Cu scriitoarea Anca Sîrghie din Sibiu, într-un dialog referitor la recenta lansare, la Iași, a unei cărți valoroase
Cu scriitoarea Anca Sîrghie din Sibiu, într-un dialog referitor la recenta lansare, la Iași, a unei cărți valoroase
Autor: Ion Talpoş
Miercuri, 23 septembrie 2026, la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, a avut loc lansarea cărții „De la Rio Grande până în Țara de Foc. Prezența românilor în America Latină”- autor Ștefan Străjeri, bucovinean plecat în urmă cu mai bine de două decenii în Statele Unite ale Americii. O carte valoroasă, care aduce în atenția cititorului o pagină mai puțin cunoscută a istoriei românilor din lume: destinele celor care au ajuns, de-a lungul timpului, în țările Americii Latine, din Mexic până în îndepărtata Țară de Foc, în Patagonia. O carte cu un Cuvânt înainte întocmit de acad. Ioan-Aurel Pop și cu o prefață consistentă realizată de Anca Sîrghie.
Ștefan Străjeri, scriitor, jurnalist și editor al publicației “Curentul Internațional”, stabilit din anul 2003 în statul Michigan, s-a întors acasă, în România, cu o nouă și importantă realizare editorială. După șase ani de cercetare, documentare și scris, autorul a publicat acum monografia „De la Rio Grande până în Țara de Foc – Prezența românilor în America Latină”, apărută la Editura Vasiliana din Iași, într-un impresionant volum de 604 pagini, ilustrat cu 160 de fotografii.
Despre acest eveniment editorial-cultural am aflat mai multe detalii purtând un dialog cu prof. univ. dr. Anca Sîrghie din Sibiu care alături prof. univ. dr. Alexandru Tofan din Iași au prezentat cartea amintită în cadrul unui eveniment editorial/cultural moderat de doctorandul Rareș Busuioc.
*
Ion Talpoș (I.T.): Cine este autorul cărții despre care am aflat că a fost lansată recent la Iași, în condiții cu totul speciale?
Anca Sîrghie (A.S.): Ștefan Străjeri din Michigan SUA este autorul a trei monografii fundamentale pentru înțelegerea vieții românilor de pe cele două continente americane. Zilele trecute am constatat că el alege cu discernământ punctele geografice și persoanele autorizate care să vorbească despre nouă sa carte. Acum este vorba despre monografia de 604 pagini intitulată „De la Rio Grande până la Țara de Foc. Prezența românilor în America Latină”, publicată la Editura Vasiliana din Iași în anul 2026, lansată la Pojorâta Bucovinei, locul nașterii sale, în 22 septembrie 2026, și la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași în următoarea zi. Aceasta, pentru că timpul călătoriei sale în România a fost de data aceasta foarte limitat. Cu cealaltă carte, intitulată „Istoria românilor din Canada 1890-2020”, având 822 pagini, monografie apărută la Editura Anamarol din București în 2020, a făcut un tur larg, pornind de la Ieudul Maramureșului în 15 august 2021, continuând cu Muzeul de Istorie din Suceava și Cernăuți (prezentarea s-a făcut la Societatea Eminescu, unde participanții au dovedit o sete de cărți românești, care m-a impresionat profund), ca turneul să se încheie la Alba Iulia și Sibiu. Totul, în nouă zile! A fost extraordinar! Dacă vom coborî în timp alți 6 ani, în 2014 autorul a lansat prima sa monografie, numită „Românii americani de la Marile Lacuri. Peste 100 de ani de prezență românească în statul Michigan”, 630 pagini, plus anexele, alte 10 pagini… Am corectat fiecare dintre cele 3 monografii și le-am scris și câte un amplu studiu introductiv. Aceasta explică de ce autorul m-a invitat să-l însoțesc în turneele lui, drept pentru care pot conchide că românul acesta își organizează foarte bine promovarea cărților sale. Zilele trecute am avut imensa bucurie de a ține la propriu în brațe a treia monografie pe care o realizează Ștefan Străjeri, acest român bucovinean de o vrednicie unică! Mărturisesc că eu nu am mai întâlnit în diaspora un alt conațional al nostru care să se dedice comunității, așa ca el și soția lui, Luminița, care este copărtașă sufletește și material la izbânzile lui Ștefan. Recent, înțeleg că familia lor a găzduit la ea acasă, pentru doi ani, un sculptor care a realizat două lucrări, plătite de ei și de încă un prieten de-al lor, ing. Gheorghe Chindriș. Convingerea mea este că vorbim despre un intelectual care nu s-a dus în America să se îmbogățească material, ci să facă mai frumoasă viața românilor de peste Atlantic. Eu așa îl văd!
