Ultimele decizii și declarații ale Moscovei anunță o escaladare majoră a conflictului din Ucraina

Ultimele decizii și declarații ale Moscovei anunță o escaladare majoră a conflictului din Ucraina

Autor: Alexandru Lăzescu (Iaşi)

Mobilizarea generală decisă la Kremlin şi mai ales aşa-zisele „referendumuri”, un preambul la anexarea unei mari părţi din Ucraina, la pachet cu ameninţarea cu lovituri nucleare, cu efecte potenţial incontrolabile, sunt privite cu îngrijorare nu doar în Occident, ci şi la Beijing.

„Trebuia ca Putin să fi trimis o bombă nucleară asupra Londrei în timpul funeraliilor Reginei, când toţi liderii proeminenţi erau acolo.” „Recomandarea” venea de la Olga Skabeyeva, supranumită „Păpuşa de Fier” a lui Putin, şi a fost făcută în platoul principalei televiziuni de stat de la Moscova, la doar câteva ore după încheierea ceremoniilor din capitala Marii Britanii. Şi venea după ce un alt invitat, un parlamentar rus, Andrei Gurulev, fost general, era de părere că între diferitele ţinte posibile pentru un atac cu rachete nucleare tactice, între care baza aeriană NATO din Germania de la Ramstein sau altele din Ucraina, ar fi de preferat să se aleagă Regatul Unit care, „prin doar câteva lovituri, l-ar fi transformat într-un deşert marţian”.

Discuţia avea loc după ce trupele ruseşti fuseseră nevoite să se retragă de o manieră umilitoare din regiunea Harkov, dar înaintea anunţului din 21 septembrie al lui Vladimir Putin privind decizia de „mobilizare parţială” în care avertizase şi el „Vestul colectiv” (termen utilizat sistematic la Moscova pentru a transmite audienţei interne ideea pericolului colosal cu care s-ar confrunta Rusia, în care Ucraina e doar un pion) că nu trebuie să considere ameninţarea cu lovituri nucleare un bluf. Ameninţare formulată adesea, de altfel, şi de către fostul preşedinte şi prim ministru rus, Dmitri Medvedev.

Dezbaterea televizată menţionată anterior, care nu era găzduită de vreun canal mediatic obscur, ci avea loc în platoul principalului vector de propagandă al regimului de la Moscova, atinge un nivel de paranoia şi de virulenţă războinică greu de imaginat cu doar puţină vreme în urmă. Şi deşi e greu de spus dacă e vorba doar de mesaje menite să instaureze frica şi panica în rândul audienţei occidentale şi să o mobilizeze pe cea internă în favoarea războiului sau cei care emit astfel de opinii aberante chiar cred în ele.

Dintr-un sondaj efectuat înaintea anunţului reieşea că 80 de procente dintre ruşi se opuneau mobilizării, ceea ce explică de ce Putin a utilizat termenul de „mobilizare parţială” (un tip de etichetare pe care l-am văzut anterior, prin botezarea invaziei din Ucraina drept o „operaţiune militară specială”) şi într-o intervenţie ulterioară discursului său (care, în mod curios, nu a fost transmis seara, la o oră de vârf, aşa cum se anunţase iniţial, ci pre-înregistrat, a doua zi dimineaţa, de unde o serie întreagă de speculaţii) ministrul Apărării, Serghei Şoigu, a avansat cifra de 300 de mii de recruţi.

În realitate, textul oficial al decretului prezidenţial nu utilizează nicăieri o astfel de sintagmă şi de fapt ultimul paragraf care, conform lui Dmitri Peskov, Secretarul de Presă al Administraţiei Prezidenţiale, conţine detalii privind numărul de soldaţi vizaţi, este confidenţial fiind marcat „pentru uz oficial”. O informaţie din Novaya Gazeta, preluată şi de alte publicaţii ruseşti în exil, care are la bază surse de la Kremlin, avansează o cu totul altă cifră, 1 milion sau chiar 1,2 milioane de recruţi.

