Curentul International

Curentul International Magazine

Adam Mickiewicz, chintesența  spiritului polonez

12 min read

Adam Mickiewicz, chintesența  spiritului polonez

Autor: George Petrovai

  1. Multiplele legături româno-polone în epoca medievală și cea modernă

 

Am convingerea că opera și activitatea obștească (de neobosit luptător pentru libertatea și independența Poloniei) a lui Adam Mickiewicz, vor fi mai lesne înțelese de către cititorii români prin încadrarea lor în impresionanta suită a relațiilor dintre Polonia și principatele românești, îndeosebi dintre regatul polon și Moldova medievală. Pentru aceasta am apelat la Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990) a lui Petre P. Panaitescu, din care am extras următoarele informații consistente pentru tema în discuție:

a) Sub influența călugărilor dominicani și franciscani polonezi, în timpul lui Lațcu Vodă (1365-1373), urmașul lui Bogdan, se intensifică atât de mult propaganda catolică, încât la Târgu Siretului, oraș cu mulți străini catolici (sași și germani din Polonia), se înființează prima episcopie catolică din Moldova, cu toate că, la acea vreme, în această țară nu exista nicio episcopie ortodoxă;

b) Petre Mușatin (1373-1390) „a fost cel dintâi domn al Moldovei care a supus această țară sub suzeranitatea coroanei polone”, mai exact a regelui Vladislav Iagiello, care – după ce unește sub sceptrul său Polonia și Litvania – „devine unul dintre cei mai puternici regi din Europa răsăriteană” (în anul 1387, în fața mitropolitului rutean ortodox de la Kiev, „Petre face jurământ de credință regelui polon la Lemberg”, alianță militară ce urmărea punerea la adăpost „de eventualele încercări ale ungurilor de a pune din nou stăpânire pe Moldova”);

c) În anul 1402, Alexandru cel Bun (fiul lui Roman Mușatin, ajuns în 1400 pe tronul Moldovei cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, care „l-a luat la sine”/l-a prins pe Iuga Ologul), nu numai că a fost un vasal credincios al regelui Vladislav, fapt ce nu l-a împiedicat să pună efectiv stăpânire pe Pocuția, dar „dă un mare privilegiu de negoț negustorilor din Lemberg”, iar după căsătoria domnitorului în 1418 cu Ringala (soră cu Vitold, marele duce al Lituaniei, și verișoară cu regele Poloniei) se mărește atât de mult influența catolică, încât – la cererea suveranului polon – „se înființează o nouă episcopie catolică la Baia”, oraș locuit îndeosebi de catolici germani (veniți din Ardeal și Polonia) și unde Alexandru construiește o monumentală biserică catolică;

d) Prin intermediul lui Petre Mușatin, însuși Mircea cel Bătrân încheie la Suceava, în anul 1390, un tratat politico-militar cu Polonia, tratat „îndreptat împotriva Ungariei”, reînnoit în anul 1403 și urmat de cel comercial, prin care negustorii din Lemberg (Liov, Lvov) puteau să vândă și să cumpere în/din Țara Românească, „plătind vama la Râmnicu Sărat”;

e) Josnicia la care s-a dedat regele Cazimir al IV-lea al Poloniei în anul 1485 la Colomeia din Pocuția, cu ocazia depunerii jurământului de credință de către Ștefan cel Mare: „În acea clipă, pe neașteptate pânzele cortului fură lăsate la o parte, după cum poruncise mai înainte regele, ca să vadă toată oastea și nobilimea strânsă în câmpie cum acest mare erou îngenunchiase în fața regelui Poloniei”;

f) Domniile lui Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606) au fost „cu totul sub influența polonă” (în actul de vasalitate, încheiat cu regele Poloniei, el se recunoștea „din grația acestuia”!), fiicele și le căsătorise cu nobili polonezi, curtea și armata moldoveană erau înțesate de ofițeri leși, boierii moldoveni aveau moșii în Polonia (însuși Ieremia cumpărase pentru fiul său „moșia Ustia lângă Nistru”), cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin devin cetățeni poloni de onoare, în secolul al XVI-lea se deschid școli ale călugărilor iezuiți la granițele Moldovei (Lemberg, Camenița etc.), unde fiii boierilor moldoveni se duceau pentru a învăța latina, filosofia și istoria, iar în vremea domniilor lui Petre Șchiopul (de patru ori domnitor în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea), iezuiții pătrund în Moldova pentru a deschide școli la Iași și Cotnari, „școli care ținură până în veacul al XVIII-lea”.

