrăvi pereți în alt fel, a zugrăvi lumi, a zugrăvi priveliști pe care tu le vezi, le transpui și le redai pentru publicul tău cu acea inocență cu acea semnătură proprie ție. Dintr-o sută de artiști același motiv e pictat în o sută de feluri chiar dacă ochii noștri îl văd poate asemănător, chiar dacă fotografiile celor 100 de artişti sunt aproape identice. Acel motiv, sau orice motiv, pentru fiecare din noi e altceva, îți dă o alta stare, o altă credință, o altă întâmpinare a vieții și la fiecare motiv tu personalitatea ta, îi va răspunde cu altceva. Acesta înseamnă pictorul, acesta înseamnă originalitatea sa, nu trebuie să ai sute de motive în panoplia ta, nu trebuie să cauți motive necunoscute, nevăzute niciodată de nimeni ca să fi original. Aceleași motive care cei o sută de artiști le văd pot fi motive eterne ale picturii. Și cum am zis, îngerul, femeia și floarea, sunt motive care se substituie unui altuia, care sălășluiesc unul într-altul vreme de mii și mii de ani. Tu doar trebuie să le cauți, să le vezi, ca însușirile unuia sau altuia din motive se subscriu în toate, le vei găsi în toate, doar trebuie să le cauți. Acest lucru le face și un pictor cu școală, îl face și un pictor cu har, pentru că nu prin școală îl face ci prin harul care i-a fost dăruit, iar făcând acest lucru, harul său nu se topește, harul său nu se distruge, harul său merge mai departe, la alte și alte generații și îi face și pe alții chiar dacă nu să îl iubească, ci măcar să îl pomenească. Iar pentru un artist, iubirea și pomenirea, sunt lucruri aproape similare. Marii artiști ai lumii care au intrat în istoria lumii, în istoria artei plastice ale lumii, au intrat pentru că au venit cu aceleași motive, cu aceleași căutări, de la început până la sfârșit, dar le-au găsit motivelor și căutărilor altfel de formă, o altfel de față. Această formă, față, lumina i-a definit pe ei, i-a separat pe ei, i-a făcut pe unii sa rămână acolo în timpul sau chiar dacă au câștigat saci sau căruțe de bani, pe operele lor, ei nu au mers mai departe, ei nu au traversat veacurile mai departe, ei nu au intrat dintr-un veac într-altul în inima noastră și nu au crescut, au rămas acolo. Unii dintre ei, şi nu vreau să dau exemple, sunt astăzi mai iubiți, mai valoroși, mai eterni decât atunci când și-au pus viața, inima, sufletul lor și harul dăruit de Dumnezeu, și l-au pus în slujba artelor și au rămas eterni. Și cu cât trece vremea și cu cât îi căutăm mai mult le găsim tot mai multe povești personale care îi fac să fie vii și astăzi.

Adalbert Gyuris: Ce reprezintă arta pentru tine și mai ales pictura?