Majoritatea analiştilor militari cu experienţă se îndoiesc de faptul că acest potenţial influx masiv de soldaţi ar avea un impact decisiv pe front. Din cel puţin două motive. Primul e acela că rejectarea masivă a mobilizării, cu proteste de stradă în zeci de oraşe, în ciuda consecinţelor grave pentru manifestanţi, e o dovadă că naraţiunea pe care Kremlinul o livrează mediatic echivalând confruntarea armată din Ucraina cu „Marele Război pentru apărarea patriei” din al Doilea Război Mondial, vorbind despre o ameninţare existenţială pentru ţară, nu este considerată una credibilă. Chiar şi cei care priveau probabil cu o oarecare satisfacţie şi mândrie o eventuală reîncorporare, totală sau parţială, a Ucrainei în Federaţia Rusă şi-au schimbat complet părerea când e vorba de riscuri şi sacrificii care îi privesc personal pe ei şi familiile lor. Asta nu înseamnă desigur că o revoltă generalizată ar prezenta vreo ameninţare eminentă pentru regim, pentru că după cum am văzut în trecut, în Iran, în Venezuela sau în Cuba, un regim autoritar nu cade, dacă structurile de forţă de stat nu defectează. Or, e greu de crezut că s-ar putea întâmpla aşa ceva în Rusia în acest moment. Oricum, dacă am fi într-o astfel de situaţie, cea mai probabilă variantă ar fi aceea în care puterea ar fi preluată de cercuri şi mai radicale. Totuşi, starea de spirit negativă a populaţiei contează pentru moralul trupelor trimise pe front şi pe termen mediu poate avea un impact politic substanţial.

Al doilea motiv este că echiparea şi pregătirea a sute mii de oameni, integrarea lor în unităţi de luptă viabile, este o provocare imensă cu şanse nu tocmai mari de reuşită. Mai ales dacă avem în vedere marile probleme logistice întâmpinate deja de armata rusă în Ucraina. Dovadă, tocmai s-a anunţat că Putin l-a demis pe comandantul responsabil pentru logistică din armata rusă. Un general american, responsabil pentru recrutarea şi instruirea trupelor, a explicat la Fox News că pentru a instrui şi integra cu succes un număr semnificativ mai mic de noi militari, în jur de 70 de mii, se alocă un an de zile. Chiar şi cele mai optimiste estimări au în vedere un ecart de minimum 4-6 luni.

Asta înseamnă că impactul militar a mobilizării nu pare a fi unul serios pe termen mediu. Ce ar putea avea un impact mult mai important este un alt anunţ făcut de liderul rus, cel privind „referendumurile” organizate în regiunile total sau parţial ocupate din estul Ucrainei unde sunt indicii că oamenii sunt obligaţi să voteze sub ameninţarea armelor. Nu doar în Doneţk şi Luhansk, ci şi, de pildă, în Herson, oraş aflat sub presiunea contraofensivei ucrainene. Ceea ce va permite Moscovei să anunţe, probabil pe 30 septembrie, anexarea de facto a acestor teritorii. Pentru că, după cum spunea cinic Stalin, tot mai elogiat în discursul oficial din Rusia, nu contează cum se votează, şi câţi votează, ar trebui adăugat, ci cine numără voturile.

Detaliul este important pentru că astfel, se grăbesc să sublinieze comentariile din presa rusă, acţiunile militare ucrainene nu vor mai viza zone de pe teritoriul Ucrainei, ci unele aparţinând, de acum înainte, chiar Federaţiei Ruse. Or, a afirmat explicit chiar Putin în ultimul discurs, „în cazul unei ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a ţării noastre şi pentru a apăra Rusia şi poporul nostru, vom folosi cu siguranţă toate sistemele de armament de care dispunem. Aceasta nu este o cacealma”. O trimitere transparentă la ameninţarea cu arme nucleare.

În acest fel Rusia vrea să consfinţească drept un fapt împlinit extinderea în aceste teritorii, extindere pe care probabil vrea să o prelungească prin încorporarea întregului litoral al Ucrainei de la Marea Neagră pentru a o transforma într-o ţară complet neviabilă pe care o va putea ulterior controla complet sau chiar anexa parţial. Moscova ştie foarte bine că aceste „referendumuri” nu vor fi recunoscute aproape nicăieri pe plan internaţional. Nici măcar de ţări, teoretic aliate, precum China, cu care împărtăşeşte acelaşi tip de ostilitate faţă de Occident. În discursul său de la ONU ministrul de externe chinez, Wang Yi, a ţinut să sublinieze că „integritatea teritorială a Ucrainei trebuie respectată”.