Și tot Petre P. Panaitescu ne face cunoscut că „Două genuri literare au înflorit în literatura română din acea vreme: literatura religioasă, în care s-a resimțit mai ales influența grecească, și literatura istorică, în care s-a resimțit mai ales influența polonă”. Aceste influențe, care nu doar că s-au menținut, ci chiar s-au transformat în evidentele înrudiri culturale dintre Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu, pe de o parte, Henryk Sienkiewicz și Wladyslaw Reymont, pe de altă parte, m-au îndemnat să fac următoarea afirmație în articolul Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone: „Noi, românii, ştim că istoria se bucura de multă apreciere printre şleahticii polonezi şi că înrudirile lor cu boierii moldoveni au exercitat o influenţă binefăcătoare asupra acestora, chiar dacă unii dintre ei o făceau dintr-un spirit de imitaţie. Oricum, istoria a fost îndeletnicirea principală a unei bune părţi din boierimea românească, atât în ceea ce priveşte participarea ei directă la desfăşurarea evenimentelor (politică, războaie), cât şi la cunoaşterea temeinică şi justă a acestora. Iar aceste «înrudiri» se prelungesc în literatură prin apropierile sensibile dintre Sienkiewicz şi Sadoveanu, respectiv dintre Reymont şi Rebreanu pe de o parte, dintre Reymont şi Sadoveanu pe de altă parte”.

Vasăzică, legăturile româno-polone continuându-se în secolele următoare, Nicolae Mareș ne spune în Prefața la antologia Versuri alese din creația lui Adam Mickiewicz (BPT, Editura Minerva, București, 1978), următorul lucru notabil: „În atmosfera revoluționară a anului 1849, apare la Paris La tribune des Peuples, organ de presă al popoarelor împilate, solidare în lupta împotriva guvernelor despotice”, cu A. Mickiewicz în fruntea comitetului redacțional și cu colaboratori din diferite țări, printre aceștia fiind trei patrioți români: N. Bălcescu, D. Brătianu și Șt. Golescu.

De asemenea, după atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939 de către Germania hitleristă (la 17 septembrie va fi atacată dinspre est de cealaltă lighioană – Rusia stalinistă), respectiv după ocuparea ei în decurs de o lună, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze „să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident”, împreună cu o parte a armatei, cu mulți civili și – lucru foarte important – cu tezaurul național!

 

  1. Universalitatea creației lui Adam Mickiewicz

 

Cel mai mare poet romantic polonez, totodată unul dintre cei mai mari ai lumii, s-a născut pe data de 24 decembrie 1798 (trei ani după cea de-a treia împărțire a Poloniei între Rusia, Austria și Prusia), în localitatea Zaosie din Lituania, ca fiu al avocatului Mikolaj Mickiewicz și al Barbarei Majewska, fiind educat în spiritul micii nobilimi scăpătate, mai exact – ne înștiințează Nicolae Mareș – „în spiritul unor tradiții patriotice sănătoase, într-o atmosferă de dragoste și respect față de semenii săi”. Nici nu era cu putință altminteri, având în vedere faptul că Mikolaj Mickiewicz, fost oștean al revoluționarului Tadeusz Kosciusko, „era mult apreciat și respectat de către compatrioții săi pentru înțelepciunea și patriotismul de care dăduse dovadă în multe clipe de restriște” (N. Mareș).

Aleksander Mickiewicz, fratele mai mare al lui Adam, notează în amintirile sale că mama a fost aceea care l-a învățat pe poet „să iubească tot ce-i mai bun: catehismul, cititul, câteva fabule de Krasincki și să scrie alfabetul…”

În anul 1815, viitorul mare poet absolvă Colegiul dominican din Nowogrodek și se înscrie la Universitatea din Vilnius, unde (în 1817), împreună cu un grup de prieteni apropiați, înființează Societatea Filomaților (iubitori ai virtuții), „care va organiza acțiuni vădit patriotice și revoluționare” (N. Mareș). Iar Julian Krzyzanowski, istoric al literaturii polone, este de părere că studiile universitare îl vor îndruma pe Mickiewicz în două direcții, de care va rămâne legat până la sfârșitul vieții: „Adam Mickiewicz va pătrunde tainele literaturii, îndeosebi ale poeziei, însușindu-și, în special, literatura antică, franceză și polonă, iar ca autodidact literatura germană și engleză. Cunoștințele dobândite acum îi vor fi de mare folos peste ani în elaborarea cursurilor sale de literatură latină și slavă. Pe de altă parte, activitatea conspirativă în organizațiile tinerești, unde în afara unor chemări la autoinstruire, în sensul de a se înarma cu o pregătire cât mai bună, a avut, în același timp, și o anumită rezonanță politică, dar care, din pricina nepriceperii de a acționa, a dat prilej poliției țariste să dea în judecată pe membrii asociației și să-i expulzeze ân Siberia”.