Mihai Teodor Olteanu: La început pictura pentru mine a fost doar o stare de eliberare, o stare de trecere dintr-o așteptare a unui altfel de viață într-o altă viață. Acea copilărie lipsită de modelul tatălui, lipsită de persoana lui pe care fiind atât de fraged o puneam în prim plan, o puneam datorită Bisericii și datorită înțelpciunii bunicii mele, o puneam ca un motiv de speranță. Atunci a copia o icoană, un desen însemna o întâlnire cu mine și cu viitorul destin. Nu însemna artă, nu însemna ceva deosebit. Dar însemna o dorinţă de a merge mai departe și de a căuta și de a mă elibera de chinuri, de grija că mâine voi fi tot singur. De fapt această căutare a picturii, a artei m-a dus în căutarea destinului, în căutarea înțelepciunii, în căutarea iertării și a tuturor sentimentelor care îl apropie pe om de Divinitate. Biserica era pentru mine o a doua casă, mergeam în Biserică, mă uitam la chipurile îngerilor, la chipurile sfinților și aveam sentimentul că ei acolo trăiesc, că ei acolo își duc veacul, că viața lor se întâmplă înauntrul pereților și că uneori au nevoie de liniște, au nevoie de tihnă, au nevoie de taină. Uneori când auzeam corul, fiind copil de 3, 4, 5 ani, când auzeam corul că răsună prea tare aveam sentimentul că îi stârnește pe îngeri, că îi deranjează, că îi scoală din somn mai repede decât ei ar vrea să se trezească. Și mă uitam la cei din cor, mă uitam la preot, de ce nu face nimic, ca să nu mai fie ,,gălăgie” în biserică. Defapt ,,gălăgia” nu era gălăgie, ci era muzică, iar îngerii iubeau această muzică și chiar mai mult această muzică ieșea și din pereții unde ei erau zugrăviți, unde eu credeam că ei dorm. Atunci mi-am dat seama că arta te poate izbăvi, că arta te poate vindeca, că arta adevărată, ca pictura însăși, e o creație care vine să liniștească lumea, vine să o protejeze de rău, de goliciune, de războaie, de foamete, de mizerie, de minciună. Arta e pornită din suflete curate și nu are alt rol mai mare decât acela de vindecare, de mântuire, asemeni luminii cu care Dumnezeu când a început să facă lumea s-a înfrățit, a spus să se facă Lumină și s-a făcut. În acea lumină a stat și stă și va sta toată culoarea picturilor, pentru că nu există pictură făcută cu orice culoare fără să existe lumina. Lumina transpare din orice întâlnire a culoriilor, lumina izbăvește orice culoare când ea se suprapune, când ea se întâlnește, când ea se unește cu o alta, între două culori unite nu există nici un război. Nici una din marile culori ale spectrului nu poate fi nepotrivită cu o alta, nu vine să îi facă rău alteia, nu vine decât să se conjuge cu ea, să se întâlnească cu ea, să se îmbogățească prin ea. Două culori care se întâlnesc dau pe a treia sau dau mii și mii de nuanțe pentru ca lumina e atât de universală în mijlocul unei culori, încât poate să irizeze culoarea în mii și mii de nuanțe. Tu trebuie să fi pregătit, ochii tăi trebuie să fie pregătiți să le vadă, dar noi nu putem vedea numai cu ochii, ci putem vedea cu inima, cu sufletul și cu toate simțurile noastre. Culoarea este la fel ca și cuvântul, una din marile taine. A cere lumina, a cere culoare și a cere cuvânt e identic cu a da lumina, a da culoare, cu a da cuvânt, iar artistul face toate astea la un loc.

Adalbert Gyuris: Ai descoperit ceva prin pictură?