I.T.: Înțeleg că dumneavoastră ați trăit ca pe o aventură personală fiecare dintre cele trei evenimente provocate de Ștefan Străjeri, care s-a întors în România cu brațele pline după acești șase ani de trudă cărturărească. Cum a început aventura dumneavoastră la această a treia lansare?
A.S.: În 21 septembrie 2026, în drum spre Bucovina, primul meu popas a fost la Bistrița, unde am donat Bibliotecii Județene câteva cărți rare, dar și recentele mele volume, precum a solicitat directorul instituției, Ion Pintea. Momentul a fost extraordinar de interesant, pentru că exact în momentul acela bistrițenii îl sărbătoreau pe George Coșbuc la 160 ani de la naștere. Și eu, care cu zece ani în urmă am fost invitată la spectacolul comemorativ de la Gura Râului/Sibiu, realizat în colaborare cu oaspeții lor de la Hordou, am fost încântată să descopăr un nou moment festiv închinat poetului de care, sincer vorbind, mi se făcuse un nespus dor. Astfel, am participat la Bistrița la un concert susținut, culmea, de trei sibieni instrumentiști. S-a lansat o carte nouă dedicată poetului și pereții încăperii erau drapați cu corespondența lui Coșbuc. M-au rugat să spun câteva cuvinte. Și dacă m-au provocat, am ținut o micro-conferință, explicându-le spectatorilor cum a fost primit tânărul George Coșbuc în redacția ziarului „Tribuna” din Sibiu, unde a publicat 55 de poezii, între care a văzut prima dată litera tiparului chiar și capodopera sa, balada „Nunta Zamfirei”, creația care l-a consacrat ca poet național. El însuși va aprecia perioada sibiană drept anii cei mai rodnici ai vieții lui de poet, iar despre Sibiu va mărturisi că orașul burg „m-a ajutat să realizez cea mai frumoasă operă literară a vieții mele” (Apud Onisifor Ghibu, „Oameni între oameni”, editura Eminescu, 1990, p.184-185). Iată de ce întâlnirea de la Bistrița, cu proiectul George Coșbuc, mi s-a părut aproape miraculoasă. Atât de mare a fost acea încântare pentru sufletul meu, încât revenită la Sibiu după aventura cărții lui Ștefan Străjeri, asupra căreia vom reveni imediat, am prezentat la Cenaclul „Radu Stanca”, din ziua de vineri, 2 octombrie 2026, o conferință intitulată „Sibiul lui George Coșbuc, tribunistul”, pe care cer permisiunea să v-o rezum.
I.T.: Chiar vă rugăm să ne vorbiți despre George Coșbuc, de la a cărui naștere sărbătorim 160 de ani.