La summit-ul SCO (Shanghai Cooperation Organisation) de la Samarkand, care a reunit lideri cu vederi mai mult sau mai puțin explicit anti-occidentale, deși cu agende și interese destul de diferite, între care președintele turc, Erdogan, premierul indian, Modi, și Xi Jinping, toți liderii menționați și-au manifestat îngrijorările critice față de războiul din Ucraina. O situație deloc confortabilă pentru Vladimir Putin. În plus, el e conștient că îi scapă treptat de sub control situația din Caucaz și din spațiul Asiei Centrale, în fostele republici sovietice, aflate tradițional în siajul Moscovei. Conflictul militar între Armenia și Azerbaidjan este doar în aparență calmat, iar între timp au avut loc ciocniri armate la granița dintre Kirghizstan și Turkmenistan.

Mai grav, influența rusească se erodează într-un spațiu în care cea a Chinei crește pe zi ce trece. Cu prilejul unei vizitei făcute, înaintea summit-ului de la Samarkand, în Kazahstan, care are o suprafață de cinci ori cât cea a Franței, Xi Jinping a subliniat faptul că Beijingul sprijină fără rezerve integritatea teritorială a țării. Adresa e cât se poate de clară pentru că voci din Rusia avansează, luate de val, și o variantă în care, la fel ca în Ucraina, Rusia ar putea anexa partea de nord, rusofonă, a Kazahstanului. Toate aceste evoluții vin să dea dreptate celor care spun că Moscova ar trebui să fie mult mai îngrijorată față de amenințarea chineză din Asia Centrală mai degrabă decât cea reprezentată de Occident, de care este obsedată acum.

Însă în ciuda unui context internațional complicat, cu critici venite chiar dintr-o zonă care nu s-a alăturat sancțiunilor Vestului împotriva Rusiei și nu a criticat deschis intervenția în Ucraina, liderul de la Kremlin a ales totuși să decidă mobilizarea cvasi-generală și să formalizeze anexarea unei părți din teritoriul Ucrainei. Toate analizele par să indice că nu a făcut-o foarte convins, ci datorită presiunii enorme venite dinspre așa numita tabără ultranaționalistă, „ulii războiului”, un curent care include figuri influente din structurile de forță de la Moscova, precum Dmitri Medvedev, Andrei Turchak, președintele partidului prezidențial „Rusia Unită”, sau Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului Național de Securitate, un fost șef al FSB. Ultimul se exprima, într-un interviu pentru publicația oficială a guvernului, Rosiskaya Gazeta, în favoarea unei mobilizări a țării similară cu cea din al Doilea Război Mondial, inclusiv prin militarizarea economiei.

„Acest «partid de război» crede – sau cel puțin astă îmbrățișează cu voce tare”, scrie cotidianul londonez The Telegraph, „variantele cele mai extreme ale mitologiei Kremlinului privind războiul împotriva Ucrainei: Kievul este invadat de naziști, Ucraina nu există, acest război este o luptă existențială a Rusiei împotriva Occidentului, Rusia eliberează Ucraina de anglo-saxonii și homosexualii baltici militanți și așa mai departe.”

Obiectivul esențial al Rusiei în acest moment pare să fie acela de a forța lumea, în primul rând Occidentul, să accepte de facto, chiar dacă nu de jure și declarativ, anexarea noilor teritorii din Ucraina. Chiar dacă lideri ca Olaf Scholz sau Emmanuel Macron descriu „referendumurile” drept o rușine, scrie presa rusă, „toată lumea este conștientă de faptul că nu contează pentru Moscova dacă guvernele «false» ale Occidentului nu recunosc referendumurile populare din Donețk, Luhansk, Zaporoje sau Herson”. Subliniind că Rusia va fi dispusă să accepte reluarea dialogului cu Europa, despre care a pomenit Emmanuel Macron, doar „cu condiția recunoașterii necondiționate a transferul regiunilor Donețk, Luhansk, Herson, Zaporoje și Crimeea în Federația Rusă”. În caz contrar, „suntem gata să așteptăm până când SUA și UE vor scăpa de rămășițele iluziilor întreținute în prezent”.

