March 14, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

De ce îl iubesc pe Eminescu „necanonizat”

6 min read

De ce îl iubesc pe Eminescu „necanonizat”

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

 

Din zestrea culturală a fiecărui popor se distinge câte o individualitate acoperită de glorie care reprezintă cel mai bine neamul: Shakespeare la englezi, Voltaire la francezi, Dante la italieni, Cervantes la spanioli, Goethe la germani, Pușkin la ruși. Rămas în poezia noastră ca poet „nepereche”, Mihai Eminescu”, un „Everest al lirismului”, a întrupat în mod vădit toate cerințele de reprezentare a românilor.

În multe referințe, Eminescu apare ca un sfânt, compensație a geniului său de necontestat. Tudor Arghezi: „Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui, s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal…”; I. L. Caragiale: „Eminescu avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Exemplele ar putea continua.

Rândurile care urmează vor înfățișa un Eminescu „necanonizat” pe care îl iubesc necondiționat, un român cu o minte uriașă, permanent neliniștită, frământată de apartenența la un popor criticabil, dar pe care el, unul, îl iubea, căutând soluții la slăbiciunile sale, problemele care îl mistuiau fiind întrutotul similare cu cele de astăzi. Era teribil de pământean, un om mereu agitat doldora de întrebări, chinuit și însuflețit de dileme de toate felurile.

* Urmărind parcursul zbuciumatei lui vieți, descoperim secvențe care definesc o personalitate independentă și realmente îndrăzneață: lasă școala, fuge cu niște trupe de teatru, apoi studiază în străinătate, la Viena și la Berlin.

* Memoria colectivă l-a reținut pe poet ca un tip înalt și slab, o imagine complet falsă, pentru că el, din contră, era scund, solid, atletic (se spune că înota foarte bine…). Nu poate fi imaginat nici ca un visător rătăcit în România, care, când și când, făcea naveta între Iași și București. Dimpotrivă, era groaznic de ancorat în realitatea acelor vremuri.

* Eminescu a dovedit că are puncte de vedere naționalist-tradiționaliste armonizate cu un evident conservatorism, dar cu toate acestea se bate cu liberalii cei „roșii”, criticând cu vehemență instituțiile create și introduse de ei. Trebuie subliniat însă că el nu este robul unei linii partizane stricte, dovadă că atunci când consideră necesar sare la gâtul unora de-ai lui și-i laudă pe „anumiți” liberali, fiind de notorietate că situația politică, și atunci, ca și acum, pendula între doctrină și practică. Are prieteni evrei, dar are și poziții antisemite dacă apreciază stări de fapte contrare convingerilor sale. Conștient că România se află pe falia intereselor geopolitice, are contacte surprinzătoare și stranii la Viena și la București.

* Considerat, într-o covârșitoare proporție, un simbol pentru că scrie despre lucruri situate dincolo de mentalul comun, se uită că n-a scris doar poezie, jurnalismul său fiind un etalon de probitate profesională. Gazetăria eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica sa rămâne, fără îndoială, magna arzătoare a operei sale, o rană deschisă care doare. Referitor la activitatea sa jurnalistică ce se întinde pe o perioadă de șapte ani (1877-1883), este necesar să observăm: surpriza cititorului poate să nu vină atât din fermitatea tonului, caustic mai frecvent decât ironic, din stricta proprietate a termenilor folosiți, din stilul polemic al unui foarte înzestrat scriitor, coborât în gazetărie, cât din erudiția lui în domenii așa de diferite, de la filosofie la istorie, la drept și economie, la ceea ce se numește astăzi sociologie, deci într-o vastă interdisciplinaritate. Din ceea ce numea Eminescu „căldura patimilor momentului”, care-l determina „a împărtăși neted o faptă care interesează în gradul cel mai mare” rezultă axiomatica, esențiala concluzie că „adevăr și mântuire sunt în ochii noștri identice” și că „acest deci izvor curat nu poate supăra decât pe cei răi și netrebnici”, netrebnicul fiind în opinia lui cel care nu muncește.

* Mihai Eminescu a fost copleșit întreaga sa viață de românism, de importanța unității românilor și păstrării ființei naționale: „Suntem români și punctum”; „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării”; „Independența, departe de fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice”; „Adevărații apostoli erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale”. Nimic nu l-a mâhnit mai mult pe Eminescu decât dezbinarea pe care o constată cu multă amărăciune în istoria românilor: „cum întâlnim poporul în istorie?…îl găsim întotdeauna dezbinat înlăuntru”; „hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine”; „primejdiile, dacă ne amenință, ne amenință dinlăuntru”. Eminescu a murit cântând „Deșteaptă-te, române!”. Este o ipoteză pe care a lansat-o recent reputatul eminescolog profesor Nicolae Georgescu, bine cunoscut pentru cercetările sale asupra operei, vieții și morții poetului. Relatarea unui martor care susține că în brațele lui a murit Eminescu, lovit la cap, pe la spate, cu o cărămidă, în timp ce se plimbau împreună prin curtea spitalului, poetul cântând „Deșteaptă-te, române!”, se consolidează și prin referirile acestuia despre lumea care îl vizita. Concluzia cercetătorului este fără echivoc: „Totul se verifică din relatarea lui; în plus, lumea interbelică știa bine acest lucru: că Eminescu a murit asasinat la spital”.

* Îl iubesc pe Eminescu și pentru adevărata comoară epistolară rămasă. Corespondența dintre el și Veronica Micle este de multă vreme unul dintre subiectele viu comentate și totodată controversate, ale eminescologiei. Constituind un cuplu prin excelență romantic, nefericit, cu un destin tragic, protagoniștii unei iubiri intense, disperate, temătoare și profunde, au lăsat splendide scrisori de dragoste, deseori contradictorii, epistole care, neîndoios, incită printr-o doză considerabilă de seducție și mister.

* În pofida faptului că este criticat de unii exegeți ca lipsit de credință, Eminescu este autorul unora dintre cele mai frumoase rugăciuni închinate Sfintei Fecioare Maria: „Nădejde și-ntărire”, „Răsai asupra mea”, „Rugăciune”. În literatura „marianică”, poezia „Rugăciune” este socotită ca una dintre cele mai inspirate pagini de adorare a Maicii Domnului. Ea a fost recitată în limba română de Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican.

În fine, consider potrivit să închei cu redarea unui strălucit comentariu al lui Răzvan Voncu, publicat în revista România literară, nr. 1-2/2022, la care subscriu întrutotul: „Sunt suficiente dovezi, cred, pentru a afirma că, departe de a fi un romantic întârziat și minor (în raport cu marile modele europene), Mihai Eminescu se mișcă pe spații mai largi, definitorie fiind tocmai amplitudinea și ludicul unei viziuni organiciste, care îi permite să se miște cu ușurință dintr-o zonă spirituală în alta, la fel cum, la legendara crâșmă «Borta rece» din Iași, la o ulcică de vin bun, putea discuta chestiuni pedagogice cu Ion Creangă și filosofie înaltă cu Vasile Conta. Exact acest element terestru, «pământesc» (în sensul propriu al termenului), mi se pare că ne poate reconcilia cu un «Eminescu viu», desprins de formulele solemne și găunoase în care îl îmbracă interpreții lipsiți de har”.

Foto. Dorin Nădrău

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.