A.S.: Le-am vorbit despre faptul că, părintele său, preotul greco-catolic Sebastian Coșbuc, dorea ca cel de-al optulea fiu, dintre cei 14 copii ai familiei, să facă studii universitare de filosofie și litere la Cluj, dar acelea erau în limba maghiară și George Coșbuc avea mari dificultăți din acest punct de vedere. Lăsând Clujul, a venit spre Sibiu, unde simțea că poate valorifica preocupările sale poetice. În „Enciclopedia Română” a lui Corneliu Diaconovici se precizează că tânărul năsăudean ar fi venit la Sibiu în 1884. Era anul în care la Sibiu se înființase o nouă gazetă în limba română, cotidianul „Tribuna”. Ioan Slavici a venit de la București anume pentru a conduce acest nou ziar românesc. Dacă „Telegraful Român” fusese socotit o „pușcă” în lupta pe care românii transilvăneni o duceau, despre noul cotidian s-a spus că este „un tun” care se descarcă zi de zi! O gazetă românească folosită nu doar politic, căci „Tribuna” a adus o nouă perspectivă asupra întregii comunități naționale, întrucât la ea colaborau intelectuali din diferite părți ale spațiului românesc. Se poate ca în 1884 să fi vizitat Sibiul și George Coșbuc, studentul clujean, care aducea poezii de ale sale care, de obicei, erau expediate prin poștă. Cert este că atunci nu a rămas cu totul, la Sibiu. S-a mutat în orașul de pe malurile Cibinului (am conchis, cercetând mai multe surse) în 1886. I s-a dat în 1887 o rubrică nouă la „Tribuna”, anume „Mercurialul”. Ce însemna aceasta? El trebuia să meargă să agonisească date din presa germană și din târguri, ca să scrie în ziar ce prețuri au produsele expuse acolo. Lui îi plăcea nespus să vorbească cu oamenii. Era încântat să asculte graiul viu românesc. Culegea folclor (făcea asta încă de copil), înțelegând ce valoare inestimabilă are el. Îi plăcea să se plimbe și prin Parcul Sub Arini din centrul orașului. Împreună cu colegii lui tribuniști, Ioan Bechnitz, Eugen Brote, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini, Simeon Popescu, el lua zilnic cafeluța la Cafeneaua Habermann de pe Bretter, fericit să vadă cât de iubit este în colectivul în care intrase. Tribuniștii socoteau că, din punct de vedere poetic, Coșbuc este cel mai valoros dintre toți colaboratorii redacției. La rândul său, poetul năsăudean avea multe de învățat de la acei cărturari culți, Ioan Bechnitz fiind între ei cel mai iscusit cunoscător al limbii române literare. În 1889 publică adevărat capodoperă absolută a sa, balada „Nunta Zamfirei”. Gurenii spun că el s-a inspirat din evenimentul acesta frumos, din nunta sătească, tradițională, așa cum o admirase în satul lor. Cert este că George Coșbuc a avut la Sibiu o perioadă pe care el a declarat-o ca fiind „cea mai rodnică din întreaga lui viață de poet”. El avea să se dovedească mai târziu și un bun traducător, publicând texte sanscrite, străvechi, epopeile „Eneida” și Odiseea”, ceea ce aruncă asupra lui o lumină a erudiției și a iscusinței de versificator excepțional. A învățat limba italiană, spre a traduce „Divina Comedia” de Dante Alighieri. Dar la Sibiu poetul George Coșbuc, fiind tânăr, se și îndrăgostește de o fată frumoasă. Se crede că era Gretchen, numele de alint al Margaretei Hertel, o tânără săsoaică din Sibiu, elevă, pe care poetul George Coșbuc o zărea adesea trecând pe strada centrală a orașului, în drum spre casă. Se pare că Gretchen i-a servit drept muză pentru una dintre cele mai cunoscute poezii de dragoste din literatura română, „Numai una”, faimoasă pentru versurile-portret „Pe umeri pletele-i curg râu / Mlădie-i ca un spic de grâu,/ Cu șorțul negru prins în brâu/ O pierd din ochi de dragă/ Și când o văd, îngălbenesc;/Și când n-o văd, mă-nbolnăvesc,/ Iar când merg alții de-o pețesc, Vin popi de mă dezleagă …” Am citat în întregime prima strofă, ca să observăm că fata aceasta nu este o orășeancă, ci o autentică fată de la țară, iubită de un consătean, ceea ce acreditează ideea că autorul a fost inspirat și din vizitele sale la Gura Râului.
Pentru că atunci când a venit el la Sibiu, formula redacției era completă, nu a rămas decât ca Slavici să-i plătească salariul lui George Coșbuc din propriul său venit. Se știe cât de puternică a fost legătura lor literară. Slavici îl va recomanda pe poetul George Coșbuc lui Titu Maiorescu, ca un talent ce merită să fie promovat la București, spre care va pleca în toamna anului 1889. Acolo, el citește poemul-capodoperă în 4 februarie 1890 la Junimea, ca în numărul din martie 1890 el să fie publicat în „Convorbiri Literare”, cu unele cizelări față de forma inițială. Cu Slavici se va regăsi și mai târziu, la București, unde în 1894 scot o altă publicație valoroasă, „Vatra”, împreună cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici. Așadar, perioada sibiană a lui George Coșbuc trebuie punctată cu multă atenție în evoluția creației sale.