Acest gen de declarații agresive, disprețuitoare, aparent încrezătoare, se bazează pe faptul că teama de o escaladare necontrolată a războiului, în special amenințarea potențială cu lovituri nucleare, dacă ceea ce Rusia va considera de acum înainte teritoriul său va fi atacat militar, îi va face mai ales pe europeni să dea înapoi şi să preseze Kievul să accepte condițiile Moscovei. În plus, Kremlinul se bazează și pe tensiunile sociale induse în Europa de criza economică și prețurile mari la energie. Numai că unii analiști, de pildă Ian Bremmer, cred că Rusia nu mai poate totuși miza pe paralizarea energetică completă a europenilor pentru că între timp s-au găsit soluții care, deși nu pot evita cu totul problemele serioase create, fac puțin probabilă o astfel de variantă.

E adevărat însă, chestiunea unor potențiale atacuri nucleare nu este privită deloc cu lejeritate. Un Vladimir Putin confruntat cu mari dificultăți interne ar putea recurge în disperare de cauză și la o astfel de variantă. Într-un interviu recent Ben Wallace, ministrul britanic al Apărării, spune că „luăm în serios tot ceea ce face Putin – este un om fără scrupule”. „Nu trebuie niciodată să-i subestimăm pe Putin și pe ruși. Istoria ne-a arătat adesea că, atunci când nu ne așteptam, ambițiile Rusiei s-au redeșteptat.”

O informație, puțin discutată, venită din China, ar putea fi relevantă în acest sens. După ultimul discurs al lui Putin, Bloomberg a menționat o declarație a Ministerului de Externe Chinez în care se menționa că Beijingul este dispus să aibă răbdare, așteptând o reunificare pașnică cu Taiwanul. Este o declarație surprinzătoare în condițiile în care, în ultimii ani, altele pe această temă venite de la Beijing au fost tot mai belicoase. Chiar Xi Jinping a declarat în repetate rânduri că „rezolvarea chestiunii Taiwanului” nu mai poate fi mult întârziată. Declarația este însă doar aparent liniștitoare. Impresia pare să fie mai degrabă aceea că Beijingul este îngrijorat de impactul major al escaladării conflictului din Ucraina, inclusiv în plan economic, și de aceea vrea să calmeze eventualele temeri, care ar agrava lucrurile, că ar putea exploata prilejul pentru a decide atacarea Taiwanului. Context în care ar putea fi probabil interpretată și întâlnirea recentă dintre secretarul de stat american, Antony Blinken, și Wang Yi, ministrul de extern chinez, în care s-a discutat și despre Taiwan, dar și despre Ucraina.

Ce e sigur este că americanii nu privesc superficial amenințările venite de la Moscova. David Brooks scrie în New York Times că oficialii de la Washington „iau în calcul toate modurile în care Putin ar putea escalada războiul, pretinzând că Rusia însăși este invadată. El ar putea trimite rachete asupra instalațiilor americane din Polonia și din alte părți ale Europei Centrale și de Est. Ar putea escalada în spațiu prin distrugerea sateliților. Ar putea lansa un atac cu rachete împotriva unui aliat NATO. Şi, desigur, ar putea folosi o armă nucleară tactică – poate într-un oraș ucrainean, asupra unei unități militare ucrainene sau doar într-un câmp deschis pentru a arăta că amenințările sale trebuie luate în serios”.

În ce fel toate aceste scenarii și temeri vor influența abordarea Casei Albe în ceea ce privește conflictul din Ucraina nu e clar. Deși principalul sprijin pentru Kiev a venit în special de la Washington și de la Londra, Statele Unite trebuie totuși să obțină în continuare un sprijin ferm, măcar declarativ, din Europa. Ceea ce pare deocamdată să se întâmple. Însă, crede un influent comentator american, Ross Douhat, „există un punct în care obiectivele Ucrainei și interesele Americii pot fi divergente, iar combinația dintre succesele militare ucrainene și amenințările nucleare rusești readuce acest punct în discuție în mai mare măsură decât în trecut – punctul în care ucrainenii doresc să meargă până la capăt și cel care pleacă de la nevoia de negociere și de reținere”. Ultima atitudine pare rezonabilă, numai că dorința Rusiei de a anexa prin forță noi teritorii, după Crimeea, deschide o adevărată Cutie a Pandorei și face dificil de imaginat ce s-ar putea până la urmă negocia cu regimul de la Kremlin.

Foto. Alexandru Lăzescu