Tot în perioada studiilor, ne informează același Nicolae Mareș, „Adam Mickiewicz a cunoscut-o pe tânăra Maryla Wereszczak, odrasla unei familii de bogătași”, care a fost obligată de părinți să se căsătorească cu moșierul Wawryniec Puttkamer. Această „dragoste romantică, naîmpărtășită”, ce-i afectează sănătatea, va exercita o mare influență asupra începuturilor sale poetice…

Cu toate astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), în Săptămânalul din Vilnius din 1818 îi apare poezia Iarna în oraș („Zile am stat zăvorâți la geam așteptând să-nceteze/ Plânsul văzduhului sur și norii cu unede plete,/ Însă, deodată plutind, au prins ireal să danseze/ Fulgi de zăpadă, suavi, pe turle, pe străzi, pe boschete”), între anii 1819-1823 fostul bursier funcționează ca profesor la gimnaziul din Kowno, unde citește mult din literatura germană și engleză (îndeosebi din Goethe, Schiller și Byron), în anul 1820 suferă enorm la moartea mamei sale, în 1822 apar Balade și romanțe, primul său volum de poezii, în anul 1823 apare al doilea volum de poezii (în el sunt cuprinse versurile intitulate Străbunii), volum care înregistrează un însemnat progres literar-artistic și marchează „începuturile romantismului polonez”, iar în anul 1824 începe procesul tineretului libertar din Vilnius, proces în urma căruia Mickiewicz și alți compatrioți vor fi deportați (ministrul educației dă ordin ca ei „să funcționeze în școli cât mai îndepărtate de guberniile poloneze”), fapt care-l determină pe poet – în octombrie același an – să părăsească Polonia pentru totdeauna.

Se îndreaptă spre Petersburg, unde va lega prietenii cu viitorii decembriști, apoi spre Moscova, unde-l cunoaște pe marele romantic rus Al. S. Pușkin, cel care-i inspiră poezia Pritenilor ruși, inclusă în Străbunii: „Unde sunteți? Rîleev, cu-ngândurarea feții./ Mai drag decât un frate, de-al țarului necaz/ La stâlpul infamiei trimis s-atârne azi;/ Blestem pe-acele vremuri care-și ucid profeții!”

În anul 1825 întreprinde o lungă și fertilă călătorie în Crimeea, rodul ei fiind cunoscutele Sonete din Crimeea (Stepele din Akerman, Navigație, Furtuna, Baccisarai, Baidarul, Pelerinul), dar mai ales tulburătorul Aiudah: „Ce drag mi-e, când mă reazim la Aiudah de-o stâncă,/ Să văd cum înspumatele undelor cirezi/ Dau buzna una-ntr-alta ca argintii zăpezi/ Și-n mii de curcubee mărețul arc și-aruncă!”

Împreună cu Sonetele de dragoste (Amintire, Laurei, Dimineața și seara, Vânătorul, Danaide, Scuza etc.), splendidele creații din Crimeea văd lumina tiparului la Moscova, în anul 1826. De pildă, ne spune Nicolae Mareș, sonetul Scuza „constituie o importantă mărturie a faptului că în timpul șederii sale la Odesa, ca și în Rusia, în general, poetul a fost urmărit de spioni politici mascați, ceea ce l-a făcut să pozeze că duce o viață lipsită de griji, iar distracțiile îl satisfac din plin”: „În cârd cu cei de-o seamă, cântam și eu iubirea./ Mă lăudară unii, alții șoptiră-ncet: «Numai iubire, jale și chin e ăst poet,/ Nimica alt nu știe, sau i-o lipsi simțirea»”.

Toți criticii literari sunt de părere că, din perioada șederii în Rusia, poemul Konrad Wallenrod constituie cea mai izbutită creație mickiewicziană, prin aceea că reprezintă strălucitul răspuns dat de poetul polonez evenimentelor rusești din decembrie 1925: nu numai că eroul principal, „fără să fie un renegat, poartă conștient masca prefăcătoriei pentru a se putea împotrivi mai bine dușmanului crud” (N. Mareș), căci fiind trădarea „singura armă a sclaviei”, Konrad va apela la ea în mod deliberat, dar influența poemului asupra revoluționarilor polonezi a fost atât de puternică, ne face cunoscut Maurycy Mochancki, compatriotul poetului, „Dacă n-ar fi fost Wallenrod, n-ar fi fost Belwedere (răscoala din noiembrie 1830)”.

La începutul anului 1829, deci cu puțin timp mai înainte ca poetul să părăsească Rusia pentru totdeauna, la Petersburg apare o nouă ediție a creației acestuia, unde – pe lângă lucrările publicate anterior – mai sunt incluse poemul Farys și articolul Despre critica și recenzenții varșovieni, articol în care „autorul combate cu vehemență pe pseudo-clasicii liberali din capitala Poloniei, ridicați împotriva romantismului” (Nicolae Mareș).