Revenind la ziua de 21 septembrie 2026, cert este că am plecat de la Bistrița foarte mulțumită, pentru că am prezentat un moment puțin cunoscut de asistența din sală, mai ales de cei tineri.
I.T.: Care a fost, stimată doamnă Sîrghie, ținta călătoriei dumneavoastră din acea zi?
A.S.: Ținta călătoriei mele în acel periplu, era Bucovina! În Bucovina, am poposit în comuna Pojorâta, o așezare geografică deosebit de frumoasă, încât ai impresia că te găsești în Tirolul României. Acolo am întâlnit niște oameni harnici, cum sunt în general bucovinenii, dar și atenți la evenimente culturale. Îl menționez pe dl. Bogdan Codreanu, primarul acestei localități așezate la 70 de km de Suceava, care de fiecare dată a primit în condiții excepționale nu numai pe Ștefan Străjeri, ci și pe noi, prietenii autorului, care doream, de data aceasta să-l susținem și cu ocazia celei de-a treia lansări de carte.
I.T.: Pentru cititorii noștri, puteți să rezumați drumul lui Ștefan Străjeri din America spre Pojorâta natală, care înțeleg că are o ritmicitate de-a dreptul ritualică?
A.S.: Ștefan Străjeri, economist format la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, s-a stabilit din anul 2003 în statul american Michigan, unde s-a afirmat ca scriitor, jurnalist și redactor al publicației „Curentul Internațional”. Autorul cărții „De la Rio Grande, până la Țara de Foc. Prezența românilor în America Latină”, apărută în anul 2026 la Editura Vasiliana din Iași, care a doua zi, 22 septembrie a.c., urma să fie lansată, a avut niște realizări deosebite. În anul 2006 a primit premiul de excelență pentru promovarea românismului, din partea postului de radio „Vocea Basarabiei” din Chișinău, Republica Moldova. A făcut parte dintre membrii fondatori ai Societății Româno-Americane „Avram Iancu” din Detroit. A fost unul dintre ctitorii Asociației Jurnaliștilor Români din America de Nord. El a intrat în câteva structuri care promovau românitatea și cultura noastră națională peste Atlantic. Dar s-a numărat și printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni. Iar în 2011, la Gala Celebrităților Româno-Americane, Ștefan Străjeri primește o diplomă de apreciere într-o acțiune organizată în Las Vegas, de către Consulatul onorific al României împreună cu postul de televiziune TVR Internațional. Acum el se întoarce acasă cu o nouă și importantă realizare editorială, ca foștii lui profesori din comună, rudele și prietenii de o viață să se bucure cei dintâi de darul său recent. Ștefan Străjeri face, de fapt, o invitație la o călătorie printr-o istorie mai puțin cunoscută: „Vă aștept să descoperim împreună o pagină captivantă și prea puțin cunoscută a istoriei românilor din lume!”
A fost mai greu de realizat această documentare, dacă ne gândim la țările latine (sunt 33 de state în America Latină) și se știe că, de pe teritoriul țării noastre, mai ales din Transilvania s-a dus o politică anume de convingere a oamenilor că vor găsi acolo pământuri nesfârșite, roditoare, atât de departe de țară… Și s-au găsit oameni cu spirit de aventură, care au plecat acolo. Mulți evrei, germani, dar și români din Transilvania noastră, mai ales de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au expus unor naufragii în trecerea Atlanticului, iar acolo, în Lumea Nouă, au suferit eșecuri, încercări disperate. Citez numai expediția din 1856, când din Constanța au plecat 120 de cetățeni români. Ținta acestora a fost aurul Californiei! Dar ei naufragiază pe coastele din Ensenada (Mexic), stabilindu-se acolo. Își creează propriile legi democratice după care se conduc și astăzi, când sunt 2300 suflete de români care, iată, de atâta timp continuă să trăiască în democrația pe care ei și-au stabilit-o. Asemenea întâmplări sunt multe în cartea aceasta.
