Pastorală românească

Pastorală românească

Autor: Milena Munteanu (Toronto, Canada)

Sofia Vicoveanca a apărut în fața spectatorilor din Toronto, exact așa cum o lăsasem acum aproape 30 de ani în urmă, pe ecranele televizoarelor, când am plecat din țară. Aceeași vervă, aceeași tinerețe de suflet. Mică, așa cum o știam, deabia se zărea dintre scaunele sălii, printre spectatorii ce ședeau. Scundă dar focoasă. în plus, „tare-(i) mândră de-al său neam” (precum spunea chiar numele spectacolului). Mai important e că și-a păstrat starea de spirit, că nu s-a lăsat încovoiată de viață, ci și-a păstrat ținuta încrezătoare, cumva fermă, spunând apăsat ce are de spus (ori că recită poezie, ori că ne spune în cântec povești ce au cutremurat-o). Ar putea părea aspră, dacă n-ar fi și plină de duioșie, iar Sofia Vicoveanca știe să ne aducă aminte dorurile noastre.

„Eu mi-s de pe vremea lui Ştefan cel Mare” ne-a spus, făcând aluzie la vârsta dumneaei. Mă întreb dacă nu a spus-o cu mândrie, încântată că este deținătoarea minunățiilor culese din filonul înțelepciunii de atunci, precum și păstrătoarea farmecului acelor vremuri. Mie mi-a plăcut și cum ne-a îmbrățișat cu o privire zâmbitoare și ne-a spus, colectiv: „Mă uit în sală și-mi dau seama că multora v-am legănat copilaria cu muzica mea”. A mea sigur a fost dezmierdată de viersul dumneaei.

La aproape 60 de ani de când trăiește în cântec – puțini se pot mândri cu așa o longevitate în domeniu, sau în oricare altul – cu aceeași vervă și dorință de viață, ne dă fiori ai tinereții.

Pe mine m-au fermecat accentul bucovinean, micile diminutive, precum „bărbățel”, sau micile regionalisme: „be”, ca în „bărbățel ce be” – ori de foame, ori de sete, ori de dor de codru’ verde (adaug eu). Ele toate aduc nu numai candoarea unor astfel de exprimări, ci și dulceața lor – niciodată uitate, dar cumva mereu surprinzătoare, având în vedere că ne-am dezobișnuit să ne exprimăm poetic.

Realizez că poezia e în sângele românului – în limbă, în percepția și răstălmăcirea lumii, în dezmierdări, în alinturi, în doine, în tot felul de rafinamente ce sunt străine lumii moderne în care trăim în ultima vreme. Iar când ți se spune cu căldură ce este de spus, ți se pot da și sfaturi, că nu se supără nimeni.

Sigur, la spectacol a fost o formație de muzică populară, minunată în dexteritatea sa, dar și pentru că a adoptat muzica populară din diverse zone ale țării.

Erau toți invitații Liubei Sârbu – scriitoare, organizatoare și promotoare culturală și ai prezentatoarei Magdalena Manea, cu farmecul ei scenic din fața camerelor de luat vederi.

Mă uitam la spectatori, ce doritori erau să o întâlnească pe Vicoveanca, ce ușor s-au reidentificat cu ceea ce sunt ei, de fapt. Ce repede au sărit din scaune pe scenă, la horă, la prima invitație… Dumnezeule, ce frumoși sunt în autenticul de acasă chiar dacă nu toate dansurile au fost de primă mână – unele fiind ușor stilizate, sau poate, îmblânzite după cum îi lăsa pe unii dansatori sciatica, să joace. Au fost însă și fetele din Moldova, cele care, pe lângă frumusețea și tinerețea lor, parcă luaseră foc pe scenă, în ritmuri autentice moldovenești.

Noi, cei veniți la concert, însetați de cânt tradițional, eram acum îmbujorați de „joc”, sau emoționați, cu lacrimi pe obraz.

Solista ceruse să fie lumină în sală, să ne vadă fețele, să ne „măture” cu privirea, să ne perceapă reacția. Să știe cum ne plac poveștile sale… să vadă ce ni se citește pe față. Pe de altă parte noi am înțeles din gesturile ei, din diversele mici semne non-verbale, că Sofia Vicoveanca este o maestră a scenei. Aducându-ne cântecul de acasă, de parcă era într-o misiune de a cultiva frumosul. Probabil la fel cum fusese și în vizită la bolnavii de lepră sau în penitenciare, căci da, Vicoveanca duce arta ei tuturor însetaților de frumos, indiferent că ei sunt izolații lumii, sau că sunt înstrăinați, cei care rar se mai adapă de la izvorul cultural românesc.

Vicoveanca era la fel de verticală, cum o știam. Cu fruntea mereu sus. Minunată. Avea mici gesturi teatrale, mici aranjări de maramă, ridicări din colțul sprâncenii, ocheade, dar, mai ales, modulările vocii, de la cele mai tandre sonorități, la trrrrriluri, strigături, la tot restul, pe care nici nu le știu numi.

Spectacolul ne-a demonstrat din nou că artista știe să ne stâmpere setea. și ce sete ne fusese!

Foto. Milena Munteanu