Mai înainte de-a se stabili în anul 1832 la Paris, unde apare Asociația democratică poloneză, A. Mickiewicz se duce la Berlin (aici audiază cursurile filosofului Hegel), îl vizitează pe Goethe la Weimar, primind „din partea autorului lui Faust un autograf și o pană”, pe urmă vizitează Dresda și Praga, după care trece prin Elveția spre Italia, zăbovind mai mult la Roma și Veneția.

Departe de țară și cu nestinsul dor de ea în inimă, marele poet scrie în 1830 Către o mamă poloneză („O, mamă poloneză! Al geniului adânc/ De-l vezi în ochii fiului iubit,/ Și dacă se răsfrânge, pe fruntea lui de prunc,/ Mândria ce-n poloni a viețuit”), în 1831 elaborează partea a III-a din poemul Străbunii, în 1832 apare lucrarea Cărțile poporului și ale peregrinării polone (magistral îndreptar moral-politic adresat emigranților polonezi, care – ne informează N. Mareș – erau „învrăjbiți în certuri și dispute sterile”), iar în 1934 apare la Paris poemul Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământuri în Lituania, opera cea mai reprezentativă din literatura polonă, ce „constituie un fel de epopee populară, alcătuită dintr-o serie legată de povestiri și tablouri” și a cărei valoare „îl ridică pe Mickiewicz în rândul celor mai mari poeți din veacul al XIX-lea” (Edgar Papu în Literatura universală, anii III-IV uman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976).

Într-adevăr, căci vibrantele versuri patriotice ale acestei vii și luminoase enciclopedii „a vieții și culturii populare” (Mieczyslaw Jatrun) au fost rostite de generații întregi de emigranți polonezi, inclusiv de bătrânul Skawinski, personajul principal din duioasa nuvelă Paznicul farului a lui Henryk Sienkiewicz: „Lituanie natală! poți fi asemuită/ Cu însăși sănătatea: ți-o știe măsura toată/ Doar cel care te pierde. Oftând azi după tine,/ Întrega-ți frumusețe o cânt cum se cuvine”…

În anul 1840, Adam Mickiewicz va fi profesor de literatura latină la Universitatea din Lausanne; anul următor revine în Franța pentru a preda la Collège de France un izbutit curs de literaturi slave (polonă, rusă, ucraineană, cehă, slovacă, literaturile popoarelor sud-slave) și de creație populară; în 1844 ajunge funcționar la Biblioteca Arsenalului, unde se simțea „îngropat printre cadavre”; lucrarea Expunere de principii se tipărește în 1847;  în anul revoluționar 1848 merge la Roma și înființează o legiune poloneză; în 1849 scoate ziarul La tribune des Peuples (eveniment cu implicații românești, precum am arătat în prima parte a acestui articol), pentru ca în fatalul an 1855 să-și ardă toate manuscrisele și să plece la Constantinopol, cu intenția de-a organiza și aici o legiune poloneză, dar unde este răpus de holeră pe 26 noiembrie. Rămășițele sale pământești au fost mai întâi transportate în Franța și înmormântate în cimitirul Montmorency, de unde, în anul 1890, au fost duse în patrie și înhumate în capela vechiului castel al dinastiilor regale poloneze din Cracovia.

De precizat că opera lui Mickiewicz a fost cunoscută și apreciată la noi în țară încă din veacul al XIX-lea (Gheorghe Asachi, de exemplu, cunoscător al limbii polone, se inspiră consistent din marele bard polonez), traduceri fiind făcute, printre alții, de George Coșbuc, Eugen Grosu și Ileana Zara. Dar de-o adevărată cunoaștere a creației acestuia se poate vorbi doar în a doua jumătate a secolului trecut, grație tălmăcirilor de înalt nivel artistic făcute de Miron Radu Paraschivescu, în primul rând, apoi de Virgil Teodorescu și Vlaicu Bârna. De altminteri, ediția de față cuprinde numai traduceri efectuate de cei trei, plus câteva Postume traduse de editor, precum: „În vorbă-i dorința, în muncă-i puterea; mai grea-i o zi de trăit decât o carte de scris” (Vorba și fapta), sau „De la alții dobândești cunoștințe și parale,/ Înțelepciunea e rodul eforturilor tale” (Înțelepciune).

Închei cu două admirabile puncte de vedere despre poetul național al polonezilor: primul  îi aparține romanticului polonez Zygmunt Krasinski („a fost miere și lapte, fiere și hrană spirituală. Din ele toți ne tragem…”); al doilea a fost prins de însuși Mickiewicz în nepieritoarea montură a Străbunilor: „Eu și patria-s totuna:/ Mă cheamă Milion – căci pentru milioane/ Iubesc și îndur cătușe”.

(Sighetu Marmației, 9-12 dec. 2022)

Foto. George Petrovai

 

 

 

 

 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.