Mihai Teodor Olteanu: Nu cred că a face pictură e un lucru, sau nu cred că e important sau nu că vei găsi ceva important sau nu prin pictură. În momentul în care un pictor merge mai departe cu arta sa, merge mai departe doar pentru că nu se poate întoarce, arta adevărată te mână acolo unde e nevoie de ea, atunci când e nevoie de ea și atunci când tu simți că ea e vindecătoare, că ea e mântuitoare. În momentul în care îți dai seama că nu e nevoie de tine, că nu e nevoie de pictura ta, că nu e nevoie de cea ce ea poate să facă, tu te vei opri de la sine pentru că vei obosi, îți vei da seama că ea, arta ta, nu are nici un sens, nici un rost și nu vei continua, te vei opri de la sine, cum am spus. Dar în momentul în care vei vedea un copil care se oprește în fața unui șevalet pe care stă o lucrare de a ta, un copil care vine într-o galerie de artă sau într-un muzeu unde ți-ai expus tablourile și se miră și se minunează, arta ta trebuie să meargă înainte. Pentru că a face un copil să se minuneze, să tresară, să simtă o mirare, să simtă o plăcere, o bucurie, să simtă ceva ce nu a simțit cu un minut înainte de a se întâlni cu pictura ta, îți dă sentimentul că tu trebuie să mergi înainte, că nu trebuie să te oprești, iar dacă o faci, o faci cu bucuria pe care ai simțit-o de prima oară când ai pictat. Niciodată nu câștigi prin arta ta mai mult decât ai câștigat în momentul întâlnirii cu ea, în momentul în care ți-ai dat seama că te vei regăsi, că te vei întinde pe o suprafață tot mai mare a vieții, regăsindu-te și întâlnindu-te cu ea, cu arta care devine la un moment dat un singur mod de a trăi, devine la un moement dat însăși viața ta, nimic nu poate fi deasupra ei, nimic nu poate fi mai important decât ea. Comunicarea ta cu lumea de atunci încolo s-a întâmplat, se întâmplă și se va întampla prin cea ce tu faci prin arta ta, prin cea ce dărui tu prin pictură. Niciodată nu trebuie să aștepți să ți se dea înapoi ceea ce tu ai dăruit, pentru că însăși privirea unui copil, însăși mirarea unui copil în fața unui tablou de al tău ți-a dăruit aprope totul. Nu ai nevoie mai departe de cronici, nu ai nevoie mai departe de critici de artă, nu ai nevoie mai departe de muzee și de biblioteci pline de scrisuri, înscrisuri despre arta ta. Ai nevoie mai departe de mirararea acelor ochi a copilului. De întâlnirea acea benefică cu ochii copilului, cu tabloul care se suprapune pe ochii copilului, cu ochii lui care se scaldă în tabloul tău și între ochi și tablou se naște o mare, se naște o apă, se naște un fluviu curgător care îți va duce mai departe și ochii lui și pictura ta. Cele două lucruri îngemănate sau mai mult de două, vor fi pornirea ta și dorința ta de a nu te opri. Pentru că în momentul în care ai cucerit doi ochi de copii, în momentul în care tabloul tău, a fost iubit de acești ochi și prin ei ai intrat în sufletul copilului și i-a dat bucurie, i-a dat veselie, i-a dat un licăr al luminii, i-a dat dublura ochilor săi, el și-a văzut în tabloul tău lumina, culoarea și tresărirea ochilor săi atunci sufletul tău a fost identic cu sufletul lui, atunci arta ta s-a regăsit în inima unui copil și de acolo a trecut și va trece mereu în inima altuia și altuia până la capăt, iar la capăt niciodată tu nu vei simți că e capătul pentru că în momentul în care ai bucurat mii și mii de ochi, capătul nu mai vine. Capătul nu îl mai vezi, nu îl mai simți iar trecea ta dincolo în lumina celorlate alte veacuri e deja scrisă, e deja prescrisă, e deja o realitate. Acolo te duce arta ta, acolo e importanța artei tale, în nemărginirea căutării celor din jur a ceva în arta ta, a ceva ce au găsit primii ochi ai primului copil și la cea ce ochii lui au continuat în sufletul lui și în sufletul celor din jurul lui, niciodată nimic mai mult decât creația nu poate înobila, nu poate îmbogății, nu poate ridica spre ceruri, nu poate ridica în neuitare. Pentru că neuitarea unui artist înseamnă nemurirea lui.

Adalbert Gyuris: Ești mulțumit de ceea ce faci acum? Ce te-ar motiva să schimbi ceva?