I.T.: Cum s-a documentat autorul și cum și-a structurat monografia cea nouă?
A.S : Apreciez că este un efort de Sisif să gândești, ca structură, un volum de 604 pagini, care are 160 de fotografii, cu o documentare incredibilă, din atâtea surse, inclusiv arhivele ambasadelor, scrise în diferite limbi. Mi-a plăcut mult titlul celebrului eseu al scriitorului uruguayan Eduardo Galeano, autorul cărții din 1971, numită „Las venas abiertas de América Latina” (Venele deschise ale Americii Latine), prinzând dinamica vieții de pe acest continent. Ce face Ștefan Străjeri? Pornește sistematic, de la istoria precolumbiană, cu civilizațiile mayașilor, ale aztecilor și incașilor, uluitoare și astăzi ca izbânzi tehnice. Ne miră, când ajungem să călătorim în Peru, în Chile, Mexic, Columbia, Venezuela, Brazilia etc. Cei mai mulți românii s-au stabilit în partea de sud a continentului, în Argentina, atrași de promisiunea unor pământuri pe care le-au robit și rezultatele au fost triste: s-au îmbogățit latifundiarii de acolo, nicidecum ei, cetățenii europeni plecați de acasă ca să trăiască mai bine. După o istorie precolumbiană, este prezentată epoca ce debutase la 1492, cu descoperirea lui Columb. Este perioada colonială când în America de Sud au ajuns spaniolii și portughezii, cu momente dramatice, întrucât ei au exploatat la sânge toate bogățiile pe care le aveau băștinașii. Ca dovadă, astăzi iată că ne plimbăm prin orașele Spaniei și suntem uluiți de bisericile fastuoase pe care le au. Ele sunt rodul acelor jafuri. Autorul prezintă în următoarele subcapitole lupta pentru alungarea europenilor. Columbia și Venezuela au luptat pentru eliberare. Simon Bolivar și Jose de San Martin din Chile au fost principalii „liberatori” ai Americii de Sud, luptând pentru emanciparea continentului de sub dominația Imperiului Spaniol. Brazilia rămâne sub influență portugheză. Amestecul puternicelor State Americane de la nord se dovedește decisiv, iar în al Doilea Război Mondial țările latine acceptă peste 90 de baze ale americanilor din Statele Unite, dar apoi nu vor fi răsplătite cu nimic. Autorul nostru duce istoria Americii Latine, până în contemporaneitatea noastră. Ca un dirijor de orchestră, știe să introducă pe rând vocea aparte, reprezentativă pentru fiecare stat, reușind să făurească o imagine de ansamblu edificatoare. Pe acest fundal, în care sunt punctate revoluțiile, loviturile de stat și încercările de democratizare specifice lumii latino-americane, începând cu capitolul 2, autorul își focalizează atenția asupra comunității românești din America Latină, prezentate în următoarele 438 de pagini. Primele consemnări apar la noi în Renaștere, când au fost niște texte scrise în Transilvania (Honterus, între alții) care au semnalat existența Țărilor latino -americane. Dar abia în 1648, fizicianul Samoilă Damian, ajuns în America, și-a dat seama că electricitatea este o problemă de mare viitor. În 1648, el se duce la Philadelphia să-l întâlnească pe Benjamin Franklin și demonstrează că el trăiește din acest proiect științific: electricitatea. În secolul al XIX-lea, Ioan Tețu, inginer cartograf, a fost primul român care a ajuns în Argentina. Pentru că suntem sibieni, să-l pomenim și pe Ilarie Mitrea, explorator pe patru continente, care a adus o remarcabilă contribuție în istoria științei românești. Tuturor ne este cunoscut numele lui Emil Racoviță, care a ajuns în Antarctica, dar nu toată lumea știe că a scris 60 de volume cu observațiile lui. Autorul știe că toți cercetătorii de până atunci, la un loc, nu au avut asemenea performanță! Racoviță a descoperit o balenă cu cioc, ca specie necunoscută până atunci. Emil Racoviță se întoarce în țară și la Cluj a organizat primul Institut de Biospeologie din lume! Mai târziu, în 1826, tot el fondează Oficiul Național de Turism. Și acela este un fapt interesant! Autorul definește clarificator valul emigrației politice de după al Doilea Război Mondial, mulți dintre cei refugiați fiind legionari, căutați de securitatea comunistă din țară. Între cazurile inedite, se numără și Regele Carol al II-lea, poposit în Mexic. Autorul a fixat și începuturile relațiilor diplomatice ale României cu țările latino-americane, oficializate după Conferința de pace din 1921 de la Paris, remarcându-se între diplomați Nicolae Titulescu și Caius Brediceanu. Următoarele trei capitole ale cărții sunt consacrate instituțiilor bisericești românești, organizațiilor asociative și celor 93 personalități remarcabile, afirmate în cele mai diferite domenii de activitate. Totul scris într-un stil limpede, elucidant.
