June 13, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

De ce Franța e în flăcări și partidele conservatoare câștigă teren masiv în Europa

7 min read

De ce Franța e în flăcări și partidele conservatoare câștigă teren masiv în Europa

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Una din cauzele marilor tensiuni sociale din Europa este catastrofala politică imigraționistă practicată timp de decenii pe continent.

„Când au izbucnit revoltele din Franța, mă aflam la Tocqueville Conversations, o conferință despre conflictul dintre Ucraina și Rusia”, scrie Anne-Elisabeth Moutet în The Telegraph. Acolo, est-europenii – polonezi, ucraineni, ruși emigranți, alături de britanici, francezi, americani și spanioli priveau șocați dimensiunea enormă a distrugerilor comise în aceste zile (articol scris în data de 4 iulie, n.red.) într-o țară ca Franța, în timp de pace. Au fost incendiate școli, primării, complexe sportive, oficii poștale, clădiri de birouri, sedii ale poliției, sute de automobile, iar în paralel au avut loc jafuri pe scară largă în magazine.

Speriați și revoltați cetățenii din unele regiuni afectate și-au creat grupuri de WhatsApp pentru a se avertiza între ei atunci când își fac apariția demonstranți violenți. Iar unele primării au instituit local chiar starea de asediu, între altele sub presiunea proprietarilor de magazine. „În timp ce ceilalți participanți discutau despre costul pentru Europa al reconstrucției Ucrainei, după război, francezii începuseră deja să se îngrijoreze cu privire la costul reconstrucției unor părți întregi din Marsilia, Lens, Bordeaux sau Paris”, mai notează Moutet.

În timpul revoltelor, prilejuite de demersul de ridicare a vârstei de pensionare, care au avut loc nu cu multă vreme în urmă, a trebuit să fie anulată vizita regelui Charles al Marii Britanii. Acum Emmanuel Macron a trebuit să-și amâne o vizită oficială în Germania, destul de mult așteptată pentru că pe agenda discuțiilor se aflau o serie de chestiuni importante asupra cărora cele două părți doreau să se pună de acord, cum ar fi relațiile cu China.

„Distrugerea nihilistă a fost tolerată în Franța timp de aproximativ un sfert de secol”, scrie autoarea articolului din Telegraph. „A început sub președinția lui Chirac. Când, din ce în ce mai mult, finalul demonstrațiilor și marșurilor – o veche tradiție franceză, a început să fie perturbat de jefuitori, cunoscuți sub numele de «casseurs», pentru că spărgeau vitrinele magazinelor, precum și lucrurile pe care nu le puteau fura. Pentru a evita acuzațiile de brutalitate sistemică, polițiștii, destul de prost plătiți și prost pregătiți, demoralizați, s-au implicat tot mai puțin – până când, epuizați, au ajuns să riposteze poate exagerat, declanșând periodic un nou ciclu de brutalitate și represiune.”

Evident lucrurile au luat amploare și sub impactul manifestațiilor violente și a distrugerilor din Statele Unite care au urmat morții lui George Floyd. Chiar dacă putem discuta despre eventuale excese imputabile polițiștilor, a transforma în eroi doi delincvenți notorii, George Floyd, căruia i s-au făcut statui, și Nahel Merzouk, acum în Franța, și să „ceri justiție” incendiind clădiri și automobile și jefuind magazine nu e nicidecum o soluție. Problema e că astfel de manifestări sunt văzute la nivelul celei mai mari părți a elitelor occidentale, dintr-un singur unghi ideologic: discriminare, rasism, opresiune, tare ale colonialismului.

Acestui cor s-a alăturat în cazul protestelor din Franța și Biroul ONU pentru drepturile omului care a intervenit, afirmând că Franța trebuie să abordeze serios „problemele de rasism și discriminare în aplicarea legii”, referindu-se la uciderea adolescentului. Numai că ar fi o eroare să te lași păcălit de astfel de denumiri instituționale pompoase, cu o falsă autoritate. În Consiliul ONU pentru drepturile omului, care cuprinde 47 de țări, se află state care sunt mari „campioane” în domeniu, precum Cuba, China, Rusia, Uzbekistanul, Eritrea sau Kirghistanul. În timp ce Biroul în sine, cu 1300 de angajați, la Geneva și New York, și un buget de peste $200 milioane, și Consiliul s-au arătat extrem de selective în pozițiile adoptate. În timp ce nu scapă nici un prilej să condamne Israelul, a refuzat să permită chiar și doar o dezbatere cu privire la situația uighurilor din China.

Dar dacă revenim la protestele din Franța, până la urmă tot ce se întâmplă acolo și în multe alte țări din Europa, este produsul manierei catastrofale în care a fost gestionată în Occident imigrația atât în ceea ce privește acceptarea celei ilegale, cât și a felului în care abordarea miop „multiculturalistă” a permis agregarea unor comunități complet închise de imigranți, neintegrate, opace față de cultura și valorile locale și de fapt chiar ostile țărilor gazdă. Rezultatul final a fost un dezastru pentru ambele părți, cu o escaladare a resentimentelor și a ostilității reciproce.