Mihai Teodor Olteanu: Sentimentul de mulțumire, e un sentiment uneori atât de drag, dar uneori atât de să te sperii de el, pentru că mulțumirea te poate duce la o prea mare încredere, la o prea mare bucurie, la o prea mare întâlnire cu tine, alesul. Această mulțumire te poate face să uiți pornirea ta, să uiți de smerenie, să uiți de credință și să treci dintr-o parte în alta a lumii fără să îți mai pese de bucuria celor din jur și de măsura acestei bucurii. Nu cred că trebuie să îi dai importanța creșterii tale ca artist, împlinirii tale ca artist. Tu trebuie să rămâi veșnic începătorul, debutantul, tu trebuie să ai sufletul la fel ca atunci când ai expus prima oară într-o galerie, ca atunci când ai văzut primul critic de artă, ca atunci când ți-ai văzut numele în primul ziar, sau ți-ai auzit cuvintele într-un post de radio sau televiziune și după cuvintele tale cineva a zâmbit, cineva s-a bucurat, cineva poate a bătut din palme. Acest sentiment e suficient să te țină o viață întreagă, acest sentiment e suficient să îți dea puterea și tăria de a merge mai departe, de a continua. Nu e nevoie ca un artist să fie veșnic ovaționat, nu e nevoie ca despre un artist să se spună mereu cât de mare, cât de important e. E nevoie ca acel artist să fie însă văzut, ca tablourile lui să fie privite și vorbite, indiferent cu ce fel de cuvinte. Tablourile care nu se vorbesc, care nu se privesc, despre care lumea nu știe că există chiar nu există. Un artist adevărat trebuie să expună într-una. Trebuie să arate publicului său că nu și-a terminat opera, că nu a pictat cel mai mare, cel mai frumos și cel mai important tablou, care pentru el nici nu există. Cu fiecare mâine în care el pictează, pictura lui crește înăuntrul lui, crește înăuntrul inimilor și devine mai bogată, mai trainică, mai consistentă. Nu mărimea unui tablou, nu importanța unei teme, nu frumusețea încadrării sau locul în care acesta e așezat are importanță. Ci faptul că în momentul în care îți anunți o expoziție, la vernisaj vin 2, 3, 5 oameni, care se bucură de tablourile tale, e important pentru tine. Acești oameni vor pleca acasă mai fericiți, nu pentru că au auzit cuvinte de laudă pentru tine, nu pentru că un critic de artă te-a ridicat în slavă, și ridicându-te te-a pus pe o treaptă… Nu criticul, nu radioul, nu televiziunea te vor pune acolo, ci inimile în care ai intrat, ci casele în care tablourile tale au fost atârnate în cuie, bătute cu sfială, în locuri în care ochiul tău, ochiul stăpânului casei se uită de cum deschide ușa, de dimineață până noaptea sau de noaptea până dimineața. În momentul în care într-o casă de intelectuali tu ai un tablou, sau două, sau trei, care se iau la bătaie, care se iau la ceartă, care se alătură altor tablouri și își spun povestea înlănțuind-o cu povestea celui care le-a făcut pe celalalte, atunci tu trăiești, atunci arta ta trăiește, atunci sentimentul ca o bună bucată de vreme nu ești uitat, o bună bucată de vreme nu rămâi neprivit, aceasta înseamnă că ești pictor, aceasta înseamnă că întâlnirea ta se întampla în public, ești cum am zis mai departe, actorul care îți joci propriul rol, dacă regizorul vine și îți spune să taci și tu te-ai oprit, înseamnă că nu aveai de ce să începi vreodată. Tu nu ai de ce să asculți de un regizor, tu nu ai cum să asculți de un scenarist, tu nu ai cum să asculți de scenograful care îți pune simeza, tu asculți de un singur gând, de o singură stare, că dărui pentru că ai fost părăsit.

Adalbert Gyuris: Te-ai stabilit în Timișoara. Ai trecut și prin alte orașe. Crezi că locul unde trăiești te ajută ca pictor?