Academicianul Ioan-Aurel Pop în Cuvântul său înainte la acest volum afirmă că „Ștefan Străjeri a creat o frescă spirituală a vieții românești implantate pe sol latino-american”. Cartea, așa cum s-a întâmplat și cu celelalte două dinainte, are un studiu introductiv consistent, de 16 pagini, pe care l-am intitulat „Valențe integratoare în studiul monografic al lui Ștefan Străjeri despre românii Americii Latine”. Monografia aceasta nu are numai două texte introductive, ci în final, mai are trei voci care au dorit să o susțină: George Rădulescu scrie „Sensul arhivelor și rostul căutării”, Milena Munteanu, „Memorie, identitate și pribegie în America Latină” și Sebastian Doreanu, „Cu țara pe talpa pantofului”. Iată voci importante care deja s-au exprimat despre valoarea noii monografii. Editura le trece pe toate în italic, ca să le diferențieze de textul propriu-zis al autorului.
Apoi, să nu uităm ziarele, revistele… Românii s-au organizat în jurul acestor reviste înființate de ei ca o altă formă de dialog românesc și de consiliere pe toate temele existențiale. Și aici, autorul reușește să prezinte 28 de publicații. Într-un al cincilea capitol foarte interesant, numit „Destine românești în America Latină”, găsim medalioane cu oamenii cei mai reprezentativi. Această parte a cărții însumează 93 de destine românești. Și pentru că mai are unele biografii insuficient de bine tratate ca să figureze alături de cele 93, dar sunt totuși necesare altor cercetători ce vor veni, scrie un al șaselea capitol scurt, intitulat „Urme biografice. Nuclee documentare pentru cercetări viitoare”. Aceasta este, pe scurt, cartea lui Ștefan Străjeri. Textul ei este bine ancorat științific, cu un aparat bibliografic cu totul remarcabil, cunoscut, ca densitate, cititorilor deja din monografiile precedente.
I.T.: Ce s-a întâmplat la Pojorâta?
A.S.: Noi ne-am întâlnit în 22 septembrie 2026, la Casa de Cultură Pietrele Doamnei a comunei Pojorâta. Ne-a întâmpinat primarul din comună, Bogdan Codreanu, un om de toată vrednicia. Sala lor festivă a devenit un adevărat salon, cu mese rotunde, frumos ornamentate! A fost o organizare reușită a evenimentului. Invitații autorului au răspuns cu mare solicitudine. Moderatorul Rareș Busuioc, doctorand, și-a făcut datoria cu brio! Am vorbit și eu cu o emoție venită din străfundul sufletului meu. La cuvânt au urmat câteva persoane pe care autorul și le-a dorit. A vorbit un poet foarte cunoscut, Liviu Apetroaie, apoi ieșeanul Nicolae Busuioc și Virgil Pruteanu, sosit din America. Am mai auzit din sală pe Vasile Răuț, președintele Societății „Golgota” din Cernăuți, de unde a venit o întreagă delegație din care a făcut parte și Tatiana Golciuc, activist civic. Să-l amintesc și pe Cristian Botă, sculptor, prezent cu soția sa, Karina. Acest sculptor este cel care, cu ani în urmă, s-a stabilit în Michigan la familia Străjeri ca să realizeze două lucrări importante: o lucrare intitulată Avram Iancu, care a fost montată la sediul Eparhiei Greco-Catolică de Canton, Ohio și bustul Eminescu, plasat în curtea unei biserici din statul Michigan, SUA. În reuniunile lor culturale, românii diasporei se întrec între ei în a enumera busturile poetului nostru național, pe care le dețin. A fost o victorie că în statul Michigan, lângă Detroit, să fie montat un nou bust Eminescu. Era și sculptorul sosit la Pojorâta. Eu mi-am adus aminte că în 2021, când am fost la ei, la Cernăuți, am văzut lucrări de-ale tânărului Cristian Botă. De exemplu, l-a sculptat pe preotul Iraclie Porumbescu (tatăl lui Ciprian Porumbescu) la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de acolo. Are statui cu Ștefan cel Mare, foarte frumos realizate. De reținut faptul că au fost prezente la evenimentul livresc de la Pojorâta personalități interesante. Aceasta, pentru că autorul nostru are mulți prieteni. Tot din Cernăuţi a venit Maria Toacă, intelectuală inimoasă, care a și scris un reportaj despre evenimentul acesta. Textul ei a apărut a doua zi, în presă. Se mai afla alături de noi și tatăl autorului, un om de o vrednicie și o distincție rară!