Charles Moore, biograful oficial al doamnei Thatcher, menționează un episod povestit fostului premier britanic de președintele Francois Mitterrand. În cadrul unei vizite la Paris, regele Arabiei Saudite i-a cerut lui Mitterrand să-și dea permisiunea pentru construirea unei moschei la Paris. La care acesta i-a răspuns că va face acest lucru atunci când și Arabia Saudită va permite să fie construită o biserică creștină în Riyadh. Acum sunt peste 2300 de moschei în Franța, alte 200-250 urmând a fi construite în perioada următoare.

Ca de obicei mass media, în mare lor majoritate de stânga, au împins discuția politică și sociologică pe cu totul alte direcții, convenabile din punct de vedere ideologic. Evitând să explice între altele de ce nu apar, pe ambele maluri ale Atlanticului, probleme similare în cazul imigranților proveniți din Asia. În cazul acestora valorile familiale solide, respectul pentru educație oferă cu totul alte perspective copiilor și tinerilor din această categorie, în raport cu cei pe care îi vedem implicați în astfel de revolte violente. Se merge în continuare obsesiv pe aceleași rețete politice și de discurs care s-au dovedit complet perdante, niște eșecuri, de fiecare dată. Pentru că, explică Thomas Sowell, „stânga este imună la orice elemente factuale, argumente oricât de solide, care îi contrazic viziunea grandioasă («cosmică») despre lume, despre societate”.

În aceste condiții, frustrarea acumulată constant în societate față de elitele care au ignorat iresponsabil impactul unor crize grave, precum imigrația necontrolată sau derapajele culturale neomarxiste, mișcarea woke, a dus la abandonarea de către electorat a partidelor tradiționale. În acest moment sondajele indică faptul că Marine Le Pen ar câștiga alegerile prezidențiale în Franța, extrema stângă coagulată în jurul lui Jean Luc Melanchon fiind și ea la cote ridicate, iar în Germania, AfD se află la egalitate cu social-democrații aflați la guvernare la Berlin. Imigrația fiind una dintre explicații. Și jurnalistul suedez Ivar Arpi spune că deplasarea spre dreapta a electoratului din țară, considerată de mulți multă vreme drept un bastion al social-democrației, este impactul imigrației necontrolate și a valului de violențe, crime, violuri, atacuri armate, care au însoțit-o.

Ultimele evoluții de pe vechiul continent arată o deplasare substanțială către dreapta în interiorul UE, după cum remarcă, cu vădită neplăcere, Politico. Care continuă să pună, fără nici o bază, eticheta de „extremă dreapta” Giorgiei Meloni doar pentru faptul că premierul italian apară valori tradiționale, precum familia, acuză excesele ideologiei identității de gen sau cere o gestionare rațională a imigrației. După cum notează Melanie Phillips pe fluxul său din Substack, „pentru liberalii occidentali, fiecare parte a platformei «de centru-dreapta» de apărare a civilizației occidentale este fascism”.

După Italia, Suedia, Finlanda, Grecia va urma aproape sigur Spania unde coaliția dintre socialiștii premierului Sanchez și partidul de extremă stângă Podemos, se îndreaptă către un eșec masiv. Asistăm mai peste tot în Europa la o realiniere politică amplă. După ce Giorgia Meloni câștigase alegerile din Italia în fruntea unei coaliții conservatoare, se întrevedea tot mai clar că viitoarele confruntări electorale se vor desfășura în cheie preponderent culturală chiar dacă oamenii vor rămâne în continuare preocupați de starea economiei, de inflație și nivelul de trai.

Explicația, crede sociologul Matthew Goodwin, de la Universitatea Kent, este aceea că o clasă conducătoare globalizată și din ce în ce mai radicalizată ideologic a pierdut contactul cu milioane de oameni care consideră că vocea și valorile sale sunt ignorate. Astăzi, practic în toate democrațiile occidentale există o „noua elită” dominantă. Astăzi, este de părere profesorul britanic, practic toate instituțiile, nu doar cele politice, ci și mass media, industriile creative, instituțiile culturale, universitățile, școlile sunt acum sub controlul acestei noi elite care, spune el „au valori care sunt foarte diferite de cele ale majorității conaționalilor lor”.

De pildă în Spania, scăderea masivă a sprijinului pentru guvernul Sanchez se datorează în bună măsură controverselor legate de adoptarea, în februarie anul trecut, a unuia dintre cele mai avansate proiecte de lege din lume privind drepturile persoanelor transsexuale, care permite oricărei persoane cu vârsta de peste 16 ani să își schimbe identitatea de gen în registrul civil fără a urma un tratament hormonal de doi ani sau a obține un diagnostic de disforie de gen. Pe care chiar un fost vicepremier socialist l-a descris drept un afront adus mișcării feministe.

Previzibil, elitele de stânga privesc cu îngrijorare fenomenul pe care adesea îl descriu drept un „atac la democrație”, un leitmotiv al discursului public, pe ambele maluri ale Atlanticului. Chiar rezistența la globalism este asimilată cu un atac la democrație. Ceea ce este interesant e că membrii acestei elite par să caute explicații pentru ascensiunea populismului oriunde în afară de propria lor ogradă.

Foto. Alexandru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.