Mihai Teodor Olteanu: Copilăria mi-am trăit-o în orașul natal Luduș. Un oraș, de fapt comună atunci, străbătut de Mureș, un oraș între dealuri, iar la începutul primului deal mare erau așezate trei biserici. Acolo era locul în care mergeam în fiecare duminică cu speranța și cu dorința unei rugăciuni, nu pentru mine, nu pentru sufletul meu, nu pentru bucuria mea, era o rugăciune ce o spuneam întotdeauna pentru tatăl meu, să îl văd, să îl privesc din nou și să știu adevărul despre el. Și acum îmi dau seama de cum s-au purtat primii învățători ai mei și cum m-au prezentat colegilor mei. Câtă durere mi-au dat și mie, poate aproape egală cu durerea și durerile tatălui meu din temniță. Să mă prezinte ca fiul unui criminal, pentru mine a fost asemeni unei mici răstigniri, unei tăieri de mâini și de picioare, a unei stigmatizări și totuși eu nu am crezut în povestea primei învățătoare și am încercat din răsputeri să o înfrunt și să îi spun că tatăl meu este și va fi un om curat, un om nevinovat. Am avut dreptate, să cred în acest lucru. Ludușul m-a trimis apoi la Cluj, la Târgu Mureș, la Sibiu și alte orașe în care am expus… La Cluj mi-am terminat liceul de arte și apoi facultatea de arte. La Cluj am întâlnit unul din marii preoți ai locului, devenit episcop și mitropolit al Clujului, acest om, a început să îmi semene din ce în ce mai mult cu chipul tatălui meu pe care îl așteptam. Acest om se numește Iustinian Chira Maramureșeanul și odihnește la mănăstirea Rohia. La toate expozițiile din Cluj, din Bistrița, din Târgu Mureș, a venit și și-a ales lucrări, a cumpărat lucrări pe care apoi cred că le-a trimis în satul său natal, nu le-am mai văzut de atunci, dar știu că sunt undeva bine puse. La plecarea lui dintre pământeni, am simțit că sufletul lui aburește sticla sicriului… Nu știu dacă am simțit doar eu, nu știu dacă a fost doar un simțământ sau a fost chiar realitate și dacă da și dacă nu, știu că acel om, într-o zi va fi făcut sfânt al Ardealului. Apoi a venit întâlnirea cu Târgu Mureș, cu Bistrița, cu Timișoara. La Timișoara am venit și mi-am dorit să vin datorită întâlnirii cu Deliu Petroiu, un alt personaj, al vieții mele, un alt personaj de aceeași talie cu tatăl meu, un intelectual de mare clasă, un intelectual care a dăruit Timișoarei, Aradului multă, multă înțelepciune, bucurie, iar artiștilor plastici le-a fost tată spiritual, un îndreptar, un căutator, sau chiar dirijor în drumul lor spre armonie, spre împlinirea culorii. Deliu Petroiu, la întâlnirea de la Cluj mi-a spus când vei  termina să vii la Timișoara, că voi avea grijă de tine. Am venit la Timișoara și a avut grijă de mine! A avut grijă să mi se deschidă zeci și zeci de expoziții, a avut grijă să vorbească cu înțelepciunea lui, cu puterea lui de pătrundere în inimile publicului. A fost cel mai puternic orator în materie de critici de artă pe care i-am întâlnit și nu am întâlnit puțini. A scris puțin, a vorbit enorm, a scris puțin pentru că bucuria lui era să vadă imediat reacția publicului iar cărțile nu se citesc în fața autorului, cărțile se citesc în singurătate sau în biblioteci, fără ca autorul să fie acolo. El vroia ca prin puterea cuvintelor lui, voia să simtă imediat reacția publicului și vroia pe tine, artistul de care vorbea, indiferent de școala sau de pregătire să te facă să intri în inima publiclui. A reușit, poate cu sute și sute de artiști, a reușit acest lucru, dar nu cu fățărnicie, nu cu egoism și nu cu sentimentul că el știe tot, te-a lăsat pe tine să fii primul deși puterea cuvintelor sale era uluitoare, niciodată nu a venit peste tine ci s-a suprapus atât de frumos pe opera ta, încât nici tu nu puteai să spui sau să arăți mai multă simțire în ceea ce ai făcut decât el. El îți prelua toată această povară de pe umerii tăi și a întâlnirii cu publicul tău. Pentru că el doar privindu-ți lucrările începea să simtă ce ai vrut să spui, se transpunea în inima ta, în sufletul tău, te căuta în dedesubtul culorilor suprapuse pe pânză, înăuntrul sentimentelor pictate sau înlănțuite în vrejele culorilor. Tu erai acolo, înăuntrul tablourilor, dar el trebuia să te scoată în afară și să te arate publicului prin cuvinte. Asta făcea criticul de artă Deliu Petroiu. Și întotdeuna reușea! Au trecut atâția ani de când a plecat și nu știu dacă cineva i-a luat locul. Timișoara mi-a dat cele mai înalte bucuri, prin zecile și zecile de expoziții în care mi-am adus tablourile, nu pentru mine, nu pentru a arăta publicului ce știu, ce pot, ci cât îs de grozav sau de căutat sau de iubit, ci le-am adus pentru el, pentru public, pentru a-i arăta că pictura e un mod de a se lega oamenii între ei, de a se apropria și de a uita de necazuri. Mai ales astăzi când lumea a devenit mai rea decât a fost, când lumea a început, să își arate unui altuia, că nu îi pasă unul de altul ci că fiecare poate trăi singur, poate trăi prin propriile puteri, e o mare minciună, e o mare amăgire. Nici unul dintre noi nu putem trăi singur, pentru că nici unul din noi nu am fost făcuți, nu am fost născuți din singurătate, ci dimpotrivă, din contopirea a cel puțin două mari inimi, a două mari iubiri, iar contopirea lor a dus la nașterea noastră, iar nașterea noastră s-a făcut prin marea Lui atingere, prin marea Lui iubire pe care în clipa în care o vom părăsi, vom părăsi și viața. Nu poți să faci nimic, nici bogat fiind, nici sărac fiind, fără iubirea Lui, fără taina Lui și fără acceptul Lui de a te hărăzi, de a te dărui, de a-ți trimite lumina și cuvântul spre a trăi. Orice tablou, orice pictură, orice realizare spirituală a ta se naște din lumina pe care El a pus-o în mijlocul dragostei, în mijlocul singurătăților, ca singurătățile să se poată întâlni, să se poată destrăma și schimba din singurătate în împlinire. Arta nu poate să fie singură, să fie doar de o parte, ea trebuie să fie înauntrul nostru și înăuntrul celor care o privesc. Între tine ca artist și tine ca privitor, nu există decât dragoste, iubire și lumina, iar Timișoara mi-a dăruit acest sentiment din prima până în zilele noastre.