I.T.: Ce alt popas a mai făcut noua carte a lui Ștefan Străjeri în România?
A.S.: La Pojorâta, a fost doar începutul! Eram așteptați la Iași a doua zi, 23 septembrie 2026, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” unde era prevăzută o prezentare deosebită, ca valoare, pentru că în sală am simțit că se afla crema culturală a Iașului. M-am mirat să văd atâta lume pentru că, în paralel, mai erau în desfășurare trei evenimente culturale importante în Iași. S-a păstrat același moderator ca în ziua precedentă, dar dânsul s-a adaptat perfect la atmosfera elevată din aula universitară. A vorbit Ioan Alexandru Tofan, un filozof tânăr și competent, prof. dr. în cadrul Facultății de Filozofie și Științe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Desigur, că și eu am fost invitată să vorbesc despre carte, după ce autorul aflat lângă mine mi-a șoptit: „Dintre toți cei ce ne aflăm în această sală, dumneavoastră cunoașteți cel mai bine monografia mea”. Era firesc să fie așa, pentru că eu citisem de mai multe ori textul, al cărui îngrijitor științific am fost, și de încă vreo două ori ca să scriu Studiul introductiv. Întâlnirea aceasta a fost frumoasă și bogată, datorită discursurilor elevate care s-au rostit. După partea științifică, autorul ne-a invitat, dar nu oriunde, ci la Bolta Rece, restaurantul renumit de când Mihai Eminescu și Ion Creangă petreceau ceasuri bune acolo… Nu numai ei, desigur! Și Păstorel Teodoreanu, și alți scriitori au trecut pe la Bolta Rece. Cu alte cuvinte, am prelungit bucuria întâlnirii cu cântec de chitară și cu orchestra localului, care ne-a cântat foarte frumos… Așa că evenimentul acesta nu-l vor uita cei care au avut privilegiul de a participa la el.
Cartea lui Ștefan Străjeri ne așteaptă să o citim sau măcar să o răsfoim. Ce m-a impresionat, vizual, a fost faptul că pozele monografiei nu reprezintă niște săraci, în opinci și în cojoc… În 160 de poze prezentate în carte ni se arată că românii și-au creat în America Latină o elită. Și l-aș aminti pe sibianul Nicolae Petra, om de carte, publicist, autor care a semnat cărți, dar care și-a mai dorit ceva: dorul lui de țară s-a manifestat într-un anumit fel acolo, în localitatea lui de reședință: el a edificat o casă din bârne, o casă ca a bunicilor lui din Sibiel. Casa este, astăzi, muzeu. Pentru acest muzeu Nicu Petra a dus acolo, în Puebla Mexicului, lucruri din Mărginime. Nu este deloc întâmplător că intelectualul autentic îmbrăca hainele sale tradiționale, ca să nu-și uite rădăcinile. El așa a înțeles să trăiască, să-și aducă Sibielul natal acolo departe, unde l-a trimis destinul.
I.T.: Vă mulțumim frumos pentru detaliile oferite și vă felicităm pentru munca asiduă de cercetare literară, pe care o faceți cu multă dăruire și implicare!
Foto. Ion Talpoş