Adalbert Gyuris: Oamenii pot fi educați prin artă? Ce trebuie făcut în acest sens ca oamenii să devină mai buni?

Mihai Teodor Olteanu: Oamenii sunt buni și răi, nu pentru că așa vor ei, ei sunt așa pentru că unii au știut să aleagă bunătate iar alții au stat deoparte, nu s-au dus nici să o aleagă, nici să o aștepte, bunătatea din inima noastră nu depinde numai de noi, ci depinde și de ceea ce se înlănțuie în noi și de ceea ce ne-a fost dăruit de la naștere. În principiu toți oamenii au fost înzestrați cu lumină și cu iubire și acestea două înlănțuite ar fi trebuit să meargă mai departe spre lumina noastră, prin bunătate și prin reîntoarcerea acestor daruri, a luminii și a iubirii. Cele două daruri înlănțuite te fac pe tine mai bun, te fac pe tine mai uman, te fac pe tine să semeni cu cel din care te-ai născut, cul cel din care ai primit lumina și iubirea, dar uneori fățărnicia omului merge atât de departe încât uită de unde a venit, uită de ce a venit și uită încotro se va duce și încotro sau unde se va întoarce. Această fățărnicie, se naște la un moment dat din multe și multe izbânzi, ale tale, ale omului, izbânzi și lucruri pe care crezi că le-ai făcut singur, pe care crezi că numai tu puteai să le faci. De fapt ele ți-au fost dăruite, ele ți-au fost date dar cu o sfială și o delicatețe pe care tu nu ai fost în stare să o simți că nu sunt ale tale, că nu îți apartin ție, ci că ți s-au dat, ți s-au dăruit doar pentru a te forma, doar pentru a te forma după chipul și asemanarea Lui pentru ca nimic din ce avem noi personal nu poate niciodată să iasă din matricea lui, nu poate niciodată să depășească matricea Lui, noi nu putem fi decât fii lui, nu putem fi decât umbre și lumini ale Lui, dar neuitându-L și neoprindu-ne să îi dăruim pentru ca toate împlinirile noastre sunt legate de lumina și iubirea Lui care nu le putem risipi, ci le putem duce mai departe, tot prin lumină și tot prin iubire. Aceste daruri ale Lui, noi risipindu-le nu pe El îl pierdem ci pe noi, pe noi ne pierdem, iar pierzându-ne pe noi într-un fel ne sărăcim, pierzându-ne pe noi înseamnă că nemaiavând lumina, iubirea, noi nu mai suntem decât niște umbre care colindăm lumea în căutare de ceva… Arta, e ceea ce te ține, la suprafață și cea care îți arată că nu ai voie să pizmui, să urăști, să fii gelos pe darurile celorlați, ci dimpotrivă să iubești pe cel care ți se pare mai bun ca tine, să îl iubești pe cel care ți se pare că dăruie mai mult și iubindu-l să intrii de fapt în drumul său, de dăruire.

Timișoara mi-a dat acest sentiment, săptămâna de pace, de liniște și de întâlnire cu înălțimea din Decembrie 1989 m-a făcut să cred că sunt pentru totdeauna al Timișoareai și că acest oraș mă va lumina întotdeauna în timpul vieții și apoi multă vreme după ea.

Adalbert Gyuris: Dragă Mihai, îți doresc să ai parte de multe bucurii, împliniri și să ajungi unde meriți! Sunt convins că ești pe acest drum, deja bătătorit și că te îndrepți unde îți este locul!

A consemnat cu mare drag și prietenie, Adalbert Gyuris.

*

*

Foto. Adalbert Gyuris